comentarii critice
GEO VASILE

NICOLAE BREBAN: MAGIE ȘI NARCOZĂ EPICĂ. FRESCĂ POSTCOMUNISTĂ, SATIRĂ, DISERTAȚIE

Articol publicat în ediția 07-08/2023

Ziua şi noaptea (Editura ALLFA, 1998, 529 p.), primul volum al unei tetralogii anunţate, este un impecabil eşantion al lungii și coerentei cariere narative a lui Nicolae Breban (n.1934, Baia Mare), autor reputat prin deja memorabilele titluri: Francisca (1965), În absenţa stăpânilor (1966), Animale bolnave (1968), Îngerul de ghips (1973), Bunavestire (1977, premiul Uniunii Scriitorilor), Don Juan (1981), Drumul la zid, (1984), Pândă şi seducţie (1991), trilogia Amfitrion (1994, Premiul USR). Mesajul acestor scrieri, explicit sau indus prin protagonişti, este cel al unor nuclee de putere, reprezentare și influenţă întemeiate de cele mai multe ori în condiții de deplină, anonimă conspiraţie.
De aici şi epica tenebroasă în care se încheagă treptat, în tehnica pânzei de păianjen, relaţiile între centrul de perfecţionare spirituală și periferia indivizilor apţi să fie recrutaţi, folosiţi, eventual eliminaţi, inclusiv fizic.
Fidel temelor, obsesiilor și viziunii sale despre maladiile modernităţii, Nicolae Breban, în aceeaşi cheie a realismului psihologic și a fabulaţiei nesfârşite, aduce în arenă o seamă de protagonişti seduşi de mitul nietzschean al supraomului, decişi să-și schimbe fundamental condiţia în lumina acelui model suprafiresc. Ei îşi realizează orgolioasa scindare ontologică, negând şi sfidând totul în numele unei unicităţi asumate, al unei elite gata să bruscheze şi să trezească un tip de umanitate căzut în mrejele tot mai toxice ale democraţiilor occidentale. Instituindu-se ca modele ale unei noi alianţe, ca maeştri, lideri sau pescari de oameni în scopul renovării pierdutei armonii între spirit și trup, între vorbă și faptă, între viaţă și artă, acești protagonişti refac pierduta relație străveche magistru-discipol, laitmotiv al cărţilor lui Nicolae Breban, tot mai complexă pe măsura evoluţiei sociale, spirituale, politice.
Cunoscător în original şi în profunzime al lui Nietzsche, dovadă stând şi volumul de glose la cărţile acestuia (publicate mai întâi în revista Contemporanul ), romancierul şi eseistul Nicolae Breban (membru al Academiei Române din 1997 şi distins în anul 2000 cu premiul Opera Omnia al USR) şi-a proiectat personajele în lumina unor ilustre concepte oferite de cugetătorul şi literatul german; începând cu romanul Bunavestire şi terminând cu tetralogia Ziua și noaptea, 1998, Voinţa de putere, 2001, Puterea nevăzută, 2006, Jiquidi, 2007.
Puţini cititori îşi mai amintesc de episodul înfierării publice a autorului volumului Bunavestire, rostit în plenul Congresului CCES din 1977 de către „confratele” Titus Popovici, conform căruia romanul ar face apologia unor idei nietzscheene, considerate în acele vremuri drept decalogul lagărelor fasciste și naziste. Pericolul persistă şi în zilele noastre, ne dăm seama, de vreme ce nu ducem lipsă de binevoitori obsedaţi de publicitate şi demolare, pe spezele creatorilor veritabili, gata să confunde convingerile politice şi morale ale unui personaj, studentul Dan-Mihai, să zicem, cu opţiunile autorului Voinţei de putere (Editura Dacia, 2001, Cluj-Napoca).
Studentul în cauză, găzduit de Jiquidi, idolul său în amurg, şi vizitator de taină al autoritarului Măriuţan, este un tip credibil si totodată enigmatic, în ciuda supradimensionării componentelor sale fizice și intelectuale. „Animal pentru hăituire și vânat”, studentul reprezintă portretul-robot al unui posibil lider politic, exponent al voinţei de putere prin recurs la politică activă. Întrezărindu-şi vocaţia fascistoidă, având toate datele unui monomaniac temperat, studentul nu ezită să recunoască totodată, lucid în mesianismul său ameninţător: „timpul meu încă nu a sosit”. Între timp îşi perfecţionează eșafodajul teoretic de amintire nietzscheană, refuză mitologia victimei şi idealizarea aferentă (induse de arhetipul Mioriţa), veştejeşte fatalismul, inacţiunea, pasivitatea complice în așteptarea unei recompense cosmice, tot atâtea reflexe ale moralei de sclavi, „umane, prea umane”, cum ar fi spus autorul Genealogiei morale, prezent chiar din pagina întâi a romanului Voinţa de putere printr-un excepțional eseu despre conştiinţa încărcată. O cheie sol ce introduce întreaga partitură, un citat ce califică maladia universală a omului: decuplarea de la instinct, inconştient, iraţional (sălbăticie, război, peregrinare, libertate aventuroasă) sub presiunea contractului social și a moralei creştine. De aici şi imensa frustrare, conştiinţa încărcată a flagelantului în cuşca organizării sociale.
Un citat care prefaţează și justifică demersul analitic, adesea torturant, şi căruia i se supun personajele, altele decât studentul. Ca de pildă elitiştii și moderaţii, tip Callimachi, Martinetti, Măriuţan, Amedeu, Mârzea ş.c.l.; protagonişti ai unor linii epice interferente, ei se lasă prinşi în reţeaua de proiecţii preexistente (Stendhal, Dostoievski, G. Călinescu, Th. Mann), tip intrigă și iubire, furia şi zgomotul, crimă și pedeapsă, părinţi și copii, roşu și negru, spre a se atrage sau respinge în deja ştiutele raporturi brebaniene de cuplu: amfitrion-oaspete, lider-discipol, maestru-novice, învăţător-ucenic, stăpân-serv, călău-victimă, totul fiind susceptibil de complicaţii și efecte secundare, încât disponibilitatea de a servi a trepăduşului poate să devină un coşmar pentru cel servit. Stăpânul poate să decadă în rol de victimă a fostului său trepăduş cu înclinaţii de călău posesiv.

