(Fragment)
Nu știu ce să fac… Că editorul vrea să audă vocea autorului nu e ceva cu totul neobișnuit. Dar și autorul are dreptul să refuze ori să amâne, sub un pretext oarecare, să se facă auzit… Important e textul, cartea pe care editorul a acceptat s-o publice. Iar cartea (nu e vorba de un roman?) e deja în lucru. Cu alte cuvinte, peste puțin timp va ajunge la tipografie. Mai poate fi oprită?
Din dorința autorului sau din hotărârea editorului, cartea încă mai poate să nu apară. Mai precis spus: să nu apară la această editură condusă de Panait Popescu. Chiar dacă e tipărită, există posibilitatea să nu apară. Iar dacă e tipărită și se află deja în librării, poate totuși să nu fie cumpărată de eventualii cititori. Intri într-o librărie, vezi o carte cu o copertă atrăgătoare și un titlu interesant și o cumperi. Bineînțeles, dacă numele autorului e cât de cât cunoscut. Numele autorului… Să ne ocupăm mai bine de personaje.
Ar putea bineînțeles să-și cumpere o altă bicicletă, dar nu se îndura să se despartă de bicicleta adolescenței lui. O folosea acum numai seara, mai bine zis noaptea, când sunt mult mai puține vehicule pe asfaltul străzilor. Astfel evită și copiii care se joacă pe stradă. N-a izbutit să se facă acceptat de ei. A tot sperat că vor renunța să-l mai hărțuiască, dar de fiecare dată, unul din ei îi arunca o vorbă care-i făcea pe toți ceilalți să râdă și atunci în locul vorbelor se iveau pietrele sau castanele când era vremea acestora. Petrache pedala cât de repede putea, nu se gândea să se oprească și să-i înfrunte.
Prefera așadar să străbată străzile aproape pustii, în timpul nopții. Uneori în direcția editurii. Parcul din apropiere era, uneori, deja închis. Desigur, cei care își aveau aici culcușul știau cum trebuie procedat ca să rămână peste noapte. Fără bicicletă era mult mai simplu.
Într-o zi ajunse în dreptul parcului înainte să se lase seara. Mustățile paznicului luceau unse cu briantină și răsucite în sus.
– N-aveți voie cu bicicleta în parc.
– De ce? Doar nu e… tanc.
– Nu e voie.
– Mai înainte era…
– Nu e voie. Așa-i legea. Parcul se închide în mai puțin de-o oră.
Doi puști tunși chilug intrară în parc zâmbind veseli către paznic. Paznicul zâmbi și el, scoase un măr din buzunar și-l întinse unuia dintre puști. Cei doi se depărtară pe o alee care ducea undeva spre stânga și dispărură. Nici o alee n-o lua drept, toate coteau la stânga sau la dreapta, șerpuiau printre copacii mari și stufoși, frunzișul des nu lăsa să se vadă mai nimic, de la poarta parcului nu zăreai altceva decât frunze, crengi și bineînțeles copiii care intrau în parc.
– Vă rog, d-le paznic, las bicicleta la dumneavoastră…
– Nu e voie. Asta-i legea. Parcul își închide porțile.
Biciclistul încălecă și începu să pedaleze, lovindu-și parcă intenționat genunchii de ghidon. Durerea probabil îi făcea bine. Pedala fără să-i pese de oamenii care-i ieșeau în cale. O femeie mai în vârstă, ca să-i facă loc, sări în lături, se împiedică și fu cât pe-aci să cadă.
– Derbedeule, bezmeticule! Nu e voie cu bicicleta pe trotuar. Doar copiii, cu trotineta…
– Dar și bicicleta mea e ca o trotinetă de mică.
– Da, dar tu ești un găligan, nu mai păcălești pe nimeni. Du-te mai bine să vezi un film. Uite, la cinematograful de-acolo. Lași bicicleta în gangul de alături… Și n-avea grijă că nu ți-o fură nimeni. E prea mică!
În gang, o femeie durdulie și foarte rujată își prindea ciorapul în jartiera care i se desfăcuse. (Avea o jartieră? Da, avea o jartieră!) Când îl văzu pe biciclist, îi zâmbi galeș. La picioarele ei se afla o plasă din care ieșeau capetele a trei pești și colțul unei franzele.
– Haide, vino cu mine!…
Mai interesant e ce se întâmplă cu Magda. Gândurile care o preocupă sunt, cel puțin în măsura în care au fost exprimate până acum, mult mai interesante decât ale celorlalte personaje.
