Când trebuie făcută o schimbare, avem de înfruntat o mare inerție. Mă refer la individ, deși e valabil și pentru un grup, o societate. Mentalul nostru găsește o serie de scuze, de explicații (logice sau nu) pentru a păstra persoana în status quo-ul inițial, chiar dacă este unul nesatisfăcător, plin de nereușite, de rateuri și nemulțumire, sau este, pur și simplu, plat, fără strălucire și plictisitor, cauzând, până la urmă, suferință. Însă individul se complace în trăirea insatisfacției, deoarece se găsește într-o zonă cunoscută lui, controlată de el, mai de dorit decât schimbarea direcției, care conține o serie de necunoscute dătătoare de angoase și neliniști de tot felul.
Bineînțeles, există o serie de explicații pentru teama individului de a se aventura într-o nouă direcție. Subconștientul fiecăruia dintre noi este plin de atenționări privind pericolele reale sau închipuite ale unui astfel de demers. Aceasta, deoarece creierele noastre nu au fost configurate pentru lumea civilizată a zilelor noastre, ci pentru un mediu plin de pericole, cu puține resurse, iar experiențele de supraviețuire într-o lume ostilă – în care, de-a lungul a sute de mii de ani de evoluție, am fost mânați de concurență mai mult decât de cooperare – au marcat specia noastră.
Reluând ideea, orice schimbare presupune părăsirea zonei cunoscute (atât din punct de vedere fizic, cât și psihic, mental etc.) și pășirea într-o zonă nouă, necunoscută. Or, necunoscutul a însemnat întotdeauna spațiul de dincolo de granițe, unde locurile străine au fost mereu populate de ființe ciudate, străinul însuși fiind suspectat de a fi un răuvoitor. Conform temerilor ancestrale, Dincolo de Limes nu există civilizație: prin extensie, acolo e întunericul, lumea monștrilor, zona răului absolut, acolo domnesc teroarea și moartea. În toate miturile omenirii legate de tema necunoscutului, fie cele din apropierea noastră, fie cele de la marginile pământului (vezi Ultimul canibal[1] și miturile vanuateze inventariate în text) ni se relatează despre ființe înfricoșătoare și despre experiențele eroice ale celor care se aventurează și trec granițele, experiențe care se soldează fie cu moartea, fie cu un mare salt evolutiv al celui aventurat, ba conțin și un anume gest soteriologic pentru trib, națiune, societate.
Prin urmare, un anume disconfort aprioric ne reține să facem pasul necesar schimbării, deși știm că fără schimbare nu există evoluție, nu există creștere. Ne e cunoscută butada einsteiniană care definește nebunia: a face aceleași lucruri așteptând un rezultat diferit. Pentru a porni în aventura schimbării, este, deci, necesară o resetare mentală: avem nevoie de gândire conștientă și critică vizavi de ceea ce dorim să obținem. De altfel, în cea mai mare parte, funcționăm pe baza unor automatisme, nu a unor alegeri conștiente.
Pentru a aduce argumente și un anume ajutor în lupta noastră cu schimbarea, biologul Rebecca Heiss[2], în cartea sa Instinct, ne atrage atenția că „mintea noastră conștientă operează încet și deliberat. Cunoaștem la modul conștient (și suntem capabili să procesăm conștient) doar o cantitate limitată de date(…). Instinctele noastre preprogramate ne setează pentru o existență subconștientă, deoarece gândirea critică în toiul pericolului nu era doar inutilă, ci de-a dreptul fatală.”[3] Specializată în biologie evoluționistă și în studiul stresului, cu cercetări axate pe conștientizarea și depășirea limitărilor instinctuale ale individului, adică „vechile temeri” care ne împiedică să ne atingem potențialul și să ne dezvoltăm, Rebecca Heiss susține că mintea noastră, foarte maleabilă datorită dezvoltării lobului frontal, este capabilă a ne ajuta să depășim obiceiuri străvechi, împământenite, care acum, în lumea modernă, nu ne mai sunt de folos, ba mai mult, ne-au devenit potrivnice. Nu în ultimul rând, că este imperios necesar să cunoaștem și să acționăm în concordanță cu biologia noastră, nu împotriva ei.
