Capitolul XXV
Dat fiind că, în studiul introductiv (apărut în numărul precedent), am prezentat deja textul și circumstanțele redactării lui, ne oprim aici doar asupra datelor necesare pentru o succintă notă asupra ediției.
Acest ultim capitol al edificiului autobiografic eliadian – în ordinea realizării, nu în cea a concepției –, acoperind perioada dintre 6 iulie 1960 și 26 februarie 1963, a rămas inedit până acum. El vede tiparul după treizeci și cinci de ani de la prima publicare a volumului al doilea al memoriilor, în franceză și engleză, și după treizeci și doi de la publicarea originalului românesc.
Manuscrisul se păstrează în fondul Mircea Eliade Papers (13.3) de la Special Collections Research Center al bibliotecii Universității din Chicago. Nu a fost remarcat până în anul 2011, când l-am descoperit, și nici de atunci nu știm să fi atras atenția cuiva, deși am vorbit mai multora despre el. Deosebite mulțumiri i se cuvin conducerii Centrului pentru facilitarea cercetării lui și pentru acordul de a ne folosi de text în toate formele care pot contribui la cunoașterea operei și vieții lui Mircea Eliade. De asemenea, d-lui profesor Sorin Alexandrescu, care – deși nu a împărtășit forma prezentului proiect – sprijină, cu devotament față de memoria lui Eliade, recuperarea tuturor ineditelor sale.
În stabilirea textului am respectat cât mai îndeaproape posibil originalul. Am păstrat chiar acele cuvinte și expresii raturate de Eliade pe care le-am considerat a aduce un plus de informație sau precizie. Ele au fost marcate cu paranteze acoladă, {}, pentru a le distinge de completările noastre, marcate cu paranteze pătrate, [ ]. Nu am mai adăugat note explicative, de care textul nici nu are absolută nevoie. Notele aparțin autorului. (Liviu Bordaș)
În iulie, la Paris, Delia Laforgue ne propusese să locuim apartamentul lor, la etajul V, în 62bis rue de la Tour. Astfel am putut invita prietenii și colegii parizieni. Dar acele două săptămâni au fost destul de triste. Printre alte vești, tragice, din țară, aflasem de condamnarea lui Constantin Noica la douăzeci și cinci de ani de închisoare. Ca și mine, Cioran era desperat. Dar știam că nu putem face nimic.
Trist, extenuat de durerile artritice, am plecat la Ascona. {Spre surpriza noastră, a mea și a lui Christinel}, Olga [Froebe] părea aceeași: bolnavă, extrem de slăbită, dar hotărâtă, cu orice preț, să continue Eranos. Ne-a dat să citim viziunile pe care le-a avut timp de opt zile, cât stătuse, după operația de cataractă, imobilizată în pat, cu bandajul negru ferindu-i ochii (cf. Fragments, I, p. 339). Nu izbuteam să mă bucur că locuiam (poate pentru ultima oară?), „odaia noastră” din Villa Gabriella. Gândurile îmi reveneau necontenit, la situația din România.
De mulți ani nu mai citeam revistele și cărțile publicate în țară. Dar la Paris îmi căzuse sub ochi un articol în care se afirma că, în timpul regimului „monarho-moșieresc”, copiii de țărani și de muncitori nu erau primiți în licee. Minciuna era prea grosolană ca să poată fi luată în serios. Mai mult: nu puteam uita că, la liceul Spiru Haret, din clasa I-a până în clasa a VIII-a, premiul I l-a avut Ion Gheorghe, fiul unei lăptărese din marginea Bucureștilor, premiul II, Milo Beiler, băiatul unei croitorese de mahala, iar premiul III îi revenea lui Petre Viforeanu, băiatul primului procuror la Curtea de Casație din Capitală. Mi-am spus că lucrurile acestea trebuiau cu orice preț povestite: ele constituiau un document care, mai târziu, peste zece sau cincizeci de ani, când va putea fi publicat, va contribui la reabilitarea adevărului istoric.