Când e la ea acasă, stă la fereastră și așteaptă ploaia. Oare la ce se gândește?
Se gândește la colegii ei de birou care probabil că sunt, ca și ea, la fel de preocupați de ce se petrece pe planetă și totuși evită să vorbească despre asta. Mai deunăzi, Magda a deschis discuția plângându-se de o mică durere în gât. Așa a văzut că nici ceilalți nu ignorau problema. Nu trebuie neapărat să fii ecologist ca să te ții la curent cu ce se întâmplă pe planetă. Căldura care ne așteaptă la vară nu va fi ușor de îndurat. Deja acum, la sfârșitul lui mai, e insuportabil de cald. Și secetă. N-a mai plouat de aproape o lună. În Spania, se pare că temperatura a depășit deja 30° C. În Italia, a plouat torențial câteva zile, dar apa s-a scurs în mare, în loc să pătrundă în pământ. În Bulgaria, la fel. Sigur, la munte plouă din când în când, dar meteorologii susțin că nu e de-ajuns. Zăpezile dinspre vârfurile munților, care de obicei rezistă, acum se topesc, o iau la vale.
GIEC-ul a tras din nou semnalul de alarmă: temperatura medie pe suprafața globului a crescut cu mai mult de 2° C, în comparația cu perioada preindustrială. E un avertisment lansat sub ochii tuturor, mai exact spus ai acelora ce posedă un ordinator.
În Maramureș există puține ordinatoare…
Nu contează, din gură în gură vestea, mai ales dacă e amenințătoare, se răspândește cu mare rapiditate. Mai complicat e să înțelegi că 2° C înseamnă foarte mult. Asta nu e ușor nici pentru Magda…
Părăsi fereastra și începu să se dezbrace. Își scoase sutienul și-și privi sânii în oglindă. Zâmbi mulțumită.
2° C. Mai precis : 2,3° C.
Grav e că această creștere a temperaturii e din ce în ce mai rapidă. În 2030, vom avea deja un plus de 2,5° C. Iar populația globului va depăși opt sau nouă miliarde. Sau chiar mai mult. Specia piere, dar numărul de locuitori crește.
Relația între creșterea populației, industrializarea care sporește pe tot globul și temperatura în creștere e evidentă. Ecologiștii anti-capitaliști au și ei dreptate: catastrofa nu poate fi evitată din cauza lăcomiei, a dorinței (tuturor?) de a-și spori cu orice preț veniturile. Sau măcar familia. Căci nu le pasă ce se va întâmpla după moartea lor.
«Après moi, le déluge…» îi spunea Mme de Pompadour amantului, regelui Ludovic al XV-lea, în noiembrie 1757, cu ocazia înfrângerii trupelor franceze, mai precis franco-austriece, de către armata regelui prusac Frederic al II-lea.
Magda a găsit probabil expresia și explicația ei pe ordinator. Dacă ar fi avut răbdare să consulte ordinatorul în continuare, ar fi aflat că potopul nu era o ploaie oarecare sau o inundație banală, ci o referință la Noe, care a scăpat cu viață, nu numai el și familia, dar și toate animalele pe care le-a urcat prevăzător în arca sa.
Biblia e, orice s-ar spune, o scriere mai degrabă optimistă.
Ar trebui să mă ocup nițel mai mult de Valentin, pe care l-am uitat printre porumbei. E un personaj care n-a reușit să capete importanță, dar e cât de cât pitoresc, grație păsărilor pe care le crește cu devotament. Dacă Panait Popescu a venit la el acasă, a fost ca să-i vadă porumbeii. Iar Valentin continuă să-l aștepte în fiecare week-end.
Toată dimineața a trebăluit la porumbei. Le-a primenit apa, le-a pus din nou grăunțe. S-a necăjit nițel că unul din voiajori lipsea de mai multe zile decât îi calculase el călătoria: îl trimisese în China cu un bilețel legat de-un picior, pe care își scrisese frumos numele și adresa. N-a spus nimănui de treaba asta. Nici măcar lui Panait Popescu, când a venit să-i vadă porumbeii.
Era o zi de toamnă, cu soare și cu un abur subțire în jurul lucrurilor. Pe stradă, ca și în toată mahalaua, era o liniște de duminică după-amiaza, când toți dorm ori sunt plecați la meci sau la cinematograf.
