Unul dintre „numele mari” ale istoriei noastre literare, Hortensia Papadat-Bengescu, continuă să fie o autoare cu un statut totuși ambiguu sau – poate mai exact spus – ambivalent: pe de o parte este, cu certitudine, o autoare de primă mână, „clasică” (în sensul ştiut: autoare/ autor de mare valoare, din categoria celor care dau identitate unei literaturi); pe de altă parte, nu se numără printre cei mai cunoscuţi scriitori români, nu are notorietatea unor Eminescu, Creangă, Caragiale, Arghezi, Sadoveanu sau Rebreanu, opera ei nu e atât de „populară”, atât de profund asimilată de cultura medie, a cetăţeanului obişnuit.
Nu întâmplător: căci proza Hortensiei Papadat-Bengescu are o complexitate specială, ceea ce-i acordă o condiţie nu chiar „ezoterică”, nu „ermetică”, dar o plasează la un nivel ridicat de dificultate, tipic – de altfel – prozei moderne, psihologizante, „proustiene”. E în atare statut nu doar o neşansă, nu doar „ghinionul” unei mai reduse accesibilităţi la lectură decât a altor „clasici”, mai „pe înţelesul tuturor” (deşi – în paranteză fie spus – e de discutat cât „înţeleg” cu adevărat majoritatea compatrioţilor noştri din operele lui Eminescu şi ale celorlalţi numiţi…), ci – poate – şi un avantaj: acela al resurselor de surpriză, de prospeţime pe care le păstrează o operă încă „neuzată”, încă „nebătătorită”, încă „neepuizată” de frecventarea intensă şi festivistă de care au parte „clasicii cei mai clasici”. Cu alte cuvinte, romanele şi nuvelele autoarei n-au încremenit în şabloanele şcolare, în definiţii de manual şi în „comentarii literare” transcrise mecanic, menţinându-şi atractivitatea, zonele de „clar-obscur”, poate şi un oarecare „mister” cu putere de seducţie.
Co-fondatoare a romanului modern autohton, Hortensia Papadat-Bengescu e întotdeauna menţionată alături de Camil Petrescu. Astfel evaluată şi catalogată, n-a fost „uitată” în ultimele circa șase decenii, de la mijlocul anilor 1960 încoace. Până atunci, în prima etapă de istorie comunistă, începând de la finele lui 1947, problema nici nu s-a putut pune: noul regim, de extremă stângă, evacuase de pe scena publică întreaga modernitate artistică, socotită „burgheză” şi „decandentă”, înlocuind-o cu propaganda momentului. Detaliu suplimentar: Hortensia Papadat-Bengescu îşi trăieşte ultimii ani în izolare, boală, sărăcie, fără să mai fie deloc publicată şi comentată. A urmat – însă – „liberalizarea limitată” de la mijlocul deceniului al 7-lea, când mai toată producţia culturală anterioară a fost recuperată şi recirculată, chiar cu surplusul de atenţie de care beneficiază „fructele interzise” atunci când sunt din nou permise. Toate panoramele modernităţii româneşti, ale perioadei interbelice sau ale întregii literaturi române, generaliste sau consacrate doar genului prozei, au plasat-o de-atunci încoace într-o poziţie onorantă.
După 1990, numele Hortensiei Papadat-Bengescu a continuat să fie prezent în sintezele şi în dicţionarele de specialitate ale perioadei. Cu alte cuvinte, asupra prozatoarei nu s-a întins „conul de umbră” despre care vorbesc, cu metafora știută, istoricii literari şi în care se scufundă pentru o vreme scriitorii, chiar şi unii mari, după moarte, după ce dispariţia fizică face ca ei să nu se mai afle în orizontul de interes imediat al lumii culturale, al colegilor, al criticilor. Un impuls suplimentar: recuperarea și editarea „șantierului” Străinei, romanul ultim al prozatoarei (ediție de Gabriela Omăt, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2013).
