O lume e pe moarte, o alta se naște. Pășind din ce în ce mai nesigur pe puntea dintre cele două lumi, starea în care ne instalăm cu fiecare zi care trece este cea a unui echilibru ce se scufundă, lent, în precaritate. Zilnic ne este dat spectacolul public grotesc care, cu cât e mai expansiv, cu atât ne face să fim mai conștienți de vulnerabilitatea noastră. Trăim, cum ar veni, într-un moment de suspensie a timpului, în care istoria pare că stă să se gândească pe ce căi nebănuite să o apuce. Un eveniment care azi încă ni se mai pare uluitor prin absurdul lui, de vreme ce nu face parte din sistemul social de așteptări, devine cutumă și mâine nu ne mai ia prin surprindere. Mai mult, el bătătorește calea absurdului, tinzând să ne instaleze definitiv în lumea noastră și să ne pregătească pentru survenirea altui eveniment absurd ce va pătrunde în țesutul social devenind, la rândul lui, mentalitate. Fiecare etapă a răului va netezi drumul următoarelor etape, facilitându-le și deschizând calea răului, care se autoreproduce.
Adaptabilitatea este o calitate a Eului pe care cu toții, pe bună dreptate, ne dorim să o deținem într-un grad cât mai înalt. Problema intervine atunci când trebuie să definim adaptabilitatea. Adaptabilitatea la bine nu este o problemă pentru nimeni, ba, din contră, este cel mai lesnicios lucru din lume. Nici adaptabilitatea la rău nu este condamnabilă în mod absolut, câtă vreme se referă la supraviețuire și deschide calea către un mai bine (vezi războiul din Ucraina). Însă suntem puși pe gânduri (dar suntem?), atunci când vine vorba despre adaptabilitatea la un rău ce-și schimbă fața și se ascunde sub aparența firescului. Iar răul, azi, este într-atât de polimorf, încât privindu-l în oglinzile nesfârșite care-i reflectă diversele chipuri, nu mai știm să ne orientăm. Noțiunile de bine și de rău care sunt trecute, ca bagaj, de către părinți copiilor nu mai fac față chipurilor răului contemporan. Educația morală, cu totul necesară în neperisabilul ei, a devenit caducă. Articulați cât de cât într-un Eu, impasul istoriei prin care trecem ne retransformă, lent, prin regresie, în Sinele din care am survenit. Fără s-o știm. Nu știm că progresul de azi, pe care-l afișăm cu mândrie numindu-l „progresism”, este temeinicul nostru regres. Uitați-vă-n jur: singura caracteristică proliferantă în mod masiv este prostia. Iar prostia dă naștere răului. De unde, și diversitatea lui.
Este cu totul șocant să fii martorul realității în care știința, ajunsă la cea mai înaltă altitudine a cunoașterii din istoria omenirii, își pierde obiectul – cunoașterea omului –, dacă o mai fi acesta unul dintre obiectele ei. Căci, dacă cunoașterea se limitează în primul rând la împrejurul omului, uitând să-l ajute să se înțeleagă pe sine și să evolueze tocmai grație descoperirilor ei în privința esenței noastre de oameni, ce rost mai are ea atunci? Ce rost are o cunoaștere care, pe drumul ei, pierde din vedere însuși omul? Ce folos mai are știința pentru om, dacă omul i-a rămas cu sute de ani în urmă?
Poate nu ești cel mai fericit din lume, atunci când ajungi să înțelegi răul și faptul că el există indiferent de nedreptatea pe care o iradiază. Cu siguranță, nu devii mai optimist, dar devii mai lucid, iar luciditatea îți dă posibilitatea de a te orienta mai bine în viață. De a alege. Drumul care te orientează către înțelegerea a ce trăiești în bine și în rău este mai adecvat vieții și împlinirii ei, decât drumul care te văduvește de înțelegerea lui. Și nu există înțelegere suficientă, câtă vreme ea exclude înțelegerea răului. Nu este suficient să știi că răul există. Necesar și suficient este să înțelegi ce este răul.
Un om care trece prin viață mulțumindu-se să viețuiască este un om care nu simte nevoia de a înțelege. Iar, din rândul acestora se recrutează proștii, datorită lor răul devine posibil, datorită refuzului lor de a înțelege ceea ce trăiesc. Nimeni nu deține aprioric scuza faptului de a fi prost, câtă vreme suntem dotați cu rațiune și purtăm în noi noțiunile de bine și de rău. Doar copilul beneficiază de această scuză, numai că, în cazul lui, nu despre prostie este vorba, ci despre faptul că el trăiește în vârsta inocenței încă neconsumate.
Doar înțelegând răul poți ajunge să te întrebi în ce măsură tu însuți ești capabil să faci rău și în ce măsură faptele tale îl pot afecta pe celălalt; și dacă ceea ce ți se propune să gândești și apoi să trăiești este bine sau rău. Dar răul îl poți afla doar în măsura în care în noi respiră categoria binelui. Pe de altă parte, însuși răul luminează mai limpede binele, arătându-i frumusețea. Binele este discret, timid, nespectaculos. Răul e trufaș, gureș, gălăgios și capabil, prin sofisme și paralogisme, să se prezinte ca bine. Așa cum și urâtul este mai degrabă perceptibil decât frumosul, căci frumosul știe să se așeze decent și discret în lume, pe când urâtul țipă.
Iar răul mai beneficiază de un atù: dacă nu este pe loc amendat, dacă pedeapsa întârzie, răul își instituie dreptul său de a prolifera. Dacă răul nu se izbește de limita pe care binele i-o scoate în față – căci tocmai asta e pedeapsa!, – el devine liber să circule prin lume. Iar, atunci când răul întâlnește prostia, concubinajul dintre ele face cu putință răul absolut, ale cărui rădăcini generații la rând se vor chinui apoi să le smulgă din solul societății.
S-ar putea să vă contrarieze afirmația că există și o seducție a răului. Și există, câtă vreme transformarea lui în fapt de viață poate aduce beneficii. Pe această cale a avut câștig de cauză comunismul în România. Minciuna fiind lucrativă, vinderea conștiinței fiind bine plătită în comunism, răul s-a impus cu vremea ca o alternativă mai profitabilă decât facerea binelui. Însăși utilitatea binelui a ajuns să fie pusă la îndoială. Cum repetabilitatea duce nu doar la formarea de obiceiuri, ci și de structuri mentale sub forma judecăților de valoare, ele intră lesne în sistemul de educare și creștere al copilului. Există o contaminare inconștientă de la părinte la copil, cu bine și rău, căreia nu ne putem sustrage. Și aceasta este calea directă prin care răul despre care vorbesc ajunge să facă parte în mod natural – copiii împărtășesc același mediu cu părinții – din structura mentală a progeniturii. Și, dacă ideologia este cea care, inițial, a propagat răul, mai apoi mediul este cel care desăvârșește prolificitatea lui.
Și cine anume este chemat să pună stavilă prostiei și răului? Științele omului și filozofia. Dacă științele omului ar putea ajunge la om în acea formă care să facă să prolifereze cunoașterea în locul ideologiei, dacă filozofia, în loc să o ia „în sus”, visând la formalizări sofisticate și la „casa ființei”, ar binevoi să coboare pe pământ, vorbind pe înțelesul tuturor, atunci ele și-ar împlini mai bine misiunea ce le revine în acest ceas greu al istoriei noastre.