Așezase pe măsuța de sub gutui cutia de table cu zarurile, iar alături sticla de mastică și prăjiturile alea mici de cofetărie, care ți se topesc în gură. Nu se putu abține să nu deschidă sticla și să tragă o dușcă. Se oțărî, alcoolul era tare, apoi mai trase o dușcă și se duse la poartă să se uite în susul străzii. Spera să vadă mașina lui Panait? Făcu de mai multe ori drumul de la gutui la poartă, până ce sticla aproape că se goli.
Vreo doi gulerați au aterizat pe masă și loveau cu ciocul zarurile. Îi luă binișor în brațe să le mângâie căpșoarele, apoi îi lăsă să-și ia zborul. Când ridică ochii văzu că aproape toți porumbeii se înălțaseră în văzduh și se roteau, nu prea sus, deasupra casei și a curții, cu o aripă lăsată ceva mai jos și cu ciocurile în lăuntrul cercului de zbor, de parcă îl priveau sau îl străjuiau de-acolo de sus. Iar unul dintre ei i se lăsă pe umăr și-i era uguitul mai agitat și mai aspru, se foia neliniștit lângă urechea lui.
După un timp, hora porumbeilor se înteți, se lărgi și nu mai rămăsese niciunul în coteț. Acolo sus, se opriră parcă pentru o clipă, apoi zborul lor deveni dezordonat, o spaimă teribilă îi cuprinse, iar soarele scăpăta: raze lungi și roșii loveau în gutui. Undeva, la margine, se lăsa negură.
Se trezi, culcat în pat. Își scoase capul de sub pernă și se uită spre fereastră. Se lăsa seara. Simți în gât o durere puternică. Căută cu privirea în jur. Îi era sete, dar nu văzu decât sticla de mastică răsturnată pe covor. Era aproape goală.
Petrache Lupu e personajul predestinat (din cauza numelui?) să intre în contact cu lumea invizibilă celorlalți.
Lumea de dincolo?
Aparent, dintre toate personajele, el e cel ce riscă cel mai mult.
Dar nu e chiar așa, pentru că Autorul are nevoie de el. Îl protejează: îl menține în text. Cu orice preț.
Au urcat amândoi scara. Femeia înainte, copleșită de efort, gâfâia. Căra cu ea plasa cu pești. Nu erau numai pești în plasă, se putea vedea și o franzelă și o pungă cu cireșe. Un dejun în toată regula.
A fost ca un imbold la care n-a putut rezista. Sexual? Nici măcar. S-ar putea vorbi de pură curiozitate. După ce i s-a interzis intrarea în parc, din cauza bicicletei, acum s-a dovedit în stare să renunțe la ea, s-o lase în curtea blocului. Ce-i drept, nu e același lucru. Nu risca mare lucru.
Femeia s-a oprit la etajul V. A scos o cheie și a deschis ușa. Înainte de-a intra s-a uitat îndărăt să-și vadă însoțitorul. I-a făcut semn cu mâna să intre în urma ei. După o scurtă ezitare, Petrache a intrat și a tras ușa după el.
Oare la ce se aștepta?
Un vestibul banal, cu un cuier unde atârna un halat de infirmerie. Dedesubt, o pereche de teniși. Într-un colț, un baston. Cu măciulie.
– Intră, nu te sfii…
Apoi dispăru într-o încăpere care aducea a bucătărie. Prin ușa întredeschisă, Petrache zări un fel de mașină de gătit. Electrică?
Nu știa ce să facă. Să înainteze și să pătrundă în camera destul de mare care putea fi considerată un salon? Ori să aștepte îndemnul femeii care probabil că trebăluia prin bucătărie…
Intră în salon. Nu-l văzu imediat. În mijlocul încăperii era o masă lungă și ovală, deasupra, o fructieră plină cu portocale. Făcu doi-trei pași, atras de ceva greu de identificat la prima vedere. Pe o canapea. Când se apropie, își dădu seama că avea sub ochi un cadavru, mai exact spus oasele unui schelet: sub fereastra deschisă prin care se vedea cerul și acoperișul plin de antene și sârme al blocului vecin. Auzi pași. Se întoarse.
Stătea cu mâinile în șold și-l privea zâmbitoare. Petrache îi suportă privirea.
– E soțul meu, spuse ea.
E cald. E foarte cald. Temperatura în timpul zilei a depășit 40° C. Nu cu mult, dar cifra e oricum impresionantă. Încă nu e un record, nici măcar pentru București, iar în alte regiuni ale țării e și mai cald.