Ascensiunea lui Amedeu

Vechea noastră cunoştinţă, Herrgot, reintrodus de narator printr-un portret caracterial, psihologic, rasial, revine în deschiderea romanului. Ne reîntâlnim şi cu prof. Martinetti, patronul ziarului Ardealul, condus de Ovidiu Măriuţan, personaj de plan secund ce va să devină unul dintre protagonişti, alături de asistentul universitar Dumitraşcu, zis Amedeu, şi de oarecarele redactor Virgil Mârzea ş.a.m.d. Suntem familiarizaţi cu atmosfera redacţiei clujene (după 1996), dominată de autoritatea aproape magică a lui Măriuţan, de prestigiul persoanei şi al ideilor sale naţionaliste, temperate însă din respect pentru tutelarul spirit al prof. Martinetti. Măriuţan are doi secunzi, Sărăţean, emfatic tribun ardelean, şi Guţu, aflat în siajul acestuia. Reapare de asemeni, spre desfătarea cititorului, prinţul Callimachi, gidianul personaj, cinicul, mondenul, persiflantul companion al Patriciei, cvasi virgina asistentă a profesorului, faţă de care Amedeu nutrea un mai vechi și serios proiect matrimonial, nerealizat totuşi. Amedeu, efebul irezistibil, hegelianul discipol al lui Martinetti, se bucură de graţiile Gabrielei, discreta lui adoratoare, iubita din umbră, dar nu şi de favorurile imprevizibilei, enigmaticei Nadia (soţia profesorului), cu care se antrenează într-un echivoc episod de testare analitică a relaţiei: slugă ispitită sau amant respins. Prilej de consemnare diaristică pentru o conştiinţă încărcată.
Exeget prolix şi livresc al propriilor trăiri, Amedeu este un suflet scindat, chinuit simultan de laşitate și ambiţie, de frica și fascinaţia puterii (bani și politică). Din acest limb al indeciziei retractile, este trezit brutal de secunzii lui Măriuţan, artizanii deturnării Ardealului pe o linie dură, naţionalistă. Jignit, injuriat, Amedeu Dumitraşcu, omul lui Martinetti învestit cu luarea deciziilor, află din gura subalternilor că patronii ziarului erau de mulţi ani intim legaţi de banca (pe atunci încă nefalimentară) „Albina” şi că el a fost concediat, de vreme ce se dovedise nesolidar cu interesele presante ale foii, profund inactual, un visător, ce mai, incompatibil cu spiritul vremii. Măriuţan însuşi îi reproşează înstrăinarea de comunitatea transilvană, atât de cea istorică cât şi de cea curentă, precum şi aroganţa, cercul vicios al masturbării intelectualiste. Mârzea, avocat al diavolului, îi dă totuşi soluţia: să sufle în trâmbiţele naţionaliste, chiar dacă ideea îi este complet străină. Amedeu acceptă și va performa în această iezuită postură de compromis, eliberându-se simbolic de mentorul său Martinetti, trădându-l prin fervoarea identificării cu cauza ardeleană, împins în poziţia de port-drapel al grupului naţionalist. Este deja un om făcut (de Mârzea), căzut în plasa şansei sociale. Iese din crisalida ambiguităţii, spre a-şi recunoaşte şi legitima vocaţia: dincolo de plăcerea jocului, i se oferă descoperirea destinului.