Într-o dimineață de la sfârșitul lui iulie am început să-mi scriu amintirile din copilărie și adolescență. Scriam cu mare ușurință, cinci, șase ceasuri pe zi. Eram surprins de precizia cu care îmi aminteam personagii și întâmplări din anii 1912-1920. Am continuat redactarea la Abano, unde ne-am instalat, pentru două săptămâni, la 25 august. Hotărâsem {încă de la Chicago} să încerc faimoasele băi de nămol și masajele de care îmi vorbiseră, cu entuziasm, atâția cunoscuți.
Într-o după-amiază, profesorul John Nef, mi-a telefonat de la Chicago. Reușise să obțină o viză specială, care îmi îngăduia să-mi continui cursul la Universitate fără întreruperea de doi ani. Am aflat mai târziu că, datorită intervenției câtorva senatori la Washington, mi se acordase privilegiul rezervat „savanților atomici” europeni.[1]
Vestea m-a bucurat și, totodată, m-a deziluzionat. Viza „savantului atomic” anulase toate planurile pe care le făcusem în legătură cu cei doi ani de „vacanță universitară” la Paris. Eram nevoiți, deci, să continuăm programul de wandering scholar din ultimii trei ani. Trebuia cu orice preț să găsim o locuință pariziană în care să pot lucra în timpul vacanțelor de vară.
Când am încheiat cura de la Abano și am plecat spre Bâle (ne făgăduisem câteva zile de „adevărată vacanță”), am început să simt consecințele băilor de nămol: o imensă oboseală, și fizică și mentală. Am crezut că e o reacție provizorie, dar mă înșelasem. La 13 septembrie ne aflam la Marburg, unde avea loc Congresul Internațional de Istoria Religiilor. Am revăzut cu bucurie câțiva prieteni și colegi, dar eram atât de extenuat încât a trebuit să renunț la comunicarea pe care o anunțasem.
John Nef mă informase că noua mea viză mă aștepta la consulatul american din Frankfurt. Și într-adevăr așa era. Dar mai era nevoie de o radiografie pulmonară și a trebuit să aștept aproape un ceas până mi-au făcut-o. În drum spre Paris, ne-am oprit la Stuttgart, invitat de editorul [Ernst] Klett. Era acolo și Ernst Jünger. Evident, am discutat structura și obiectivul principal al revistei Antaios; toți eram de acord asupra caracterului ei internațional.
Abia ajunși la Paris, am primit o telegramă din partea serviciului medical al Consulatului din Frankfurt. Îmi cereau, urgent, o nouă pneumogramă și, mai târziu, de la Chicago, alte radiografii recente. Doctorul Sernes, care mi-a făcut pneumograma, m-a asigurat că nu distinge nimic suspect. Aveam totuși îndoieli. Când, o săptămână în urmă, am luat avionul spre New York, eram puțin nervos. Dar, la aeroport, o funcționară tânără, purtând o sobră și totuși elegantă uniformă albastră, ne-a întâmpinat zâmbind.
– Welcome to the United States! ne-a spus.
Apoi a făcut semn unui hamal, ne-a întrebat care ne sunt bagajele și, fără a le mai prezenta controlului vamal, ne-a condus la un taxi. La despărțire, ne-a strâns la amândoi mâinile, cu același zâmbet cu care ne întâmpinase.
– Sper că o să vă simțiți bine la Chicago! ne-a spus.
*
Într-adevăr, toamna a fost în acel an excepțional de frumoasă. Am luat parte la „Faculty Retreat”, organizată, ca de obicei, la Lake Geneva. Mă simțeam, de data aceasta, printre vechi prieteni.