Magda e doar în chiloți. Fără sutien. S-a săturat să mai stea la fereastră. A făcut un duș când s-a sculat, dar cine o împiedică să mai facă unul…
Are noroc că e duminică. Vorba e cum o să reziste luni la serviciu. O să fie din ce în ce mai cald.
Cu vreo două zile în urmă, Petrache și-a scos la un moment dat cămașa.
– Vrei să-ți arăți pieptul mușchiulos și păros? a întrebat Magda, deloc indignată, ba chiar sorbindu-l din ochi. Valentin își descheiase doar doi nasturi de la cămașă. Apoi, trei.
Și ea? Ea ce putea să facă? O să moară de cald…
S-a gândit o clipă să se ducă în camera dactilografelor să vadă cum s-au descurcat. Sunt doar trei femei și nici un bărbat. Puteau să se dezbrace de-a binelea, mai ales după ce Popescu a trecut să le vadă la începutul zilei. Și nu mai trece?
Într-adevăr, și-au scos cămașa ori bluza cu care veniseră. Și au închis ușa. E adevărat, Magda s-a uitat pe gaura cheii. Dar nu mai mult. N-a insistat, deși n-a văzut mare lucru. S-a întors în grabă la ea în birou. Ar fi putut să le telefoneze, să le ceară să deschidă ușa, sub pretextul unui manuscris care avea nevoie să fie dactilografiat cât mai repede. Ori a câtorva pagini care trebuiau modificate. Dacă modificarea e importantă (ceea ce se întâmplă destul de rar) asta implică o recopiere pe ordinator.
Ar fi putut să ceară șefului permisiunea de-a lucra împreună cu celelalte fete și în felul ăsta să-și poată scoate și ea bluza. De ce bărbații își pot scoate cămașa în fața sexului opus, iar reciprocitatea nu e acceptată?
E atât de cald…
Poate că tocmai pentru că era atât de cald, în ziua aceea nu mai discutau despre caniculă. Valentin aduse vorba despre Ucraina.
– Până la urmă tot rușii vor câștiga, a declarat el.
– Vrei să spui că războiul ăsta va dura ani și ani de zile?
– Nu știu cât va dura. La un moment dat însă Ucraina nu se va putea baza nici pe Statele Unite, nici pe Europa. Deja au început să le fie frică…
– Cui?
– Aliaților…
– Frică de cine?
– De Putin. Putin e nebun, e în stare de orice. Oricum nu mai are nimic de pierdut. A crezut că va ocupa Ucraina în câteva zile. Că Occidentul nu se va opune, așa cum nu s-a opus când a ocupat Crimeea.
– Vrei să spui că e în stare să declanșeze un război atomic?
– Nu știu dacă e în stare, dar ceilalți se tem într-atât, încât e ca și cum…
Discuția putea dura ore întregi. Uneori participa și Petrache. Argumentele lui erau și mai înfricoșătoare. Singură Magda se arăta ceva mai optimistă. Pentru ea, Putin era un dictator ca oricare altul: amenință dar nu va împinge războiul dincolo de anumite limite. Nu e un sinucigaș…
– Nu e un sinucigaș, a spus Valentin, dar e un aventurier în stare de orice. Și nu trebuie să ceară voie ca să ia o hotărâre care să pericliteze soarta întregii omeniri.
– Te înșeli, a răspuns Magda. Cei din jurul lui se tem de el, dar se tem și mai tare de un război atomic. Nu se vor supune.
N-ar trebui să anticipez când e vorba de evenimentele importante de care depinde soarta întregii umanități. Nici într-un articol de ziar, nici într-un roman. O fac totuși, nu mă pot abține. Nu peste mult timp – câțiva zeci de ani? – civilizația umană va fi în mare parte distrusă. De acord, specia umană nu va dispărea cu totul: câteva milioane de indivizi se vor regăsi probabil prin păduri… Căci pădurile, nici ele nu vor pieri în totalitatea lor. Ba chiar vor reîncepe a prospera, devreme ce dușmanul lor principal e diminuat și nu mai are nici capacitatea nici interesul de-a le distruge. Magda ar spune că dacă am curajul să gândesc așa, e pentru că sunt prea bătrân ca să asist la catastrofă. Nici măcar la primele semne cu adevărat convingătoare.
Probabil că are dreptate…
Panait n-o mai așteaptă pe Laura. A înțeles că femeia l-a preferat pe Autor. Chiar dacă la vârsta lui, destul de înaintată, acesta nu o poate atrage decât intelectual, măgulită de interesul pe care i-l poartă.