Amedeu acceptă radicalizarea de tip naţionalist, dar nu şi (deocamdată) afilierea la un partid din acelaşi aluat: moderatul Măriuţan încă nu se afla, fie și simbolic, la cârma ziarului. Discipolul hegelian al puterii piramidale (în vârf Prinţul, deasupra acestuia, Zeul, iar la poale castele în ierarhii imuabile), nietzscheanul, scârbit de fermenţii subversiunii Imperiului (ce l-au mâhnit de moarte și pe Iulian Apostatul), se livrează curentului naţionalist ardelean, nerezistând „uriaşei voinţe de dominare, de putere”, această stafie ce bântuie prin România de azi. Marele conferenţiar ia parte la „banchetele patriotice”, veştejeşte corupţia și fatalismul (defetismul) românesc. Atras în turbionul mulţimii, în exerciţiul practic al voinţei de putere şi succes social, Amedeu devine un retor politic, un eventual aliat al studentului, deşi, la ananghie (este răpit de un comando spre a i se da o lecţie de „purtare” ideologică) mai are încă puterea de a conştientiza ruptura traumatică de sine şi ipostaza de victimă a unei voinţe străine. Persecutat de fantoma succesului, speculativul Amedeu încă produce memorabile reflecţii şi chiar imagini dintr-un posibil scenariu al propriului sfârşit.

Callimachi, aristocrat al exerciţiilor spirituale

Prin morala sa individualistă, prin voinţa, imaginaţia și forţa omului singular, prinţul Callimachi este un posibil personaj nietzschean. Din orgoliu şi luciditate, preferă să rămână un pledant celibatar, un stoic – histrion al cauzei proprii de a fi liber, de a dispune de timpul şi de ideile proprii. Ceea ce nu exclude anume slăbiciuni, fisuri; experienţa livrescă și securitatea financiară, autoprotective, nu-l apără întrutotul, nu sunt infailibile faţă cu mediile triviale, pe care le descoperă cu oarecare teamă, uimire, încântare. Amintind stilistic de galeriile cu aristocraţi scăpătaţi ale lui G. Călinescu sau G. Tomasi di Lampedusa, prinţul, garant cert al unor valori morale și de civilizaţie, îşi îngăduie să joace fie scene de paseism, fie de frivolitate, conştient că oricând se poate ridica prin meditaţie din pulberea istoriei, spre deosebire de noul venit la propriu (pe scena cărţii) şi la figurat, Virgil Mârzea, ubicuu în prezentul haotic al tranziţiei.
Obsesia sa nu este totuşi cultivatul și provocatorul Mârzea, ci disgraţiosul Herrgot. Prinţul nu pregetă să-şi pună la bătaie studiile de medic legist spre a-l diseca infinitezimal și cu real talent de eseist epic. Devizajându-l tipologic și afurisindu-i vocaţia de insinuant rozător, Callimachi înţelege cu oroare performanţa aceluia de a deveni „o dublură a fiinţei”, „o dublură de tine”, un fel de pacoste; „miracol de prost gust”, o solie a iraţionalului, o copie a destinului sau a diavolului, a străinului, a vizitatorului menit să-şi impresioneze gazda. Lector atent al lui Evola, Callimachi face elogiul „stării de sfânt”, al castităţii prin mortificarea orgoliului, ridicându-se în contra isteriei originalităţii, ale cărei ravagii în veacul XX nu sunt puţine. Acelaşi prinţ îşi recomandă exerciţii spirituale severe, pe calea iniţierii și a sfinţeniei, cum ar fi: să gândeşti tu însuţi rău despre tine, să te urmăreşti ca pe un vânat, pentru a te întări. Calea, adevărul și codul Castaliei ar putea fi ultima Thule a Prinţului.