Imaginasem, de curând, cursul despre religiile Orientului Apropiat. Cum, la cererea unui grup de studenți de la alte facultăți, alesesem ca temă a seminarului „Tipurile de inițiere”, eram liber să mă concentrez asupra cursului. Revăzând și completând – mai ales la Oriental Institute – întreaga documentație despre Ras Sharma, am scris, pentru uzul meu personal, o prezentare sintetică, însoțită de bibliografia critică recentă. Redactând aceste pagini am avut sentimentul că scriu câteva paragrafe din vasta lucrare la care meditasem de mult: o istorie concentrată a religiilor, în nu mai mult de două volume.[2] Dar nu îndrăzneam, încă, să mă consacru exclusiv acestui (cum îmi plăcea să-i spun) opus magnum. Toată luna decembrie și o bună parte din ianuarie 1961, am fost confiscat de pregătirea articolului despre „Măști”, pe care îl făgăduisem lui Massimo Pallottino pentru Enciclopedia [universale] dell’arte, și, mai ales, de revizuirea textelor deja publicate în Eranos Jahrbücher și care au alcătuit volumul Méphistophélès et l’Androgyne (publicat de Gallimard în 1962).
Cursul din iarna 1961 l-am intitulat „Modern trends in History of Religions”. Prilej de-a prezenta critica câtorva orientări metodologice recente, de la diferitele curente istoriciste la fenomenologia și antropologia culturală. Stăruiam asupra contribuțiilor pozitive pe care le aducea fiecare din aceste orientări. Dar, ca de obicei, atrăgeam atenția asupra riscului de a reduce experiențele și valorile religioase la fenomenele psihologice sau sociologice; sau, pur și simplu, la analiza și interpretarea simplistă a anumitor creații „istorice” (bunăoară, sincretismul păgâno-creștin, colonialismul și aculturalizarea societăților „primitive” etc.). Aminteam că, oricât de necesare și importante ar fi, de pildă, informațiile istorice, biografice și istorico-literare despre Dante, ele nu „explică” valoarea estetică și mesajul spiritual al Divinei Comedii. În cele din urmă, capodopera lui Dante reprezintă creația unui nou univers de idei religioase și frumuseți poetice; cu alte cuvinte, o nouă expresie a modului specific de a exista al omului.
Adăugam uneori că, deși specificitatea și ireductibilitatea creațiilor spirituale – religioase, artistice sau filosofice – ar trebui să fie evidentă oricărui cercetător obiectiv, de obicei se întâmplă tocmai contrariul. Dar o asemenea „rezistență” nu era lipsită de interes; ea ilustrează tendința, general umană, de a simplifica explicația feluritelor categorii de creații spirituale, reducându-le la „origină”, adică la faza embrionară care precede epifania lor. (Aminteam mereu studenților axioma oamenilor de știință „c’est l’échelle qui crée le phénomène”: forma și modul de a fi al elefantului nu pot fi cunoscute la microscop…)
*
În acel an am celebrat aniversarea căsătoriei noastre – 9 ianuarie – numai noi doi, la Quadrangle Club. Acolo l-am întâlnit pe Paul Tillich, venit pentru o serie de conferințe {la Divinity School}. Se întorsese de curând, entuziasmat, din Japonia și pentru întâia oară, ne-a mărturisit, a cunoscut autenticitatea și frumusețea unei „religii cosmice”. Regretă că, la vârsta lui, nu mai avea timp să cerceteze religiile Asiei orientale. I-ar fi plăcut să le cunoască înainte de a redacta al treilea volum din Systematic Theology. Discuția din acea noapte o voi relua, după câteva săptămâni, la Boston.
Puține zile în urmă, Sybille ne-a telefonat de la Paris ca să ne anunțe moartea lui Roger Godel în urma unui atac cardiac. Pierdeam un prieten așa cum nu mai întâlnisem până atunci: medic ilustru, savant și umanist, pasionat de Grecia antică, de gândirea indiană și, în același timp, de Renașterea spirituală pe care o pregăteau științele contemporane. Și n-am uitat niciodată că, datorită lui Roger și Alice Godel, am cunoscut ceea ce ne plăcea să numim „Paradisul de la Val d’Or”.
