miscellanea
LIVIU CAPȘA

Post-istoria unei istorii literare

Articol publicat în ediția 4/2023

Deși au trecut aproape douăzeci de ani de la apariția sa (totuși, nu fix douăzeci, ca în romanul lui Alexandre Dumas), Istoria literaturii române contemporane 1941-2000 a lui Alex Ștefănescu este la fel de vie în conștiința critică românească, i se reproduc citate în comentariile consacrate scriitorilor clasici sau contemporani, servește la conturarea sau întărirea unor opinii critice.

Timpul a lucrat benefic, putem spune, plivind buruienile resentimentare din unele opinii personal-subiective despre acest tom, redând privirii un câmp literar limpezit, apt să genereze judecăți critice oneste. Nicolae Manolescu vedea în această vastă lucrare critică „opera cea mai importantă a autorului”, „o construcție clară, cu subtitluri atractive, un adevărat spectacol iconografic și grafic”.

Totuși, nu putem uita că, pe lângă comentariile aplicate, cantonate exclusiv în zona exegezei literare, Istoria lui Alex Ștefănescu a generat și o modalitate nouă de receptare a unei opere de acest gen: critica de pe poziția absenței; din paginile Istoriei, desigur. Efemeritatea acestei metode de a judeca o operă critică, a dus-o acolo unde îi era locul și nimeni nu-și mai încarcă, astăzi, memoria cu palidele sale urme. Tot Nicolae Manolescu a detectat și cauza supărării „absenților”: „Se înțelege iritarea unor scriitori lăsați pe dinafară, ei intuind repede valoarea promoțională, chiar dacă nu neapărat și critică, a prezenței într-o asemenea carte”.

De fapt, nici nu avem parte, în aceste răbufniri de orgoliu rănit, de niște analize critice, ci, mai degrabă, de veritabile atacuri la persoană, unele de-o josnicie rar întâlnită. Însuși autorul Istoriei se gândea, la un moment dat, cu umoru-i caracteristic, să alcătuiască, spre neuitare, o antologie cu textele practicanților acestui gen de „receptare critică”, un fel de addenda consolatoare, adăugată operei, și care să umple „golul” ce iscase atâta freamăt. Ba chiar, ducând mai departe urzicăturile unei ironii simpatice, le promitea acestora includerea într-o viitoare ediție a Istoriei, pe care, adăuga imediat, nu o va mai scrie niciodată.

După cum spune autorul însuși, el a văzut în această carte, denumită cu o „neutră sintagmă”, o „Arcă a lui Noe, pe care a luat tot ce e mai frumos, semnificativ și demn de salvat din literatura română contemporană într-o vreme nefavorabilă literaturii”, așa cum a considerat el, în calitatea sa de „proprietar” al fascinantei „ambarcațiuni”. O faptă de mare îndrăzneală, desigur, dar și un risc asumat. Ciudat este că nu autorii importanți, în special critici și istorici literari, care nu se găsesc în paginile istoriei, au reacționat, având tot dreptul să o facă, ci acei a căror cărți nu sunt scutite de contestări. Împrejurarea că această monumentală lucrare, a fost văzută de unii critici și ca o poveste a literaturii române contemporane, a încurajat, probabil, dorința unor omiși de-a fi fost înregistrați de autor în chip de greuceni sau feți-frumoși, numai buni să dea consistență nemaipomenitelor „întâmplări” literare.

Pentru igiena noastră mentală, să ne amintim, totuși, că unii din puținii scriitori cărora nu le-a fost contestată valoarea, ci doar confirmată lipsa din paginile masivei sinteze critice, au sărit la gâtul opțiunilor literare ale autorului, pentru a-l acuza de toate relele pământului.

Pentru că a rămas fidel principiului, atât cât a putut, că selecția exclude încărcătura nejustificată într-o astfel de operă critică, împătimiții „recenzenți personali” l-au țintuit pe autor sub semnul unei existențe aproape delictuale: promovarea scriitorilor pe criterii extraliterare, înfruptarea din munca onestă a truditorilor scrisului, girarea unor concursuri și festivaluri literaro-gastronomice. Jumulită precum o varză de foile îngălbenite, înainte de a fi tocată mărunt, Istoria a pus la lucru multă obidă, avalanșe de resentimente, o abundentă nădușeală retorică.

S-a spus, spre calmarea spiritelor, că această distorsionată receptare subiectivă își are zdravene rădăcini în două terestre dimensiuni ale ființei umane; că scriitorii, tot oameni sunt și ei și nimic din ce-i omenesc nu le este străin; cum ar fi orgoliul și frica de uitare. Dincolo de o la fel de omenească înțelegere, ar trebui să ne reamintim, totuși, că niciun critic literar nu are în „fișa postului” sarcina satisfacerii mândriei personale a scriitorilor. Cei care se considerau arondați de drept Istoriei lui Alex Ștefănescu (și-n genere oricărei istorii literare), ar fi bine, pentru confortul lor spiritual, să nu uite acest mic amănunt.

Din păcate, așa cum am mai spus, câțiva au uitat, iar metoda lor critică selectivă a luat forme fără legătură cu subiectul, într-o desfășurare de forțe demne de o cauză mai bună, constituindu-se ad-hoc într-un veritabil sindicat al scriitorilor excluși din atenția criticului.

Desigur, tuturor li s-a răspuns că nimeni nu le-a zdrobit identitatea de scriitori – despre unii dintre ei, din câte știu, chiar Alex Ștefănescu a scris ulterior cu diverse prilejuri –, dar și că o istorie literară nu este o dare de seamă contabilă, din care nicio cifră, nicio poziție și niciun cont nu trebuie să lipsească ca să nu altereze rezultatul final. Că nu este niciun jurnal de cărți, și cu atât mai mult nici un dicționar. Că se vrea doar o privire selectivă, potrivit criteriilor autorului, în interiorul unei literaturi.

Iar privirea lui Alex Ștefănescu este, după cum a mărturisit de nenumărate ori, selectivă și nu uniformizatoare, sensibilă la nuanțe și nu la culorile aruncate cu bidineaua, la operele care trăiesc literatura, nu la cele care, chiar și cu talent, o mimează.

Ce ne spun însă, dacă analizăm cu atenție, aceste reacții nejustificate prin amploare și vehemență? Desigur, înainte de orice, faptul că, iată, judecata critică a lui Alex Ștefănescu contează foarte mult. Pentru că, numai absența din vizorul unui critic important deranjează. Așa că, în fond, toate răutățile „absenților” capătă, fără voia lor, statut de elogii.

În stilu-i personal, prin Istoria literaturii române contemporane, Alex Ștefănescu și-a testat încă o dată autoritatea critică.