În cartea de înțelepciune a tibetanilor, Sogyal Rimpoche[4], un lama cu studii atât în Orient, cât și în Occident, are o poveste prin care exemplifică pașii pe care îi urmează fiecare dintre noi, în momentul în care are de făcut o schimbare: Ipostaza 1: merg pe o stradă, pe ea este o groapă adâncă, din neatenție, cad în ea. Consider că nu este vina mea, mă chinui să ies, îmi trebuie o veșnicie să reușesc. Ipostaza 2: merg pe o stradă, există o groapă adâncă, mă prefac că nu o văd și cad în ea. Consider că nu e nici de data asta vina mea, îmi trebuie foarte mult timp să ies din ea. Ipostaza 3: merg pe o stradă, este o groapă adâncă, o văd, știu că e acolo, dar din obișnuință îmi urmez calea și cad în ea, știu exact cum arată interiorul gropii, știu unde mă aflu, recunosc că e vina mea și mă chinui să ies, îmi reușește mai repede de data asta. Ipostaza 4: merg pe o stradă, știu că este o groapă adâncă acolo, o ocolesc, trec cu emoții, fără să cad. Ipostaza 5: Îmi aleg o altă stradă pe care să merg.
Deși se manifestă, cum spuneam, această teamă de a explora zonele gri, există și o atracție spre lumea nouă. Nu doar aventurierii, exploratorii, liderii noului sunt cei care gustă aceste deplasări, ci, într-o mare măsură, artiștii sunt precursorii noilor căi: nu mă refer la explorări fizice, în primul rând, ci la cele de natură mentală, imaginară, emoțională etc. Deoarece artistul știe că, dacă nu aduce ceva nou, dacă nu va deschide o cale spre ceva necunoscut pentru a-l atrage în zona cunoscutului, nu are nicio șansă să rămână ceva în urma sa, din ceea ce creează. Cu cât mai departe reușește să vadă și să pătrundă în direcția viitorului, cu atât mai mult ceea ce „aduce dincoace” are șanse să se păstreze.
Înțelegând ceea ce demonstrează Rebecca Heiss, pentru a explora alternativele creative, individul are nevoie de timp calm, de timp extins, căci „timpul este cel mai mare factor de stres autoimpus. Pe piața actuală, presiunea de a inova și de a itera cu rapiditate este copleșitoare. În loc să ne acordăm timpul de care avem nevoie pentru a încetini ritmul și a evalua situația, ne grăbim către o soluție.”[5] Autoarea dă exemplul cărăușului de apă, care, grăbit să-și îndeplinească sarcina de a umple rezervorul, nu își alocă timp să repare găleata plină de găuri. Exemplul ei îmi amintește de o povestioară pe care mi-o repeta mama atunci când mă învăța să cos, eu dorind, pentru a nu întrerupe munca, să pun ața mai lungă în ac, ea amendându-mi manevra incorectă. Povestea spunea că un drăcușor a râs de croitorașul care tot la câteva minute se oprea din cusut ca să pună ață nouă în ac. Dar ce prost ești, îi spuse, pierzi atâta vreme punând ață scurtă, dacă o pui mai lungă, nu te tot întrerupi. Hai să ne întrecem, îi propuse croitorașul, tu pui ață lungă, eu tot așa cum știu. Dracul s-a prins în joc și și-a pus o ață lungă să-i ajungă până la sfârșitul lucrului. Fiind foarte rapid, la fiecare împunsătură, alerga până la marginile pământului ca să o întindă, fără să piardă timp cu schimbatul aței. Dar croitorașul nu pierdea timp cu întinsul aței (care uneori se mai și încurca în lungimea sa), ci cu pași mici și rapizi, și a terminat lucrul înaintea drăcușorului…
Cum să ne convingem mintea să ne dea timp suficient fără să ne simțim stresați, pentru a lua decizii bune, care să ne ajute să avansăm? Rebecca Heiss spune că, având în vedere că timpul este un construct uman, că perceperea lui de către individ poate fi manipulată de o serie de factori, pentru a reseta instinctul de supraviețuire, va trebui să „curbezi” timpul,[6] cu ideea de a o supune. Deoarece timpul este perceput diferit, în funcție de context. Preocupați fie de trăirea retrospectivă a timpului, fie de cea prospectivă, gândindu-ne mereu la următoarea sarcină de îndeplinit, niciodată nu simțim că avem suficient timp pentru a rezolva tot ce ni se cere (sau ce ne impunem singuri). Răspunzând frustrării noastre că nu mai avem timp suficient să trăim, biologa enumeră în cartea sa câteva elemente care ne-ar ajuta să „domesticim timpul”, pentru ca acesta să lucreze în favoarea noastră, prin resetare mentală. Adică, să te grăbești încet (festina lente), să încetinești pentru a prinde apoi viteză: dă-ți timp să repari găleata, sau să pui ață potrivită în ac, după povestea mamei.