Virgil Mârzea, intermediarul voinţei de putere

Virgil Mârzea, această proiecţie juvenilă (scund, rotofei, spân) a lui Herrgot, de profesie student tomnatic şi ziarist sporadic, dar expert în comunicare şi culisele tranziţiei, este unul dintre cele mai reuşite personaje ale galeriei romancierului Breban. Forţa acestuia, în absenţa oricărui resentiment, rezidă în rolul de filtru și intermediar al protagoniştilor, Mârzea venind mereu de pe un loc subaltern. Astfel își oferă serviciile prinţului Callimachi, acceptând funcţia de valet benevol, fie şi numai în protocolul conversaţiei. Provenind dintr-o familie de avocaţi şi parlamentari PNŢ antebelici, dar şi din tipologia balzaciană, el este o mască ce se contrazice mereu. Crezându-se discipol al lui Ţuţea, Mârzea nu evită deriziunea şi farsa și chiar regretă că n-a trăit sub dictatură, când ar fi putut să se întreacă cu farseurul Vintilă Ivănceanu si chiar cu anarhistul oniric Ţepeneag, singurul om de care Ceauşescu s-a speriat că se întoarce şi i-a luat cetăţenia.
Cititor şi el de Nietzsche, dar şi de Kierkegaard, nu ezită să şi-l asume pe Amedeu cu o „servitute tiranică”, să-l servească nu atât pe acela, cât boala de care suferă şi care trebuie să facă din tânărul universitar un învingător. Călăuză (numele de Virgil nu e întâmplător) şi investigator, el declanşează o cercetare aprofundată via Herrgot a dosarului Amedeu, după care purcede la subterana operă de promovare (mai întâi) financiară a subiectului predilect, totul în conivenţă cu boala sau fisura personalităţii acestuia: ambiţia socială. Ironist inflexibil al văicăritorilor şi fataliştilor de profesie, Mârzea este un jucător cu comportamente paradoxale, între umilitate și sadism. Îşi canalizează aproape exclusiv resursele energetice şi materiale (deloc neglijabile) spre puterea de a regiza, uneori invaziv, viaţa stăpânului adoptat. De o oralitate cuceritoare, nelipsită de cruzimi sulfuroase şi derapaje sarcastice, Mârzea nu pregetă să facă inclusiv pe codoşul, de dragul stăpânului, slujirea acestuia devenind singura lui motivaţie şi fericire. Dar mai presus de orice, el deţine talentul ludic, colocvial irezistibil (ca și Rogulski din Don Juan ) de a formula și strecura memorabil ideile, de a-şi halucina cu ele idolul-victimă, în speţă pe Amedeu, făcându-l sucubul programului său profetic, tulburându-i min-
ţile. Virgil Mârzea, demn de ilustra stirpe literară a mijlocitorilor (între care şi Naphta vs. Hans Castrop), îşi premeditează succesul, voinţa de putere, prin aleşi care să-l conţină exponenţial şi pe care îi formează, îi instruieşte, perfuzându-le antitoxine de anihilare a zestrei lor de idei moştenite sau de prejudecăţi umaniste dobândite. Expert în maieutica prefacerii unei copii anodine în original, Mârzea nu se ridică totuşi la „invenţie în sfera posibilului”, e prea leneş pentru a crea, prea puţin orgolios pentru a dinamita sau schimba. El are euforia prezentului în care operează spre a se lecui de incredibila singurătate; cinismul său e unul defensiv, dovadă şi respingerea clară a fanatismului și a tribunismului extremist. O călăuză şi totodată un jucător ce-şi trăieşte viaţa prin delegaţie; în al cărei gol fermecător alunecă și evoluează alesul-victimă, adevăratul învingător fiind însuşi jocul, morbul speculativ atotmolipsitor.