Se poate – totuşi – spune ceva, mai de nuanţă, şi la acest capitol, al receptării din ultimele decenii, privitor la cota de evaluare a prozatoarei. Cum tocmai am arătat, s-a bucurat de foarte bune aprecieri; chiar de cele pe care le-ar fi meritat, pe care le merită? Dacă dăm atenţie nuanţelor mai fine, vom constata că – de fapt – în „tandemul” Camil Petrescu-Hortensia Papadat-Bengescu, el a primit întotdeauna laurii premiantului şi ea a fost invariabil secondanta. În realitate, meritele lor majore în renovarea profundă a prozei autohtone fac „clasamentele” ilegitime: sunt în egală măsură mari autori, mari romancieri, de pe primul raft al literaturii noastre, fără să avem la îndemână un „cântar” care să-i distingă. E aceeaşi situaţie ca a altor „tandemuri”, mai mult ori mai puţin „clasice”, de felul Eminescu-Creangă sau Eminescu-Caragiale, Sadoveanu-Rebreanu, Arghezi-Ion Barbu ş.a.m.d. Se poate spune despre unii că sunt „mai mari” decât ceilalţi?! Şi, dacă vom conveni că nu, atunci de ce în cazul duo-ului Camil Petrescu-Hortensia Papadat-Bengescu diferenţa s-a putut face? Pentru că ar exista o „superioritate” valorică evidentă a celui dintâi?!
Va fi sosit momentul să dăm acestor întrebări un răspuns, cu tot riscul polemic de rigoare: poate că „supremaţia” în materie de fondare a romanului nostru modern îi va fi fost atribuită lui Petrescu şi îi va fi fost refuzată lui Bengescu din cauză că el era un Camil şi ea o Hortensia, Camil fiind – adică – un „el” şi Hortensia o „ea”. Altfel spus, un bemol discriminatoriu se va fi insinuat în ierarhia istorico-literară, cu toate că – în rest – şi „ea” a avut parte de elogiile la care m-am referit deja.
Ei bine, astăzi, într-o epocă de firească emancipare a fostului „sex slab” şi – culturalmente vorbind – după ce teoriile feministe au devenit repere intelectuale curente, în orizontul divers şi tolerant al gândirii postmoderne, aşa-numitele „studii de gen”, cu derivatele lor artistice, inclusiv literare, „revizitează” istoria culturii pentru a „face dreptate” şi a recupera ce e de recuperat. Şi la noi, „proza feminină” e din ce în ce mai frecvent rediscutată de ceva vreme încoace. La Universitatea din Bucureşti, profesoara Elena Zaharia-Filipaş, reputată cercetătoare a istoriei literaturii noastre moderne, autoare a unor foarte serioase monografii consacrate lui Vasile Voiculescu și lui Ion Vinea, editoare a operelor complete ale reformatorului de la Contimporanul, a predat de-a lungul perioadei postcomuniste cursuri de explorare a filierei, de la bravele autoare de secol XIX la bătăioasele noastre contemporane, până la prozatoarele tinere de azi, şi a publicat şi o carte la temă: Studii de literatură feminină (2004). A îndrumat – de asemenea – câteva zeci de teze de doctorat despre scriitoare de ieri și de azi, unele publicate după susținere. Bibliografia de această orientare a început să se înfiripe în ultimii ani. Pe de altă parte, se manifestă în ultimii ani la noi și o nouă insurgență feministă susținută nu de cercetătoare și cercetători, de autoare și autori de studii critice și istorico-literare, ci de poete și prozatoare, de poeți și prozatori (mai ales de cele dintâi), cu strategii de marketing bătăioase, dar fără o reală consistență ideologică, fără mai sofisticate elaborări programatice în sprijin. Cam lipsesc și de partea exegetelor și-a exegeților, parcă preocupați doar de investigarea și interpretarea literaturii autoarelor, arareori și de teoriile culturale feministe, de care au rămas să se ocupe doar profesionistele „studiilor de gen” (de adăugat: cu dezamăgitor de puține contribuții ale unor colegi-bărbați…). Acolo, în științele politice ori în alte discipline socio-umane, s-au înregistrat în ultimii ani interesante evoluții metodologice, uneori și deconcertante polemici între generațiile de cercetătoare etc. Oricum – o oarecare efervescență teoretizantă. Palidă spre inexistentă în zona literaturii, deși ar fi și aici câte ceva de făcut. Cazul Hortensiei Papadat-Bengescu ar trebui să fie o dovadă convingătoare în acest sens…