E târziu și plouă torențial. Nu e prima oară când Panait rămâne să doarmă la editură: în patul ambulatoriu care seamănă cu o targă. Așteaptă somnul gândindu-se la femeia asta care a intrat în viața editurii ca o vijelie. Ce vrea? E în slujba Autorului? Asta n-ar fi prea grav: ei toți, în editură, sunt în slujba lui, mai precis spus în slujba cărții lui. Era nemulțumit de unele schimbări, mai ales de nume? Dar de ce i s-a adresat ei, în loc să vină să discute cu el, cu șeful editurii?
Oricât s-a străduit, Panait n-a găsit o explicație convingătoare. Și nici nu putea să adoarmă căutând-o. Auzea dincolo de zidul clădirii ploaia care se exprima prin foșnetul frunzelor șfichiuite de vânt și de stropii de apă tot mai intenși. Ploua mereu, iar el se simțea condamnat să rămână treaz și să se gândească la Laura. La ea și la Autorul care izbutise să și-o facă complice. El nu mai conta. Ca director al editurii, el nu avea alt rol decât să publice textul conceput și lucrat de ceilalți. Putea să refuze publicarea? Putea, dar la ce i-ar folosi ca, după atâtea zile și chiar săptămâni de lucru, textul să rămână netipărit… Nu mai era un manuscris sau mai bine zis un tapuscris propus cu modestie de către un autor; era acum o carte gata pentru a fi tipărită și propusă librăriilor.
Foșnetul devine un foșnet de piei uscate, scorojite de vânt, de soare, întretăiat de trosnetul sau numai pocnetul crăcilor, și ele uscate, bătrâne. Îi era frig, își simțea pielea încrețită de frig.
Nu putea să adoarmă.
Nu războiul atomic va fi fatal omenirii. Un război de o asemenea anvergură va extermina o mare parte din populația globului precum și realizările ei, dar nu și concepțiile științifice care au stat la baza acestora. Totul poate fi refăcut. Iar civilizația umană va continua și nu va putea evita adevărata catastrofă, aceea climatică.
Așa gândea și Valentin. Porumbelul trimis în China nu se întorsese. Era în întârziere cu mai mult de zece zile. Nu i se mai întâmplase ca un porumbel să întârzie atât de mult. E adevărat, China e departe… Dar nu mai departe decât Australia, Noua Zeelandă. Trimisese vreun porumbel în Noua Zeelandă? Nu mai ținea minte. Probabil că nu…
Dar poate că nu e în întârziere, poate că e deja pe lumea cealaltă. A porumbeilor. Nu i se mai întâmplase ca porumbeii să moară în timpul călătoriei. Să nu ajungă din nou acasă, de unde plecaseră. Se întorceau și mureau mai târziu, în micuța grădină unde își aveau locuința. Acolo Valentin îi și îngropa. Ce-i drept, nu avea porumbei voiajori decât de puțină vreme. Nici măcar doi ani. Nu-și amintea cum i-a venit ideea. N-a fost o idee prea bună. Nu s-a gândit la schimbările climatice din ce în ce mai evidente care puneau la grea încercare bietul porumbel călător. Oare se va acomoda? Mai repede decât omul…
Intră în casă, dar continuă să se gândească la porumbei. Cât trăiește un porumbel? Nu mai mult de cinci ani, dacă trăiește în libertate, dar poate depăși zece ani, în captivitate. Ca și omul!… Captivitatea îi priește. Mănâncă și doarme pe gratis. Și nici măcar nu e o adevărată captivitate…
Prin ce se caracterizează un porumbel călător? Valentin a aflat asta în primul rând grație ordinatorului: porumbelul călător are în creierul său niște particule magnetice care îi servesc de busolă și au o deosebită rezistență: poate zbura 1.000 km într-o singură zi. Pe urmă, ca să se documenteze mai bine, și-a cumpărat o carte la un anticariat: M. Poulain, Traité de colombophilie pratique. În același anticariat, a dat și peste un roman cu un titlu atrăgător, Le vol du pigeon voyageur de Christian Garcin – pe care n-a reușit să-l citească până la capăt. Nu numai pentru că franceza lui avea prea des nevoie de dicționar, dar și pentru că acțiunea, care se petrecea în China, nu-l prea interesa.
Valentin nu era un cititor de romane exotice. La drept vorbind, nici de romane în general. Prefera cărțile de călătorie. La editură, se știa și nu era silit să citească, decât rareori, romane sau nuvele.
Petrache se lăsase dus de curva cea grasă într-o cameră unde e mai mult sau mai puțin torturat.
