Puține lucruri sunt dezbătute în societatea românească mai pasional decât cele care au legătură cu justiția. Verdicte aparent scandaloase, cu achitări ale unor demnitari ale căror culpe se văd de pe lună (accidente rutiere mortale pentru care, la prima vedere, nu ar trebui să existe nicio scuză, delapidări uriașe, escrocherii scandaloase). Cel puțin în ultima vreme, impresia generală este aceea că, de fiecare dată, scapă cine trebuie să scape și ajung la închisoare doar fraieri sau oameni care, la un moment dat au făcut parte din anturajul vreunui politician aflat în dizgrația trainică și fără menajamente a actualei puteri (fostul președinte Traian Băsescu, deposedat de toate onorurile și avantajele unui fost șef de stat, în vreme ce, să zicem, Ion Iliescu, judecat pentru crime împotriva umanității, continuă să beneficieze de ele, fiica acestuia Ioana Băsescu și controversata Elena Udrea, pentru a oferi un singur exemplu aflat la îndemână). Procesele de răsunet care durează zeci de ani și se încheie tot mai frecvent (cel puțin în percepția publicului, stimulată de atenția presei și a rețelelor de socializare) cu prescrierea faptelor și achitarea inculpaților. Dacă la aceasta mai adăugăm lupta clasei politice românești pentru ridicarea MCV, în pofida eforturilor constante depuse în perioada USL de diluare continuă a actului de justiție prin propuneri legislative curioase, unele aflate în legătură directă cu valoarea prejudiciilor imputate unor persoane concrete, cu nume și prenume, din structurile puterii, ca și faptul că se vorbește cu un ton firesc despre faptul că pensiile magistraților trebuie să difere sensibil de cele ale celorlalte categorii de salariați pentru păstrarea independenței acestora, chiar dacă exemplele cu care ne răsfață zilnic presa sugerează mai degrabă lipsa de independență a acestora, cel puțin în raport cu politicienii care contează.
Este normal ca oamenii care își iau informațiile cu precădere din mass-media să-și pună întrebări și chiar să-și formeze convingeri. Mai ales că în demersul lor sunt încurajați de „analiști politici” (prea puțin contează competența lor reală, la nevoie se descurcă și la justiție) a căror misiune pare a fi mai degrabă cea de a încinge spiritele, decât cea de a lămuri lucrurile.
Este meritul lui Sever Voinescu de a fi sesizat lipsa de profesionalism care caracterizează discuțiile despre justiție din spațiul public românesc și de a încerca să o remedieze printr-o inițiativă pe cât de spectaculoasă, pe atât de utilă. I-a oferit fostului ministru al justiției, Valeriu Stoica o rubrică bilunară în care să trateze subiecte legate de lumea justiției. Demersul s-a dovedit a fi un succes și mărturisește Sever Voinescu în prefață, rubrica lui Valeriu Stoica a fidelizat un mare număr de cititori. Nici nu este de mirare câtă vreme fostul președinte al PNL este unul dintre cei mai cultivați intelectuali din spațiul public românesc, un om care se mișcă la fel de confortabil în lumea justiției, în filosofie, în istorie, în politică, în literatură. Să spun doar că printre studiile de drept și analiză instituțională a justiției, Valeriu Stoica publică în volumul Despre arhitectura juridică a libertății câteva interesante recenzii de cărți (printre care una la recentul roman al lui Mircea Cărtărescu, Theodoros, o nucă tare chiar și pentru criticii de meserie, un mic tratat de artă poetică (Legile poeziei – libertate și constrângere), în care îi citează dezinvolt pe Matei Călinescu, Hugo Friedrich, Mircea Scarlat și Virgil Nemoianu, analizează romanele lui Dinu Pillat și Jurnalul fericirii, de N. Steinhardt, vorbește în deplină cunoștință de cauză despre Ștefan Augustin Doinaș (se știa că, el însuși poet în tinerețe, Valeriu Stoica a fost un mare admirator al poeziei lui Doinaș) sau despre specificitatea prozei lui Constantin Țoiu, ori Ștefan Bănulescu.
Ca avocat, Valeriu Stoica nu ezită să cerceteze circumstanțele încurcate juridic ale morții lui Tudor Vladimirescu și ajunge la concluzia (destul de previzibilă, de altfel) că acesta a fost asasinat și că moartea lui nu este urmarea aplicării unei sentințe legitime, date cu respectarea „regulilor de procedură și de fond din legiuirea Țării Românești de la începutul secolului al XIX-lea”.
Fără îndoială, aceste evadări în lumea literaturii și istoriei, care mărturisesc despre pasiunile ascunse ale lui Valeriu Stoica au farmecul lor, dat în primul rând de insolitul câmpului de cercetare, dar interesul major al cărții rămâne în zona dreptului, a analizei instituționale și a practicilor judiciare. Aproape fiecare articol scris de Valeriu Stoica este o probă de erudiție. Autorul dă dovadă de inteligență și mobilitate a gândirii excedând materia propriu-zisă a studiului său cu exemple din istoria filosofiei, religie, istoria propriu-zisă, literatură sau realitatea politică a zilei. În felul acesta devine clară legătura dintre arhitectura juridică și libertate.
