Atunci în întunericul camerei
priveam filmul
în care plutea
(în ciuda unor scene
ce sărbătoreau un mic eveniment al personajelor)
un fundal straniu de tristețe
o premoniție a sfârșitului de film
drama – pe măsura profunzimii personajelor
timpul întâmplării lor într-un cadru în care
astăzi nu se mai petrece nimic
Costume impecabile și rochii distinse
strânse pe corp
și pălării și toată lumea acea lume care
fumează țigări fără filtru
pe care le lovești mai întâi ușor
de câteva ori cu dosul palmei
gânditor emoționat și parcă absent
și nebuloase de fum străbătând replicile
printre buze în timpul cuvintelor
fumul străveziu
și vocile rarefiate cu un timbru ireal și
buzele rujate crud
fără contur
și contrastul puternic al pielii și ochii
cei mai fabuloși ochi pe care nu i-ai fi putut
vedea altfel decât în filmul care curge pregătind finalul
pentru a-ți stoarce o stare de stranie tristețe ce va asigura
neuitarea
sau o uitare cât mai târzie
momentul magic în care se concentrează
întreaga ta viață de până atunci
– cu acel fundal abil potrivit
– perdele imense ce abia ascund
fulgii mari de zăpadă care curg oblic
într-o încăpere cu lumina filtrată în intimitatea
frumoaselor obiecte inutile
soft jazz și spații în timp
și fiorii care te cuprind
când ea te îmbrățișează deși e doar un personaj
dar tu simți îmbrățișarea atât de vie
fiindcă ea adună în acea
clipă irepetabilă
toate îmbrățișările din lume
și muzica ce îmbăiază
cu o discreție bine temperată spațiul dintre cuvinte
și apăsarea pe piept atât de intensă
că aproape absoarbe aerul și-l ține captiv
de parcă n-ai vrea
să urmărești filmul până la sfârșit
de teama unei suferințe ce ți-e pregătită fără îndurare
și totuși
la fel ca mine
în întunericul camerei tale – îți șoptesc –
continuă să privești
așa cum se arată
când te cobori în atunci
poate întotdeauna
viața e doar un film
(Din volumul Despre sunetul bătăii de inimă, Editura Tracus Arte, 2022)