Învederat de aproape șase luștri, de nu împătimit de-a binelea, într-ale poeziei, și nu numai, Robert Șerban, ajuns la vârsta bilanțului ce aureolează orice persoană/personalitate, editează o consistentă antologie ce cuprinde Poeme alese 1994-2022, Editura CARTIER de colecție, nr. 46, 2022. Cartea, intitulată chiar „Învederatul”, elegantă sub toate aspectele, include poeme selectate, probabil de autor, din cele zece volume publicate, la care se adaugă opt inedite, dar și câteva fotografii în alb-negru, aparținând artistului fotograf Silviu Gheție, din Baia Mare, ce reușesc a vizualiza sugestiv universul liric șerbanian. De fapt, ele fie anticipează viziunile poetului, fie le completează prin adaos de imagine și fantezie, așa încât consubstanțialitatea text & reprezentare devine evidentă, omologând calitatea poemelor alese.
Inedită este lipsa referințelor critice, aproape o cutumă inerentă oricărei antologii, de care Robert nu a dus lipsă, ba dimpotrivă, a beneficiat, pozitiv, de exegeza multor critici literari, unii dintre ei de cea mai înaltă clasă.
Dar și așa, valoarea poeziei sale impune de la sine originalitate și profunzime, substanță și prestigiu, neavând nevoie de „cârje” adiționale, care s-o propulseze, s-o cosmetizeze, s-o evidențieze sau s-o diferențieze. Dovadă stau numeroasele premii literare primite, traducerile în numeroase limbi, precum și desele apariții în antologii și publicații literare din țară ori străinătate.
Adevărul este că Robert și-a conturat personalitatea poetică treptat, step by step, cu acea seninătate, tenacitate și minuțiozitate străine atâtor scriitori dornici de a se afirma în ecart-uri temporale scurte și fără a dispune de suportul logistic necesar, poetul fiind înzestrat cu acea „artă a răbdării” atât de benefică demersului său spiritual și parcursului său gradual. Este un melanj aproape perfect între poeta artifex și poeta faber, între imaginație și cerebralitate, evaziune și realitate, remixate inteligent și asociate rafinat cu știința aceluia care-și conștientizează talentul de reflector a ceea ce vede/aude/meditează, dublată cu cea de mărturisitor a acestui triptic concretizat prin poeme de dimensiuni și prozodii diferite. Poezia este nu numai plăsmuită la cote ontologice maxime, dar și trăită la parametrii altitudinali ale celor mai prolifice tensiuni emoționale, panoramată, mai mult cu seninătate și jovialitate, decât cu încrâncenare și oroare, la intensități existențiale speciale, relevându-se, când sub forma unor implozii afective reținute, dar categorice, când obiectivate sub mantia unor deflagrații polisemantice conexe gnomicului, anduranței și temperanței.
Pentru poet, sintagma less is more instituie laconicul și rigoarea, abilitatea de sinteză și subtilitatea de analiză, precum, de exemplu, în acest scurt poem fără titlu, din chiar primul volum intitulat Firește că exagerez (1994): „în primul rând/ rădăcinile trebuie să aibă/ dreptul la vânt”. Sau din volumul Cinema la mine-acasă (2006): „scriu despre moarte/ cu ușurința cu care înfig cuțitul de la doi/ pași” (Din apropiere). La fel din volumul Tehnici de camuflaj (2018): „din palma cerșetorului/ nu ciugulește/ nicio pasăre” (Fără milă). Și exemplificările ar putea continua cu aceste flash-uri pe care poetul, spre a ne deruta, insinuează a le exagera (apropo de titlul primului volum), deși ele sunt declicuri ale clipei revelatoare și străfulgerări ale iluminării inspiratoare, ce încapsulează irizări aparent futile, dar încărcate de miez paideic ori malversațiuni apăsătoare. Uneori ai impresia că actantul poetic se substituie unui homo ludens (deoarece, afirmă el, „jocul absoarbe vinovăția”) generator de staze și ipostaze dintre cele mai fanteziste, tăinuind în subsidiar abrevieri factologice inedite, care, crede scriptorul, merită a fi devoalate sau măcar procesate.
O veritabilă artă poetică este poemul Fără nume (tot din primul volum), în interiorul căruia dependența/corespondența irepresibilă poet & divinitate instigă „muncile” amândurora: cea a artistului direcționată vectorial spre inerenta și demiurgica transcendență, în scopul obținerii feed-back-ului stimulator, cea a zeului orientată daimonic spre contingentul tranzitiv și entropic, în scop călăuzitor, dar mai ales inspirator.
În volumul din 2006, Cinema la mine-acasă, autorul clamează oracular, în sonuri hașurate, „nici anul acesta n-a fost război”, de parcă prezența dezastrului ar fi satisfăcut umori proteice și contingențe burlești favorizante, fără a realiza atunci predictibilitatea intuitivă a acestui sumbru vers cu conotație vădit beligerantă, concretizat astăzi, nu departe de noi, într-un sângeros conflict militar.
Să mai spună cineva că profețiile poeților nu se adeveresc!
