După douăzeci de ani de la prima sa apariție, în 2000, romanul lui Gabriel Chifu, Cartograful puterii, e republicat într-o nouă ediție revăzută și adăugită, la Cartea Românească. Mircea Iorgulescu îl situa în sfera romanului parabolă.
Gabriel Chifu își construiește romanele în jurul unor interogații existențiale, transpuse ficțional în mod diferit. Romanele Ploaia de trei sute de zile, În drum spre Icaria pot fi descifrate prin aceeași grilă de lectură. Sunt romane ale unei căutări spirituale, concepute riguros, în viziune realistă, cu alunecări în fantastic, personaje din medii diferite, toposuri cunoscute autorului, tehnici postmoderniste, surse și motive mitologice. Ele sugerează ancorarea în metafizic ca șansă de salvare a omului de sub tutela materialității.
Trama romanului Cartograful puterii se construiește pe firul călătoriei lui Matei Pavel de la Calafat la Vârșeț, în Iugoslavia. Drumul pe orizontală generează unul interior, psihic, și altul pe verticală, spiritual, sugerat de numele personajului cu rezonanță biblică.
Incipitul proiectează cititorul în real, aducând în scenă un funcționar guvernamental în timpul unei călătorii în afara granițelor țării. Aceasta prefigurează altele în același spațiu geografic. Intruziunea fantasticului în existența sa e anticipată de semne prevestitoare (întâmplări, oameni, fenomene ciudate): ceața care învăluie Dunărea, ieșirea din timp, vameșul straniu, bacul încremenit, imposibilitatea trecerii fluviului, la începutul romanului.
Prozatorul își alcătuiește riguros romanul pe motivul faustic al pactului mefistofelic pentru a demonstra că, între formele puterii, cea mai înaltă și singura care duce la evoluție pe verticală este puterea spirituală. Alege trei personaje, fiecare într-o criză existențială, le supune aceluiași experiment al cunoașterii, transformându-le în marionete în jocul lui Natas (a se citi invers), un Mefisto postmodern. Tentația puterii face din cei trei bărbați (funcționarul guvernamental, pictorul, inginerul) sclavii lui Natas/ Siegfried, iar când realizează că sunt prinși în captivitatea lui, încearcă desprinderea, evadarea, revenirea la condiția dinainte.
Matei Pavel e conștient că doar înlocuind puterea malefică, aceea care i-a atras în capcană, cu una benefică, regeneratoare, se pot salva. Deși au experiențe similare, provocate de demonul care le controlează existența, căile de evadare de sub tutela acestuia sunt diferite. Pictorul Brenovici nu reușește, își pierde harul artistic. Aneantizat de frică, pustiit de-o iremediabilă tristețe, moare în somn la porțile mănăstirii. Inginerul Dumnea dispare după ce se leapădă de toată averea, dăruită mănăstirii pentru a termina construcția bisericii, refugiindu-se între zidurile ei. Funcționarul guvernamental Matei Pavel se apropie de divinitate prin lectura Noului Testament și cunoaște o convertire mistică. E convins că adevărata apocalipsă e interioară, că iluminarea și credința duc la salvarea de sub influența răului. E singurul care merge până la capătul experienței spirituale, eliberându-se de satanic.
Mai există un personaj în roman, mai mult simbolic, Yves, omul-liră, cu figură de ascet și viață nomadă, fără conflicte interioare, eliberat de tentațiile lumii materiale, fiindcă centrul este el însuși, iar arta o cale. El apare și dispare ca o nălucă, sugerând o posibilă rezolvare a conflictului interior pe care îl trăiește Matei Pavel.
Fantasticul la Gabriel Chifu nu este unul coșmaresc, ci adaptat ludicului sub bagheta amuzată a maleficului Siegfried (Natas), sub masca unui domn bătrân care conduce jocul cu destinele personajelor, ispitite cu o viață de succes în momentele lor vulnerabile. Pictorul Brenovici devine celebru printr-o capodoperă, femeia-înger, care sub pensula invizibilă a demonului e însăși imaginea desfrâului. Matei Pavel primește o imensă moștenire condiționată de respectarea unor clauze legate de scrierea unui eseu despre putere și locuirea în spații impuse, deci o viață condusă din umbră de un necunoscut. Inginerul Dumnea se vindecă miraculos de o boală incurabilă și face avere. Însă reușita lor e regizată de Natas pentru a-i subjuga.
Punctul culminant al fantasticului e transformarea realității sub puterea gândului: dorința de zbor a personajelor generează zborul lor spațial. Matei Pavel reușește și unul regresiv, în trecutul său: asistă la episoade din viața sa prin imaginea trenului vieții, fără a putea interveni. Sunt tentații ale puterii sub influența demoniacului.
Cartograful puterii e un roman postmodernist în concepție, heterodiegetic ca tehnică narativă, în viziune realistă, cu intruziuni în fantastic, inserții textuale din surse declarate în metatext, cu o temă abil ilustrată prin personaje. Narațiunea propriu-zisă include reflecțiile lui Matei Pavel despre experiențele sale, transcrise în italice, pagini eseistice despre lecturile personajului și psihologice despre stările interioare, spaimele sale.
În acest roman complex, riguros alcătuit, poliedric, căutarea spirituală a personajelor implică intersectarea unor domenii diferite ale cunoașterii: istorie, filozofie, mitologie, religie, fizică. În siajul romanului postmodernist al hibridității genurilor, romancierul presară câteva ingrediente din fiecare pentru a-și creiona personajul-scriitor.
Privită din alt unghi, cartea poate fi interpretată ca roman despre creator și creație, universuri paralele, lumi imaginare. Cele trei personaje scriu, pictează, construiesc, finalitatea muncii lor fiind eseul, tabloul, construcția, însă în absența harului artistic nu pot crea artă autentică.
În romanele Ploaia de trei sute de zile și În drum spre Icaria, Gabriel Chifu explorează socialul pervertit din care se salvează în final doar personajele evoluate spiritual. În Cartograful puterii, romancierul reia un mit universal pe care-l tratează într-o manieră inedită, pornind de la cotidianul cenușiu spre neobișnuitul care răstoarnă firul existențial al personajelor sub semnul maleficului, o modalitate de-a dezvălui astfel neliniștile existențiale ale omului contemporan.
Partea forte a romanului stă în glisarea aproape imperceptibilă din real în fantastic, în firescul cu care se trece de la obișnuit/ neobișnuit, firesc/ straniu, clar/ confuz, posibil/ imposibil printr-o întâmplare, un personaj, semnele unei lumi paralele întrezărite de Matei Pavel în călătoriile sale; altfel spus, modul în care romancierul dezvoltă demoniacul din prozaic, gradual, încercând să evite aspectul său terifiant. La început totul pare a-i sugera prezența a ceva tainic în cotidianul monoton, iar după întâlnirea cu Natas i se dezvăluie noua realitate în care se află. La fel se întâmplă în tabloul capodoperă al pictorului cu femeia înger pervertită în demon.
Romancierului îi reușește deopotrivă evocarea banalului monoton și a fantasticului, ca două fețe ale aceleiași lumi în care personajele trec din etapa de jucători sub bagheta răului în aceea de trezire spirituală, de căutare a unui sens existențial mai profund.
Mitul faustic este o modalitate de interogare ontologică și metafizică pentru Gabriel Chifu, Cartograful puterii situându-se astfel în sfera romanelor europene unde decelăm metamorfozele mitului de-a lungul timpului, de la varianta sa folclorică la cea livrescă.
Gabriel Chifu, Cartograful puterii, Editura Cartea Românească, 2021