Romanul Crima de pe podul Garibaldi aduce o schimbare semnificativă în scrisul lui Radu Țuculescu. Dacă romanele sale recente se remarcau printr-o dezinvoltură stilistică și prin abordarea umoristică și parodică a unor behaviorisme din realitatea cotidiană a vremii noastre, de această dată, cel puțin din perspectiva titlului, se pare că avem de a face cu o ficțiune polițistă, în cel mai strict sens al expresiei. Primele pagini ale cărții readuc obsedant în memorie secvențele de început ale filmului lui Alfred Hitchcock, Frenzy, cu cadavrul unei femei plutind, cu fața în jos, sub un pod, aflat într-o zonă foarte aglomerată a Clujului. Nefiind clujean și călătorind destul de rar în orașul de pe Someș nu am în minte o localizare foarte fermă a acestui pod, dar din vecinătățile lui, descrise în roman, deduc faptul că se află într-o zonă centrală a orașului, suficient de circulată pentru a stârni vâlvă la nivelul comunității. La fel ca în Frenzy, șocul vizual inițial se imprimă în memorie, iar ceea ce urmează aproape că transformă romanul în parodie. Inevitabil, se declanșează ancheta unui detectiv, Martin Breda și a iubitei sale Maraia, o chimistă care îl însoțește în investigație, pentru a afla, inițial, cine este victima, iar mai târziu, care au fost circumstanțele înecării femeii, iar dacă aceasta va stabili că a fost o crimă, cine sunt făptașii acesteia. Spun că romanul este mai degrabă o parodie de roman polițist pentru că, păstrând formal elementele de construcție, el nu are tensiunea specifică, lipsește suspansul, inclusiv concluzia finală e puțin trasă de păr și, de aceea, dezamăgitoare.
Ancheta lui Martin și a Maraiei este pretextul narativ ideal pentru a aduce în centrul atenției obiceiurile, metehnele, felul în care trăiau oamenii urbei în ultimii ani ai comunismului și în primii de după căderea regimului lui Nicolae Ceaușescu. Victima, Galina, este foarte scurt spus, un monstru. Un monument de egoism. În viața ei nu există decât propriile sale plăceri și interese, pentru împlinirea cărora nu se dă în lături de la nimic. Își alungă soțul din casă, devine amanta șefilor cu influență de la locul de muncă își alungă, practic, cele două fete din apartament, chiar dacă cea mare dintre ele a plătit jumătate din prețul locuinței, pe băiat l-a abandonat în maternitate, deși soțul părăsit și-a plătit cu regularitate pensia alimentară, ea a cheltuit singură banii și le-a transmis fetelor convingerea că au fost părăsite și că omul nu se mai interesează de soarta lor, pentru a le îndepărta definitiv de el.
Comportamentul la limita sadismului seamănă, mutatis mutandis, cu infanticidul lipsit de scrupule al femeilor din Polinezia, despre care vorbește Jacques Maritain, atunci când invocă rolul etnologiei în apariția legilor naturale. E drept, Galina nu și-a ucis copiii la propriu, dar le-a distrus viețile cu un sadism greu de imaginat și descris. Cea mai atinsă a fost Claudia, fiica cea mare, practic, alungată de acasă și obligată să muncească pentru a-și crește sora mai mică pentru ca apartamentul familiei să fie în permanență la dispoziția Galinei, a petrecerilor și amanților ei. În momentul morții Galinei, Claudia este, practic, infirmă, fără posibilitatea de a mai lucra și de a face rost de fondurile necesare tratării sale într-o clinică de specialitate.
Despre cauzele infanticidului, devenit o tradiție la femeile din Polinezia, Jacques Maritain scrie: „Într-o primă fază, femeile din Polinezia erau conduse spre infanticid de pasiunea lor pentru plăceri și grija pentru propria frumusețe; ele acordau atâta grijă, atenție și timp propriei lor frumuseți, încât nu le mai rămânea nicio posibilitate să se intereseze de copii; prezența acestora devenea o jenă insuportabilă, distrăgându-le de la preocuparea pentru propria lor «înfrumusețare»”. Fără să-i ucidă fizic, Galina și-a omorât, simbolic, urmașii prin comportamentul ei iresponsabil de mamă denaturată. De aceea ei, împreună cu tatăl lor, revenit miraculos în oraș exact în ziua descoperirii cadavrului fostei sale soții, sunt principalii suspecți în ancheta celor doi detectivi.