La începutul lui februarie ne aflam din nou la Cambridge. Fusesem invitat pentru două conferințe și un seminar despre mit și simbol. De data aceasta am rămas două săptămâni, găzduiți de profesorul [Robert Lawson] Slater. Am reîntâlnit pe A.D. Nock, Erwin Goodenough, Jim Adams și am avut prilejul să cunosc pe Harry Levin, pe sanscritistul [Daniel H.H.] Ingalls, pe N[orthrop] Frye, pe faimosul orientalist H.A.R. Gibb și alți savanți. Într-o duminică am ascultat pe Paul Tillich vorbind despre „the Absent God” la Memorial Chapel. Dejunând apoi împreună, am încercat să compar „Dumnezeul absent” al lumii moderne cu deus otiosus al societăților primitive. Nu bănuiam atunci că discuția o vom relua doi ani în urmă, în faimosul nostru „joint seminar”.
Abia reîntorși la Chicago, am aflat de moartea lui Henry Hunwald, tot în urma unui atac cardiac. Vestea m-a îndurerat profund. De astă dată, pierdeam pe cel mai vechi prieten din Paris. Îl cunoscusem în 1946, când locuiam în rue de Saint Pères, și datorită lui am întâlnit pe André Breton, Paul Vulliaud, Michel Carrouges și Aimé Patri.
Încercam să mă cufund și mai mult în lucru (începusem în sfârșit Myth and Reality), dar, în afară de cursuri, eram necontenit întrerupt de conferințe și călătorii. La 1 martie am vorbit la Loyola University despre „Nature and Function of Myth”; m-au interesat îndeosebi discuțiile cu părinții iezuiți. La 30 martie eram la Milwaukee, invitat de o altă universitate catolică, Marquette University, ca să conferențiez despre „Religious Symbolism in the Twentieth Century”. La sfârșitul lui aprilie a trebuit să petrec câteva zile la New York, ca să particip la congresul Asociației americane pentru istoria religiilor. Între 7 și 10 mai am ținut trei conferințe la Pennsylvania State University, iar la 11 mai mă aflam la Washington, invitat de Robert Richman să vorbesc la Institute of Contemporary Arts. Cu acest prilej am revăzut pe celebra elenistă Edith Hamilton. Notam în jurnal: „Are 94 de ani. Puțin surdă, dar arată mai bine decât acum patru ani (când își rupsese piciorul și era în cărucior). A publicat și anul trecut o carte. Împreună cu Huntington Cairns, a editat opera completă a lui Platon, folosind cele mai fidele și mai frumoase traduceri existente în limba engleză, însoțindu-le de note și comentarii. Un volum de 1.300 pagini, care va apare la toamnă. Îmi spune că, după 80 de ani, viața merită într-adevăr să fie trăită. Mă invită la centenarul ei în august 1967” (Fragments, I, p. 364). Din nefericire, Edith Hamilton n-a apucat să-și sărbătorească centenarul.
În acea primăvară, Ionel Perlea a avut un atac de hemiplegie. L-am vizitat în mai la spital, {în Bronx}. Și-a revenit în câteva luni, dar mâna dreaptă a rămas înțepenită. Pentru un șef de orchestră era o grea lovitură. Dar Ionel s-a deprins repede să țină bagheta în mâna stângă și concertele pe care le-a dirijat în următorii zece ani au avut același succes ca și mai înainte. Îmi amintesc și acum entuziasmul sălii când, în aprilie 1965, Ionel a dirijat, la Carnegie Hall, Lucreția Borgia; era debutul american al faimoasei Montserrat Caballé (cf. Fragments, I, p. 501).
*
Cum nu țineam cursuri în trimestrul de primăvară, îndată ce mă reîntorceam la Chicago mă concentram exclusiv asupra lucrărilor în curs. Am scris astfel încă două capitole din Myth and Reality, am pus la punct cărțulia Patañjali et le Yoga și am redactat lungul studiu „Le Diable et le Bon Dieu: La préhistoire de la cosmogonie populaire roumaine”, care va apare în Revue de l’Histoire des Religions (1962) și va fi reluat în volumul De Zalmoxis à Genghis Khan.
Bucuria de a putea, în sfârșit, lucra cu spor a fost întunecată la intervale aproape egale, de vestea morții, în țară, a lui Cezar Petrescu și Lucian Blaga și, în Spania, a lui Alexandru Busuioceanu. Într-o dimineață m-am trezit obsedat de acest gând: trăiesc un an blestemat, trăiesc anul când îmi mor prietenii?…
Nu mă înșelam.