Cum se poate face asta practic? Timpul, fiind relativ, se „întinde” atunci când scade numărul de stimuli. Cu viața noastră în viteză și cu tehnologiile de comunicare care cer atenție permanentă, ne-am format habitudini neproductive. Bombardați de mesaje, sărim de la o informație la alta, întrerupem activități care cer atenție sporită, pentru a da curs, timp de câteva secunde, citirii/scrierii unui mesaj, ca să revenim apoi la starea de concentrare inițială abia în 23 de minute (mai exact, 23 de minute și 15 secunde, după studiul Gloriei Mark[7]): un enorm cost de timp, care apoi cere eforturi de reconectare și, poate, ore în plus de muncă pentru a finaliza ceea ce, fără întreruperi, s-ar fi încheiat mai repede. Nu doar tehnologiile ne distrag, ci multe alte nimicuri.
Dacă reușim să ne retragem din flux și să scădem numărul de stimuli, dacă încetinim creierul pentru a dobândi experiența unui timp mai îndelungat, vom putea controla perspectiva pe care o avem asupra timpului. Cunoaștem cu toții efectul de slow motion, sau clipurile de reluare de la meciuri, când secvențele se văd dilatate și se pot observa detalii care în viteză nu sunt înregistrate corect de ochi, nici filtrate de creier. Acest gen de trăire i se poate oferi minții prin scăderea numărului de stimuli. Am trăit eu însămi această experiență când, în Arhipelagul Vanuatu, o lună mi s-a părut ca o jumătate de an. Zilele treceau lent, ca în copilărie, aveam timp să observ detalii, microexpresii, minigesturi și să-mi contemplu trăirile mentale, așa cum acasă, în viteza normală de viață, nici nu aș fi putut concepe. Toate astea, pentru că acolo nu se întâmpla nimic, singurul eveniment eram eu, femeia albă venită printre băștinași ca să-i cunoască. Fără acces la curentul electric, la tehnologie, fără mașini sau aparate, printre colibe și hrană gătită la ceaun, la foc de lemne, printre oameni puțini (un sat avea circa 40-45 de oameni), totul se desfășura extrem de lent, în tandem cu mersul soarelui, cu pescuitul, cu culesul nucilor de cocos din cocotierii foarte înalți. De aceea, acel timp între „urmașii canibalilor” pentru mine a însemnat o cotitură existențială: acolo mi-am oferit experiența de slow motion, învățând apoi, la revenirea acasă, să încetinesc timpul la momentul propice, exact cum ne îndeamnă Rebecca Heiss.
Pe lângă acest „exercițiu de reducere a numărului de stimuli”, autoarea ne mai atrage atenția asupra nevoii de a urmări critic narațiunea din creier, pentru a descoperi falsurile pe care ni le livrăm noi înșine.