Așa s-a întâmplat sau e un vis al Magdei, al cărei inconștient se răzbună?
Greu de spus și oricum nu contează.
Acum e la el în cameră, întins pe pat. Încearcă să doarmă. Dar nu e ușor… Astăzi va întârzia la serviciu și va trebui să găsească o scuză. Ceva nou. Nu putea să repete tot timpul aceleași și aceleași minciuni. Grozav ar fi să spună într-o zi chiar adevărul. Să mărturisească în sfârșit că-i place să colinde orașul în timpul nopții, acest București pe care puțini îl cunosc. Uneori i se întâmplă să se întoarcă în apartamentul său din centru nu mult înainte de răsăritul soarelui. Obosit. Câteodată, foarte obosit. Câteva ore tot trebuia să se odihnească, ba chiar să doarmă. Uneori dormea mai mult, alteori mai puțin. Oricum nu reușea să ajungă la timp la serviciu. Așa că, într-o zi, i-a propus șefului, lui Popescu, să-i permită să recupereze rămânând la birou până seara târziu. I-a fost refuzată propunerea, deși se pare că Panait Popescu își prelungește șederea așa cum vrea el. Rămâne chiar să doarmă în biroul său. Așa zic unii…
Să spună adevărul, asta trebuie să facă. Adevărul nu are nevoie de atâtea scuze, nici de îngăduința celorlalți. Ba chiar impresionează într-atât încât ceilalți îl primesc cu gura căscată. Cu o uimire care seamănă sau poate fi confundată cu admirația.
Petrache se întoarse pe-o parte, apoi pe cealaltă. Până la urmă tot va izbuti să adoarmă. În definitiv, Dumnezeu cu mila! De trezit se va trezi la un moment dat. Se va îmbrăca fără prea multă grabă, va mânca un sandvici și va pleca spre serviciu, hotărât să spună adevărul. Deși nu va fi ușor de formulat. Aici e riscul: în loc să uimească, va fi luat în bășcălie… Șeful, ca de obicei, va profita de situație. Adevărul poate fi comic înainte de-a deveni tragic. Trebuie să se mai gândească. Poate va găsi altceva: un adevăr mai puțin adevărat, dar și mai puțin ridicol.
Petrache e din nou în întârziere. Panait e de-a dreptul furios. Magda și Valentin nici nu îndrăznesc să-l privească. Se prefac că lucrează de zor. Șeful nu mai are răbdare să-l aștepte ca să-l muștruluiască.
– Îndată ce vine mi-l trimiteți la mine în birou.
Și plecă trântind ușa.
Magda pufni în râs și își aprinse o țigară.
– Ce faci? Fumezi?
– Trag câteva fumuri…
– Nu știi că nu e voie?!
– Nu mă vede nimeni. Doar tu…
– Nu te vede nimeni, dar mirosul rămâne.
– Deschide fereastra.
Chiar atunci intră Petrache gâfâind. Era roșu la față și cu părul vâlvoi.
– Credeam că nu mai vii, spuse Magda și se duse să deschidă fereastra. Apoi mai trase două fumuri și stinse țigara într-o mică scrumieră pe care o scosese din poșetă. Între timp, Petrache se așezase la biroul lui și își ștergea sudoarea cu o batistă deja umedă. Respiră adânc de două-trei ori. Scoase apoi un dosar dintr-un sertar… În momentul acela, intră șeful. Îl prevenise Ilie de sosirea vinovatului.
– Ai reușit să ajungi?! A deraiat tramvaiul, dar ai luat un taxi..
– Nu…
– Aveai bani destui în portmoneu.
– N-am luat taxi…
– N-ai luat pentru că nu erai grăbit. Era deja prea târziu…
– E adevărat.
– Nu-ți place să te scoli cu noaptea în cap. Mai ales că ai venit acasă târziu. După miezul nopții.
– În zori…
– În zori? Bravo! Îmi place când spui adevărul. Dar ce-ai făcut toată noaptea? Ai băut?
– Am fost cu o femeie…
– Cu una singură? Dar de ce a durat așa mult?
– Era acolo și soțul ei.
Panait ezită. Se uită spre Magda, care asculta înțepenită pe scaunul ei. Își mușca buzele.
– Cadavrul soțului, adăugă Petrache. Scheletul…
Se făcu tăcere. Nimeni nu mai scoase nici o vorbă.
– Cred că ai nevoie să te odihnești, a spus Panait. Hai, du-te acasă…