*
De abia în vara 1961 am înțeles că eram ursiți, Christinel și cu mine, să repetăm anual același program. Dar cum hotărâsem să petrecem vacanțele în Europa, nu aveam altă alternativă… La începutul lui iulie eram la Paris, fericiți că putem locui apartamentul pe care ni-l găsise Marie-Louise Dehollain, pe o străduță de lângă Place de l’Alma. Notam în jurnal {întâlnirile și} discuțiile cu prietenii, melancolia cu care revedeam anumite cartiere din Paris, reflecțiile în legătură cu ultimele lecturi. Rareori, bucuria unei întâlniri neașteptate; bunăoară, cu Ionel Jianu, pe care nu-l mai văzusem de douăzeci de ani. Am stat mult de vorbă în camera lor de hotel. Încă nu „realiza” că e la Paris, i se părea mereu că visează și se ciupea de obraz să se trezească. N-a mai revăzut Parisul din 1937. În ultimii douăzeci și cinci de ani n-a putut ieși din țară decât o singură dată, cu o croazieră în Grecia…
La 2 august ne aflam la Ascona, instalați la Casa Tamaro. Ne-am dus imediat s-o vedem pe Olga. Nu se mai ridicase din pat de câteva luni și nu-și putea întoarce capul; între multe altele, suferea și de o artroză generalizată și era alergică la tratamentele clasice. Totuși, în dimineața de 16 august, când s-a inaugurat Eranos, Olga a apărut, pentru câteva minute, la brațul lui Rudolf Ritsema. Am revăzut-o – și știam că este pentru ultima oară – o săptămână în urmă, când ne-am apropiat de patul ei ca să ne luăm rămas bun. Olga a murit în aprilie 1962, după o lungă, nesfârșită agonie…
Abia ajunsesem la Abano (căci hotărâsem să continuăm tratamentul încă doi, trei ani), când am aflat de moartea lui Nicolae Herescu într-o clinică de lângă Zürich, în urma unei crize cardiace. Îl văzusem ultima oară în iulie, la Paris: tânăr, voios și optimist, așa cum îl știam de totdeauna. Încă o perioadă din viața mea și a lui Christinel care se încheie într-un chip absurd și tragic… Și totuși, așa cum ne-a mărturisit Nina Batali, care îl văzuse în fiecare zi la clinică, Nicolae era neschimbat: „vesel, glumeț, galant, chiar sub masca de oxigen”, ne-a repetat ea de mai multe ori.
Încercam să lupt împotriva tristeții cufundându-mă în lucru. În cele două săptămâni petrecute la Abano am continuat să scriu amintirile din liceu, pe care le începusem la Casa Tamaro. Apoi, de la 6 la 12 septembrie, am participat, la Veneția, la al V-lea congres al Societății Academice Române. Comunicarea mea – „Le chamanisme chez les Roumains” – a apărut în Actele Academiei și a fost retipărită în volumul De Zalmoxis à Genghis Khan.
La sfârșitul lui septembrie ne-am retras la Paris, unde am rămas până la 22 octombrie. Am prelungit șederea pentru că Christinel fusese suferindă. Dar am avut norocul să locuim o cameră superbă la hotelul „Scandinavia”, lângă Jardin du Luxembourg.
*
La 15 octombrie am regăsit Coach House. Nici n-am știut când a trecut toamna. Lucram cu furie la Myth and Reality; trebuia să predau manuscrisul la 15 ianuarie 1962. Dar durerile artritice s-au agravat în decembrie și uneori eram nevoit să înghit opt aspirine pe zi. Ninsoarea a încetat mai devreme ca în alți ani și s-a întețit în ianuarie. Troienele mi-au amintit iernile din România. Din fericire, cursul pe care l-am ținut în al doilea trimestru – „Structures of religious symbolism” – mă pasiona. Iar nopțile reciteam, cu fervoare și melancolie, À la recherche du temps perdu.