Uneori evenimente insignifiante, anodine, declanșează mirări și provoacă interogații, incită speculații contemplative și adnotări confesive, amplificând semantici aparent golite de semnificații, cărora Robert le cotrobăie, curios și la vedere, filoanele ascunse, fie pentru a le da contur și sens, fie a le potența simbolistica expandată până la limita incantației, mai rar a imprecației. Este poezia micilor amănunte ordonate și ierarhizate cu grija aceluia care le cunoaște conotațiile și le hiperbolizează comprehensiv dialectica proteică, focalizate de un ochi ager, pătrunzător, dispus a le obiectiva persuasiv anomia aparentă și epifania recurentă. Citită de un lector superficial ori de un comentator grăbit, poezia ar putea fi suspectată de simplitate, dar aprofundată/sondată atent, până dincolo de crusta permafrostului iluzoriu, se vădește a dispune de captivante fațete reflexive, demitizante și sapiențiale. Diverse întâmplări, evenimente, irizări biografice, reconstituiri, sunt mereu în atenția lui, părând a-i întinde repetat capcane pe care actantul ba le evită abil, ba le devine victimă directă sau colaterală. Pretext în a le celebra suav esențele dizolvate, vizual și olfactiv, în creuzetele memoriei aparent impersonale, reliefate și relevate lucid, sub cupola unui cartezianism reținut, epurat de didascalii inutile ori coregrafii versatile, folosindu-se de acele „tehnici de camuflaj”, care-l protejează și-i probează demersul detectivistic. Poetul nu se hazardează în retorici redundante, reușind a concentra cu măsură datele necesare punerii în temă (și în scenă) a unor anomalii sociale sau deviații morale, cele care îi diminuează părți importante ale ataraxiei și fervorii cotidiene, evidențiind problematizarea ca modalitate de exfoliere a tâlcurilor ascunse ori a înțelesurilor ezoterice. Este folosită maieutica monologală, mai rar dialogală, caustic-corozivă, în scopul perceperii corecte a maladiilor trăite pe viu, dar cu multă dignitate și suficientă benevolență, dovezi evidente în susținerea meliorismului considerat necesar și obligatoriu.
Exhibarea thanaticului printre striațiile resuscitate ale convulsiilor maniheiste sublimează anxietatea, rememorările, îngrijorările zilnice sau inevitabila finitudine provocatoare de climaxuri, unele mai elegiace, altele mai reținute, subsumate exitus-ului asumat cu destulă seninătate din partea insului care aflându-se față către față cu ea, îi acceptă persuasiunea, în timp ce îi recunoaște, puțin caustic, multiplele-i măști fariseice, grotești. Extincția nu-l obsedează, dar îl pasionează și-i inoculează stări ale resemnării și serenității, din moment ce „orice s-ar spune/ moartea are lumina ei”, pentru că Robert dispune de acea forță interioară necesară mansuetudinii supreme, detașându-se de acele diegeze care i-au marcat, fie și la modul mai puțin confient, existența. Un pretext ca succesiunea temporală să fie ezitant cronometrată, indecis parcelată între borne anamnezice și jaloane sinestezice, dar și matur analizată și etapizat sintetizată din ipostaze inedite și scenarii parabolice complice efemeridei conștiente de ireversibilitatea a tot ceea ce e vremelnic.
Imersiunile sinoptice în zonele tulburi, labirintice ale propriului eu nu sunt extrem de abisale, precum la unii congeneri adepți ai „meditațiilor” filozofarde, în schimb atent developate și lucid investigate în tropi accesibili, adiacenți fervorii caline și jovialități agreabile, și foarte puțin sub linia (parafrazând titlul unui volum din 2015) sibilinicului ori a prolixității. Subconștientul nu este nici tentant, nici testat prin forări mai mult sau mai puțin fortuite, poetul fiind mai degrabă sedus de dinamica epidermică a lucrurilor pe care, cu voie sau fără voie, le intersectează, surprins de orizontalitatea stărilor de o clipă sau de o viață, creionate în cadrul aceluiași prezumat passe-partout presărat cu semina sapientiae.
Poemul curcubeu (2021) se detașează vădit de structura epică și ideatică a celorlalte volume, având o desfășurare filmică neromanțată prin istorisirea câtorva segmente biografice din perioada copilăriei, adolescenței și maturității, derulate în peisajul absurdului ceaușist. Este cartografiată o veritabilă frescă socială a acelor ani de tristă amintire, rememorați, când ironic, când autoironic, cu o anumită nostalgie emoțională sau haz spumos, dar și cu o nuanțată detașare sarcastică, ce dau veridicitate celor relevate.
Cele opt inedite nu creează o falie vizavi de volumele anterioare, ba din contră, le sintetizează în aceeași manieră predominant narativă, neoromantică, respectând simbolistica minimalistă și rezonanțele extinse în arealul onticizat de realități mai actuale ori mai trecute, la fel de fragmentate, de discursive, a căror decriptare este pivotată, totuși, spre zonele endogene, rizomatice ale ființei umane.
Învederatul, o antologie cu titlul autoreferențial, prin intermediul căruia Robert Șerban își definește plauzibil și paradigmatic poezia, care, în opinia sa, e „ceea ce rămâne din viață/ după ce o trăiești”.
Iar poetul timișorean o trăiește delicat, plenar și cu alese beneficii.
Robert Șerban, Poeme alese 1994-2022, Editura Cartier, 2022