Printre temele abordate în carte, unele țin de stricta actualitate, iar importanța lor nu mai trebuie subliniată: pensia specială a magistraților, raportul dintre legislația internă și cea europeană, relația dintre CCR și CJUE, statutul magistraților, rolul civilizator al Codului civil, contractul social, diferența dintre informații și probe. Multe dintre texte abordează chestiuni de politică internă sau externă și pun în discuție probleme care frământă opinia publică, precum schimbarea formei de guvernământ. Iată, în acest sens, o constatare făcută într-un articol intitulat Forța intrinsecă și extrinsecă a dreptului, a cărei valabilitate se vede mult mai clar astăzi decât în urmă cu câțiva ani: „Când Rusia (în mod indirect), abandonând spiritul lui Gorbaciov și revenind la tradiția țarismului și China (în mod direct), renunțând la spiritul lui Deng Xiaoping și revenind la Mao Zedong, au îngropat regula celor două mandate prezidențiale, ar fi trebuit să fie clar pentru Lumea Liberă și liderii acesteia că se anunță o ofensivă nu numai economică și informațională, ci și militară împotriva lor. Pandemia recentă și războiul din Ucraina au arătat dimensiunile globale ale acestei ofensive. Huntington este mai actual decât oricând, hegelianul Fukuyama este uitat. Conflictul civilizațiilor nu mai este mocnit, ci din ce în ce mai violent. În era nucleară, sfârșitul istoriei, dacă va fi, va fi unul apocaliptic.” (p. 53) Considerații inteligente în care subtilitatea juristului vede semnele evoluțiilor internaționale în mutațiile care au loc în legislația internă a unor state cu vocație totalitară.
Problema pensiilor speciale („de serviciu”) este abordată în două articole, Pensia de serviciu a magistraților nu este un privilegiu, respectiv, Judecătorul, dictatorul și deșteptul. Dacă primul este mai tehnic, al doilea este explicit polemic și de aceea mai accesibil înțelegerii nespecialiștilor. Autorul pornește de la premisa că „vulnerabilizarea puterii judecătorești este cea mai mare primejdie pentru libertate.” De aceea aceștia au nevoie de o protecție juridică. Aceasta include însă, chiar prin litera Constituției o serie de interdicții care trebuie compensate material prin așa numitele pensii de serviciu. „Nu este vorba de privilegii, ci de o componentă rezonabilă a așteptărilor exigente pe care trebuie să le satisfacă magistrații în sistemul politic al democrației constituționale.” (p. 81)
Această poziție este contestată însă de „deștept” care este oricând gata să aducă în discuție decizii scandaloase ale magistraților (decizii în favoarea oamenilor politici, a grupurilor de interese, care condamnă oameni nevinovați sau tergiversează procese până la prescrierea faptelor și achitarea inculpaților). Inițial, autorul consideră că toți acești magistrați incompetenți sau corupți reprezintă o minoritate care nu ar trebui să afecteze prestigiul breslei. Revine însă puțin mai târziu și notează: „Nu se poate contesta că există și magistrați incompetenți sau corupți, cât timp este de notorietate că unii dintre aceștia au fost excluși din magistratură (să fie vorba de Camelia Bogdan și Cristi Danileț? – n.m.) sau chiar au fost condamnați penal. Grav ar fi dacă magistratura nu ar avea anticorpii necesari pentru a se apăra împotriva incompetenței și corupției. A doua concluzie, dedusă din prima, este nu numai falsă, ci și extrem de periculoasă: dacă magistrații sunt incompetenți și necinstiți, este revoltător ca ei să se bucure de un regim de protecție juridică și materială” (p. 81). Dar nu a vorbit nimeni despre toți magistrații, ci doar despre cei incompetenți și corupți. Concluzia lui Valeriu Stoica nu este atât de clară cum mi-ar fi plăcut, mai ales acum, la câteva zile după achitarea ucigașilor inginerului Gheorghe Ursu: „Cei care folosesc asemenea argumente erodează, cu sau fără intenție, zidurile de apărare ale libertății. Dărâmarea lor deschide calea către dictatură. Primii care se vor «bucura» de beneficiile unui regim politic totalitar sau autoritar s-ar putea să fie chiar cei care sapă acum la temelia construcției libertății” (p. 81). Este clar că lucrurile nu se văd la fel din interiorul și din afara sistemului judiciar.
Cartea lui Valeriu Stoica nu poate fi rezumată. Fiecare articol, a cărui dimensiune este de 2-3 pagini, abordează o altă chestiune, cu argumentația specifică. Dacă cineva și-ar propune să scrie despre fiecare dintre ele, ar trebui să rescrie cartea. Dar prin erudiția sa, gândirea mobilă și asociațiile de idei, de multe ori surprinzătoare, Valeriu Stoica este un autor de prima mână. Fie că ești sau nu de acord cu el, rândurile lui au marea calitate de a da de gândit. Întâlnirea cu spiritul său neliniștit este de fiecare dată o mare plăcere.
Valeriu Stoica, Despre arhitectura juridică a libertății,
Editura Universul Juridic, București, 2023.