Ovidiu Măriuţan sau instinctualitatea raţională

Ovidiu Măriuţan vine din umbra trecutului său de apropiat al nomenclaturii comuniste şi preferă să rămână acum tot în umbră. A refuzat să-şi închirieze ideile dictaturii, refuză şi acum să fie formatorul de opinie, editorialistul Ardealului. Are talentul de a sta în umbra celor ce se expun, a free-lancer -ului, de a acoperi spatele liderului. Se autodefineşte profund instinctual, un dionisiac, în termeni nietzscheeni, care a îmbrăcat cămaşa de zale a cerebralităţii. Aşadar, se doreşte o sinteză între instinct și raţiune, o instinctualitate raţională, prioritar fiind totuşi instinctul ce aleargă înaintea sa ca un prepelicar credincios rasei şi stăpânului; în urma lui vine vânătorul, fermecat de flerul si spontaneitatea animalului.
Parabolă ce justifică interesul lui Măriuţan, atât faţă de student, cât şi faţă de frumosul și integrul fiu de ţăran, universitarul Amedeu. Recursul la plasticitatea zoomorfă a unor caractere nu este o noutate în proza brebaniană. Ieşirea din ambiguitate a liderului ascuns va fi un prilej de autodesluşire testamentară. Dubla înfrângere, erotică și doctrinară, se va converti prin confesiune și pamflet politic exemplar într-o dublă victorie. Printr-un gest autohtonist şi spectaculos-tristanesc, Măriuţan îşi realizează, chiar dacă postum, voinţa de putere, autonegându-se. Eclipsându-se mai întâi în casa iubitei sale din tinereţe, Miryam, abandonându-şi discipolul (Amedeu) la apogeul relaţiei. Evitând astfel să devină instrument, Măriuţan nu acceptă materializarea în practica socială a unor idei în curs de a deveni cauză. Are tăria şi cruzimea de a-şi preveni colegii de redacţie asupra primejdiilor discursului naţionalist, la început o nevoie a mulţimii de a fi fascinată de indivizi carismatici, meniţi apoi fatalmente să gliseze spre cultul conducătorului, spre autoritarism sau totalitarism.
Dizidentul acuzat de ezitare și defetism este eliminat de la ziar şi dat uitării. Se închide cu Miryam, spre a evada din acel timp și a crea alt timp, redeschizându-şi romanul de dragoste. Reapare la un birt, numit neîntâmplător „Vînătorul”, asistat de student şi urmărit de Amedeu. Decade în beţii solitare și benigne scandaluri, îmbrăcând un mai vechi surtuc psihologic. Își asumă lucid ieşirile în decor, aproape premeditate, prilej de a monologa teatral, euforic-depresiv. Sub masca unei logici deteriorate, Măriuţan îşi insultă ucenicul, cu o agresivitate modulată analitic. Deghizat sub pseudonimul Aspasia, va demola editorialele lui Amedeu, insistând asupra simptomelor de fanatism, identificând în înflăcăratul tribun un bolnav de hipnoză lucidă ce se ascultă pe sine emiţând tirade, fraze și idei străine de propria fiinţă, încântată nu numai de baia de popularitate, ci şi de accentuarea vizibilă a stimei de sine.
Amedeu, această copie trivială a lui Lucaciu, salvator al Ardealului, scrie „Aspasia”, ignoră faptul că se lasă aplaudat de oameni care nu vor decât să se ridice în propria lor părere de sine, prin coborârea celuilalt; ei cumulează resentimentul acelor tchandala şi boala lor resentimentară deversată din subteranele istoriei, spre a se înălţa prin doborârea celuilalt, de altă etnie, religie, poziţie socială, cum ar fi evreul, ungurul obraznic, duşmanul de clasă, valahul puturos ș.a.m.d. După acest testament-spovedanie publică, rolul maestrului ia sfârşit într-un ultim gest de iubire: sinuciderea.