În acea iarnă am descoperit pe Bonhoeffer și am citit, lângă șemineu, cu mare interes, scrierile lui August Strindberg în legătură cu experiențele de laborator și interpretarea lor alchimică. Era un fel de a mă apăra împotriva melancoliei. Îmi aminteam mereu de libertatea pe care o avusesem înainte de a accepta catedra de la Chicago. Și eram exasperat că nu reușeam să termin Myth and Reality. Ghicisem de mult motivul: nu puteam lucra cu spor dacă aveam în față un termen fix (dead-line) pentru predarea textului. Într-adevăr n-am izbutit să expediez manuscrisul decât la 4 iunie.
Din primăvara 1962 îmi amintesc mai ales câteva întâlniri. Atunci l-am cunoscut pe Karl Barth: am fost fascinat de originalitatea și umorul acestui faimos teolog. Apoi, la Washington am reîntâlnit pe [Jacques de] Bourbon-Busset, [Louis] Leprince-Ringuet, [Charles] Morazé și alți savanți și scriitori, invitați să participe la inaugurarea centrului pe care îl crease de curând John Nef, Center for Human Understanding. S-a discutat mai ales funcția ideilor și instituțiilor religioase în lumea contemporană. John Nef mi-a sugerat să prezint deosebirile structurale și posibilitățile dialogului între religiile „cosmice” și „religiile istorice”.
La sfârșitul lui mai, profesorul Thomas Altizer mi-a scris că pregătește o carte despre mine. Îl cunoscusem în 1959 și mă cucerise[ră] tinerețea și îndrăzneala speculativă ale acestui elev favorit al lui Joachim Wach. Îmi mărturisise că citise de opt ori The Myth of the Eternal Return și că mă apreciază mai ales ca „teolog al Istoriei”. Cartea – Mircea Eliade and the Dialectics of the Sacred – va apare în 1963. Iar puțini ani în urmă, Thomas Altizer va deveni extrem de popular prin conferințele și discuțiile publice despre ceea ce el numea singura teologie creștină posibilă în zilele noastre, „God-Is-Dead Theology”.
*
Ca de obicei, în iunie ne aflam la Paris. Vara a fost bogată în surprize de tot felul. Profesorul [Gustave E.] von Grunebaum, fostul meu coleg de la Oriental Institute din Chicago, organizase la Royaumont un colocviu despre „Le rêves et les sociétés humaines”. În acele cinci zile de sfârșit de iunie, am cunoscut și am putut sta îndelung de vorbă cu specialiști în multe discipline, de la psihologi și antropologi la orientaliști și filosofi.
Hotărâsem să rămânem toată luna iulie la Paris, ca să-mi continui Autobiografia. Sybille, Jacqueline Desjardin și Ionel Perlea plecaseră într-o lungă călătorie în Germania și Italia. Dar, în noaptea de 22 iulie, ne-a trezit un telefon de la Wiesbaden și Sybille ne anunța că Ionel avusese un infarct și fusese internat la spital. Doctorul nu-i spusese că va trebui să rămână cel puțin șase săptămâni. Trebuia să păstrăm secretul și față de Mamy, și față de Lizette, care abia își începuse cura la Abano.
Câteva zile în urmă am plecat la Wiesbaden. L-am găsit pe Ionel deprimat că trebuia să-și întrerupă călătoria. Totuși, două săptămâni mai târziu și neținând seama de interdicția doctorilor, a părăsit clinica și s-a întors la Paris. L-am revăzut la New York, la sfârșitul lui octombrie. Își reluase lucrul, dar era neconsolat că, așa cum spunea, își „ratase vacanța din cauza unui singur organ”.
La 1 august eram la Abano. Am reluat Autobiografia, pe care am continuat-o la Veneția, unde ne-am prelungit șederea până la 10 septembrie. A fost, de fapt, adevărata noastră vacanță. Deși scriam cel puțin trei ceasuri în fiecare zi, îmi rămânea destul timp ca să rătăcesc în acel inepuizabil oraș. Împreună cu soții Siegfried am vizitat Ravenna. În altă zi am fost la Treviso (neuitata expoziție a lui G.B. Cima da Conegliano) și Asolo, unde am văzut pentru prima oară mormântul Eleonorei Duse.