Deși coincidența revenirii fostului soț al Galinei în oraș, în ziua morții acesteia este foarte suspectă, anchetarea acestuia impresionează prin deschidere și spirit de colaborare. El spulberă de la început orice bănuială. Răspunsurile sale sunt spontane și directe, pe alocuri riscante în contextul unei posibile vinovății, dar, chiar prin aceasta, oneste și pe deplin credibile. Pavel Aron are toate aparențele unui om normal, cinstit și… inocent. Chiar dacă nu este scos formal de pe lista suspecților, el stârnește simpatia anchetatorilor și cititorilor, iar numele său este practic scos din cauză până la sfârșitul cărții.
La un moment dat Martin Breda și Maraia intră în posesia unui jurnal al Galinei pe care, în buna tradiție a literaturii române îl citesc în patul împăcării, după o ceartă destul de dură din seara precedentă. Printre multe alte lucruri care nu fac decât să confirme informațiile despre Galina rezultate din interogarea diverșilor martori, jurnalul conține și un fel de succint autoportret al victimei. Cu o franchețe la limita cinismului, aceasta se descrie pe sine dovedind o luciditate și o asprime a judecării propriului comportament greu de intuit din felul în care a rezolvat diferitele situații în care a fost implicată. „Sunt cochetă, sunt frivolă, sunt glumeață, sunt vulgară, sunt focoasă, sunt scorpie, sunt batjocoritoare, sunt miloasă, sunt indiferentă, sunt păpușă, sunt curvă. Sunt pe dracu’! O amărâtă, o prefăcută.” (p. 159) Avem aici un nivel de sinteză și autoanaliză care depășește cu mult ceea ce părea să fie standardul intelectual al personajului. De altfel, Radu Țuculescu, absolvent de conservator deci, se presupune, cu o ureche foarte fină la particularitățile de vorbire ale personajelor, fapt dovedit în precedentele sale romane, nu pare să acorde aceeași atenție limbii vorbite de personajele sale. Toate se exprimă aproximativ la fel, indiferent de școala pe care o au și profesia pe care o practică. Atenția autorului se îndreaptă mai mult spre ideile personajelor sale, către argumentele cu ajutorul cărora încearcă să se desprindă din cercul de suspecți, decât spre particularitățile lor de limbaj sau/și de pronunție. Cel puțin bizară este opțiunea autorului pentru vechile norme ortografice (cu î din i, sînt, în loc de sunt etc), deși noile norme au fost adoptate de multă vreme în limbă, ba până și autocorectorul programului Word semnalează ca greșeli de limbă (subliniază cu roșu) scrierea după vechile norme.
Așa cum spuneam, dincolo de ancheta polițistă, romanul lui Radu Țuculescu aduce în discuție și câteva dintre metehnele lumii în care trăim, printre care, deloc în ultimul rând, tentativele de manipulare a opiniei publice prin intermediul presei. La un moment dat, detectivul Martin Breda se întâlnește cu jurnalistul Vio Dedu, de care îl leagă o relație specială. În schimbul bunăvoinței ziaristului, detectivul îi oferă acestuia informații înainte de a fi făcute publice în mod oficial. Firește, relația este bivalentă și există și cazuri în care îi cere, la rândul său, servicii, reprezentantului presei. De pildă, după ce se interesează cum interpretează colegii de breaslă „crima” de pe podul Garibaldi, Martin Breda îi cere lui Vio Dobre: „Pe tine te rog din nou. Orientează atenția cititorilor în altă direcție. Mulți știu de prietenia noastră, de accesul tău aproape direct la evoluția anchetei. De aceea, în comentariile tale lasă, te rog, impresia că ar fi, mai degrabă, vorba despre un accident. I-a venit rău femeii pe pod, s-a aplecat peste parapet să vomeze și a alunecat. Ba poți insinua chiar și ideea unei sinucideri. Au cuprins-o regretele… Apropo de denigrările celorlalți. Lumea gustă astfel de scenarii. Le atingi corzile sentimentale chiar dacă e un iz de telenovelă. Iar dacă totuși e vorba de o crimă și criminalul te citește, va începe să se simtă în siguranță. Cu cât se simte mai în siguranță, cu atât sunt mai multe șanse să facă greșeli. Mâine, cel târziu duminică, îți voi da un interviu în exclusivitate.” (pp. 145-146)
Firește voi lăsa intactă plăcerea cititorilor de a găsi singuri deznodământul acestei morți suspecte din centrul Clujului.
Crima de pe podul Garibaldi, de Radu Țuculescu este un roman polițist. Nici mai mult, dar nici mai puțin. O carte agreabilă care se citește cu plăcere, fără a fi o mare capodoperă a literaturii. Este, mai degrabă o carte de vacanță. Sunt însă convins că titlul foarte incitant și buna reputație a autorului îi vor face pe nu puținii devoratori de scrieri polițiste să o cumpere și să o citească.
Radu Țuculescu, Crima de pe podul Garibaldi,
roman, Editura Polirom, Iași, 2022