Frescă postdecembristă, satiră politică, disertaţie

Ultimele cincizeci de pagini cuplează începutul romanului. Este reintrodusă discuţia despre paradoxalul gest al lui Iisus de a-şi fi ales ucenicii din rândul celor fără ştiinţă de carte, nepregătiţi aşadar pentru o învăţătură atît de radicală. Reapare Mârzea în postura de colportor vanitos ce-o provoacă pe Patricia, discuţia fiind filtrată de taciturnul Callimachi. Concluzia celor doi recunoaşte caducitatea inteligenţei, a raţiunii în faţa iraţionalului instinct născător de mituri fondatoare, cum este şi cazul creştinismului. Un epilog de inspiraţie nietzscheană, am zice, un rapel perfect la prologul conştiinţei încărcate, ce s-a tot întrupat şi oglindit în reprezentări, proiecţii şi măşti antagonice pe parcursul acestui simpozion epic și exegetic numit „Voinţa de putere”.
Ambientat la Cluj (oraş evocat doar prin câteva clădiri, străzi, restaurante, repere și personalităţi istorice), romanul cuprinde şi o succesiune de tablouri ale României postdecembriste, sub zodia haosului, a pescuitorilor în ape tulburi, prompţi la rendez-vous-ul cu istoria. Cronicarul, certat cu dictatura, nu-și ascunde dezgustul „în fața noilor tipologii, a noilor şi gâfâitelor modele şi tiranii mondene”. Nu ezită să execute o faună abilă și ambiţioasă de operatori în realitatea imediată, imundă și toxică, să consemneze drastic acel carusel de cariere şi averi ce-au spulberat etapele, neuitând de cohorta improvizatorilor şi a jurnaliştilor de duzină, în fine liberi, să iasă din ratarea lor funciară, pusă însă pe seama cenzurii. Memorabil este avertismentul în privinţa scriitorului (artistului) ce nu rezistă ispitei politice. Ca în orice meserie, victime sigure sunt diletanţii.
Polemistul Mârzea, în haina politologului desăvârşit, nu cruţă discursul mincinos al politicianului profesionist, dar nici mentalitatea inerţială a electoratului român şi nici eşecul noilor grupări și partide ce l-au polarizat: „De ce românii, după ‘89, spre «dezamăgirea» unor străini aroganţi ce vor mereu să ne dea lecţii, sau spre furia penibilă a unor «corifei» de la aşa-zisul «GDS», nu au ales un guvern nou, oameni noi, așa-zișii «democraţi»?! Pur şi simplu pentru că românii – să-i luăm în bloc, pentru o dată! – voiau schimbarea, dar nu cea radicală! Bucuroşi că au scăpat de ruşi şi de zăbăucul de Ceauşescu cu camarila sa putridă cu tot, românii au «simţit», ceea ce acum o ştim cu toţii, că «schimbarea» – cea economică, cea a mentalităţii, şi totodată marea şi dureroasa descentralizare şi, mai ales, reorientarea economiei româneşti spre Vest, unde concurenţa este de o uriaşă exigenţă şi brutalitate! – nu se poate face deodată şi în nici un caz cu «necunoscuţi»! Oricât s-ar fi drapat aceştia sub iniţiale altădată «istorice», P.N.Ţ. sau P.N.L.! Nu, foştii ţărănişti şi foştii liberali erau cu toţii morţi, schingiuiţi la Aiud, Sighet, Gherla, Piteşti, azi au rămas doar figuri de mâna a treia, inşi mediocri ce intră în politică cu un singur atu: dosarul de puşcăriaş. Ah, Istoria Dosarului, în România de după al doilea război, ce aventură fantastică, indiferent că e vorba de «dosarul roşu» sau de cel «negru», al foştilor deţinuţi politici!”. Clar este, după semnele acestui fundal socio-politic, că România nu e pregătită pentru o democraţie clasică, susţine studentul, şi nici măcar pentru ideea omului forte, a guvernării printr-un om de autoritate, gen Franco. În lipsa omului providenţial, discreditat chiar de Ceauşescu, flagrantă pentru România, pentru noile generaţii, este lipsa unui crez, ca şi odinioară, când tinerii frecventau „cenaclurile lui Păunescu, unde se auzea muzică folk și unde încă o dată, am fost manipulaţi în ideea conducătorului”.