Despre ce este vorba? Creierul nostru, imediat ce a învățat cuvintele, în copilărie, preia pilotajul asupra realității pe care o trăim, sub forma narațiunii. Nu ne lasă să trăim realitatea în mod nemijlocit, ci ne „povestește” tot ce trăim: în fundal rulează o voce care încontinuu spune despre ce este vorba în ceea ce tocmai experimentăm. Dar mintea ne spune povestea în funcție de ceea ce a mai spus, a mai întâlnit, într-un fel repetitiv, fără mari noutăți, o versiune comodă, pe un fond de rulaj automat. Dacă nu suntem atenți, preluăm povestea ca atare, fără filtru, și ne trezim că ne convinge cu privire la experiența personală, bagatelizând lucruri extraordinare, minimalizând sau trecând cu vederea noutăți, ca minții să nu-i fie incomod de prezentat ce „vede” etc. Sau, dimpotrivă, făcând caz acolo unde nu e necesar, scandalizându-se unde ar fi fost mai bine să ne inducă liniște, impulsionată de experiențe mai vechi. Trăim astfel viața la mâna a doua, căci nu verificăm narațiunea de fond. În acest fel, ca să rămânem la tema propusă, creierul poate să ne spună mereu povestea lipsei de timp, să ne convingă că nu putem face una și alta, nu putem inova nimic, pentru că nu avem timp. Citându-l pe David Eagleman de la Standford, Rebecca Heiss completează apoi: „Ceea ce îți spune creierul că vezi nu e întotdeauna realitatea. El încearcă să asambleze cea mai bună și mai utilă poveste despre ce se petrece în lume. Cu alte cuvinte: soluția este să controlezi biroul de editare al creierului, și să îi spui povestea pe care dorești tu să o redai, aceea că ai suficient timp.”[8] Timp pentru schimbare, pentru nou, pentru altceva.
Și nu în ultimul rând, ca să curbăm timpul, trebuie să facem ceva în mod conștient, deoarece asta ne orientează atenția asupra momentului prezent, singurul timp care poate fi dilatat, scoțându-ne din experiența retrospectivă și cea prospectivă a timpului (aceste experiențe fiind „hoațe de timp”). Obiectivul este să percepem ceva nou, ca să antrenăm creierul să vadă ceea ce există cu adevărat, nu ceea ce percepe el că ar fi real: creierul rămâne cumva blocat în stresul și teama asociate cu problemele pe care le rulează compulsiv, cu temele pe care le are sau „și le dă” de făcut, cu angoase împrumutate din mass-media sau de la te miri cine din preajmă. Însă, „prin injectarea unei noutăți pozitive în diverse situații, îți păcălești creierul să redirecționeze valul de cortizol dinspre anxietate și frică spre entuziasm și motivație utilă.” Ba mai mult, pentru ca această redirecționare de energie să ne fie de folos, ni se atrage atenția că „datorită naturii sociale a oamenilor, emoțiile precum anxietatea și calmul sunt de fapt contagioase prin faptul că ele sunt reflectate în creierul celor cu care ne înconjurăm”.[9]
În cartea sa Instinct, specialista în biologie evoluționistă, pe lângă cele câteva idei enumerate – prin care, resetându-ne mental, căutăm să scăpăm de impostările instinctuale care sunt în defavoarea noastră, în acest secol – ne prezintă, în tandem cu exerciții practice, și o serie de teme, studii și idei foarte actuale, ca: sexul și redefinirea rolurilor, autoiluzionarea, teama de celălalt, de ce străinii încă mai înseamnă pericol, colectarea de informații, curiozitatea și haosul etc., teme care ne îndemnă să revenim asupra acestei cărți, cu o ocazie următoare.
[1] Hanna Bota, Ultimul canibal, Polirom, 2015.
[2] Rebecca Heiss, Instinct, Grupul Editorial Trei, Lifestyle Publishing, 2022.
[3] Op.cit, pp. 12-13.
[4] Sogyal Rimpoche, Cartea tibetană a vieții și a morții, Editura Herald, 2019, p.52.
[5] R. Heiss, op. cit. p. 31.
[6] Idem, p.35.
[7] Idem. p. 37.
[8] Idem. pp.38-39.
[9] Idem. pp. 46-47.