La întoarcere ne-am oprit câteva zile la Ascona. La Casa Gabriella, Ritsema ne-a vorbit despre lunga agonie a Olgăi Froebe și ne-a descris emoționat Eranos-ul din august. Extraordinară tristețe. De data aceasta nu mai mă puteam îndoi: una din cele mai fericite și creatoare epoci din viața mea, începută în vara 1950, era definitiv încheiată…
Așa cum mă așteptam, luna petrecută la Paris a trecut prea repede. De câte ori reușeam să mă izolez, reluam manuscrisul Autobiografiei. Dar mă interesau îndeosebi întâlnirile cu prietenii și colegii. La UNESCO l-am reîntâlnit pe [Najm Oud-din] Bammate, care tocmai se reîntorsese din România. Notam în jurnal (20 octombrie): „România i-a lăsat o impresie de închisoare. Când a ajuns la Budapesta, libertatea i s-a părut atât de reală încât s-a crezut aproape în Occident.”
*
După trei zile la New York, ne-am instalat (de data aceasta, am fost asigurați, pentru ultima oară la Coach House. În afară de curs și seminar, a trebuit să citesc traducerea engleză a Șamanismului (dar cartea n-a apărut decât în 1964). Către sfârșitul toamnei m-am trezit pe neașteptate doborât de tristețe: nu mai puteam crede în supraviețuirea lumii moderne și nu reușeam să-mi imaginez structurile civilizației care o va înlocui. Am încercat să mă apăr lucrând la conferința pe care trebuia s-o țin la Princeton, în ianuarie.
I-am reîntâlnit pe Paul și Hannah Tillich, amândoi pasionați de perspectivele pe care le-ar putea deschide seminarul nostru din iarna 1964. Un alt eveniment: recepția organizată, la 11 decembrie, de rectorul Universității în onoarea celor cinci noi „Distinguished Service Professor”, printre care mă număram și eu. (Încă din vară rectorul mă anunțase telegrafic la Paris că fusesem numit „Sewell L. Avery Distinguished Service Professor”.) M-a impresionat simplitatea și spontaneitatea ceremoniei. Niciun discurs. La desert, rectorul citea numele și specialitatea profesorilor „onorificați” și, pe rând, fiecare din noi se ridica în picioare, zâmbind.
Ajuns la Princeton la 18 ianuarie, mi-am citit conferința („The Quest for «Origins» in History of Religions”) a doua zi. L-am revăzut, după cincisprezece ani, pe Andreas Alföldi și, printre alții, l-am cunoscut pe bătrânul sociolog [Pitirim A.] Sorokin. În acea iarnă 1963 am lucrat cu entuziasm la primul capitol despre religiile australiene, dar în zorii zilei de 15 februarie, un telefon de la Paris ne anunța că Mamy avusese un atac de hemiplegie. În aceeași după-amiază, Christinel a reușit să găsească un loc în avionul TWA pentru Paris. Cum am aflat curând, Mamy era conștientă și, după ce sosise și Lizette, părea fericită că are toate trei fetele alături de ea. Dar câteva zile în urmă Christinel mi-a telefonat că Mamy se află în comă, iar la 26 februarie o telegramă îmi anunța sfârșitul.
O văzusem pentru ultima oară în octombrie. La despărțire, mi-a șoptit: „Ți-i las pe toți în grijă, pe toți…”
Text stabilit și îngrijit de Liviu Bordaș
[1] Am citit în iarna următoare scrisoarea pe care o adresase decanului funcționara de la Washington: își mărturisea satisfacția că, pentru întâia oară de când lucra în acel birou special, pregătise dosarul unui european care nu era „savant atomic” și nici măcar fizician.
[2] Era, de fapt, prima versiune a monografiei Histoire des croyances et des idées religieuses, la care voi lucra următorii douăzeci și cinci de ani. Primul volum a apărut în 1975, al doilea și al treilea în 1978 și 1983.