Caractere şi tipologii, complicitate interactivă, stil

Dorind noi să argumentăm că personajele lui Nicolae Breban sunt nişte caractere veritabile, nu suntem deloc surprinşi că ele se poartă unele faţă de altele ca niște analişti naratori, reformulându-şi reciproc şi de zeci de ori fişa de temperatură tipologică, tot mai intensă din punct de vedere stilistic. Callimachi susţine că Mârzea are daruri de scamator, de iluzionist, că este perspicace şi totodată insolent, de o insolenţă fermecătoare, deoarece nu se ia în serios. Nadia se pronunţă în privinţa pulsiunilor ariviste ale cuplului Patricia-Amedeu. Personajele se autoscrutează în dialog sau pe monolog interior, întrerupt și preluat de narator, ce vine din off spre a se eclipsa apoi în favoarea actorilor în recital; un regal psihoanalitic, confesiv prin ricoşeu livresc (a se vedea Amedeu ce-şi etalează amoralismul opunându-l moralei creştine a convertitului Raskolnikov). De unde şi senzaţia că uneori personajele vorbesc ca însuşi naratorul, contagiate de obsesia modulării ideilor. Autenticitatea, trăirea personajelor constă în tăria lor analitică, în vocaţia disociativă, în retrăirea până la saturaţie şi vertij labirintic a nuanţelor stilistice (a se vedea lunga expunere filosofico-eroto-politică a lui Măriuţan, un tur de forţă al amânării premeditate, nescutită de artificiozitate). Asistăm la confesiunea narcisică a limbajului însuşi, menită să modifice nu numai pe emiţător, pe actorul narativ, ci şi pe martori (cititori), invitaţi să rămână în suspensia epilogului, în speranţa declanşării unui sens, semn, culoare, sunet despre misterul existenţei.
Romanul, această vastă anamneză epică, se complace în vaste zone de hybris, diriguite de romancier într-un delirant elan semantic, spre delta imaginarului fractal. Epic, exegetic, poematic, romanul dă sentimentul şi proba indeniabilului talent al lui Nicolae Breban prin insule fulgerate de viziuni inspirate de presocratici sau de filosoful de la Weimar. Monologul lui Măriuţan
nu-şi propune să desluşească atât faptele şi persoanele unui love-story pe fundalul carantinei ceauşiste, cât doar audierea vocii narative urcând treptele spre adevărul seducţiei, al îndrăgostirii, al revelaţiilor ultime. Evident marcat de conştiinţa încărcată a autodevorării, Măriuţan face apel la marile droguri ale inimii: prietenia, iubirea, cârje sigure ale existenţei. La care renunţă în favoarea paradisului stoic al sinuciderii. Elitistul Măriuţan își forţează accesul spre destin. Romancierul înalţă spiritul speculativ la cote irespirabile (prin Măriuţan), aprofundarea nuanţelor iubirii (de la cea stendhaliană la „devoţiunea întunecată” a medicinistei, a castei Tatiana pentru modelul perfect Măriuţan) nu exclude depoziția metabiografică pe fundalul obsedantului deceniu ceauşist nouă.
Pentru Nicolae Breban, creaţia e destin. Voinţa de putere este egală cu a avea destin; a avea destin înseamnă a avea putere. Romancierul, presimţind că personajele sale au destin, se pune în slujba lor, împlinindu-le propria vocaţie de instrumente înfometate de destin, de voinţă de putere.
În privinţa detaliilor tehnice ale scriiturii, amintim arta digresiunii, în care personajele excelează cu riscul derapajului discursiv; epico-analitică până la saturaţie, partitura romanescă acreditează atât monologul mannian-despletit, preluat din mers de narator, cât şi alternanţa mai multor forme de dialog: prin rezonanţă, încorporat, de anticameră (epuizat înainte de a începe în chip real). Multe franţuzisme, diseminate pe alocuri, de a căror spontaneitate nu ne îndoim, probează nu numai o aplecare a unui consumat romancier (ostil originalităţii cu orice preţ) spre ludic şi gratuitate, causerie, fabulaţie sinonimică, convivialitate europeană, ci şi un anume spirit de frondă heteroglotă de care abundă ofertele postmoderne. Un talent ce nu mai are vanitatea calofilă de a revedea fraza (unele foarte lungi, cuprinzând de trei şi de patru ori pronumele relative care şi ce ), un romancier ce traduce franțuzescul pour une fois (p. 399, 516), pentru o dată părându-i-se mai provocator, semnează totuși un text de autoritate; o carte cu miză ideatică ce păstrează farmecul versatil al Șeherezadei, tăria parfumului ei narativ, narcoza epică prin care autorul se salvează împreună cu tiranicul său stăpân-ascultător.