Explozii solare de Emil Lungeanu, Editura Kafka, București, 2022, 80 p.
Specialist în diversiuni, așa pare la începutul acestei cărți Emil Lungeanu. Dincolo de ochelarii de soare de pe copertă (care mai degrabă ascund, nu au rol de protecție musai), dincolo de primele poeme ale volumului, care prefigurau un anumit parcurs liric, implicit, de maximă intensitate (vezi poemele Avertisment, Ce este poezia sau, mai pe la mijlocul volumului, Scheletul din dulap), se desfășoară în fundal și se conturează cu forța unor explozii solare altceva. O demistificare a unei diversiuni. O căutare a adevărului, cu orice preț, în acești ani kafkieni, și a-l spune, cum altfel, decât prin poezie, cel mai cifrat limbaj – Emil Lungeanu fiind un autor care poate scrie, și nu oricum!, aproape în orice gen și în orice registru, dar care a ales, pe bună dreptate, de astă dată, poezia, pentru a demistifica infernul: „eu sunt viața și-nvierea/ cine crede-n mine veșnic va trăi/ nu trebuie așadar decât să crezi/ că diagnosticul cu care ți-am îngropat tatăl/ e infailibil/ nu mă lua pe mine cu imperativul autopsiei/ cu obstrucționarea justiției și a adevărului/ eu sunt adevărul/ când vorbesc eu legile tac/ mie mi-a fost dată judecata și puterea toată/ unde dracu ai fost până acum plecat/ de încă n-ai aflat/ pune dar mâna și citește cartea sfântă/ a guvernului ca să te convingi/ caută și vei afla/ bate și ți se va deschide/ așa că m-am conformat și l-am bătut/ l-am bătut până ce l-am deschis larg/ ca pe poarta unui lagăr de concentrare/ și-a năvălit atunci din el afară/ infernul cu a lui duhoare” (Bătaia e ruptă din rai).
Amintirile unui optzecist întârziat de Șerban Tomșa, Editura Tracus Arte, București, 2022, 232 p.
Romanul Ghețarul (2009) a fost o revelație, din mai multe puncte de vedere, dar este numai una dintre scrierile lui Șerban Tomșa (n. 1956), un autor mai mult sau mai puțin enigmatic. Amintirile unui optzecist întârziat aruncă o lumină asupra anilor de formare ai romancierului – cu picanterii din vremea studenției, a practicii agricole la cules de struguri, la Cochirleni, dar și cu forfota umană vizată pentru a fi cuprinsă într-un mecanism cu pretenții de infailibilitate, Securitatea, chiar dacă unii dintre cei vizați rejectau acea instituție, cu orice preț, implicit prin ratarea unei posibile linii de destin: „În mod cert am fost urmărit de Securitate. M-a prevenit chiar secretara facultății, doamna Mioara Murgilă. […] Pe urmă au început să mă urmărească niște mașini negre, prin oraș. Ieșind de la restaurantul Berlin, un automobil a țâșnit și a intrat o jumătate de metru pe trotuar, după mine. Într-o joi am mers la cursul lui Paul Cornea, dar nu s-a mai ținut, fiindcă era viscol mare și prodecanul Pompiliu Marcea ne-a adus lopeți să deszăpezim Universitatea. Cert e că după câteva zile am început să am simptome ciudate și o inflamație a oaselor capului. Am stat în spital șase luni. Medicilor nu le-a trecut prin cap să-mi dea niște antiinflamatoare. Am dat o sesiune de examene năuc. Să fi fost cumva iradiat? Aveam câte cincizeci de injecții cu penicilină în fiecare picior. După ce am ieșit din spital, mi-am cumpărat Propolis de albine brut și am mestecat toată vara. Am ajuns aproape de starea normală, dar îmi pierdusem rubrica dintr-o revistă literară și startul cu grupul optzecist care se înființase atunci.” Mirajul literaturii însă a funcționat pentru Șerban Tomșa impecabil, tot timpul, în ciuda tuturor vicisitudinilor unei vieți trăite, în principal, ca profesor: „Prin aceste memorii am încercat să ies pentru o clipă de sub cascada timpului și să-mi întorc privirea spre izvoare. Scoase la lumină, acestea mi s-au arătat limpezi și calde, dătătoare de viață. Ficțiunea ia o pauză și realitatea iese din ape, ca o zeitate impudică și surâzătoare.”
Lucrurile oamenilor de Constantin Abăluță, seria Poezie, col. Prezent, casa de pariuri literare, București, 2022, 52 p.
Dacă, aparent sau nu, Constantin Abăluță a evitat în poezia sa temele majore, abordate frontal, în schimb aproape-nimicul, efemerul & precaritatea au avut un loc constant, major, în opera sa. În același registru, poemele din acest volum sunt însoțite și de varii efemeride, mici desene gracile în peniță (realizate tot de autor), bătute parcă de un vânt al distorsiunii, ce amenință să le șteargă sau să le răspândească pe neștiute în cele patru zări.
Lucrurile oamenilor (bastonul, oglinda, sacoul oliv ș.a.m.d.) nu au consistența materiei, ci par mai mult a fi o boare, o umbră, o efigie temporară. Pentru o vreme. Până la întâlnirea cu un acasă, cu cei dragi: bunica – „și-mi amintesc de oglinda rotundă/ moștenită de la bunica/ prima de care ne-am despărțit/ acum mulți ani/ nici nu mai știu cui i-am dăruit-o/ dar nimicul din apele ei/ abia-n clipa asta/ simt că se-apropie de noi cu iertătoare/ tandrețe” (3. oglinda rotundă), mama – „înfrânându-mi orice avânt/ […] bâzâi ușurel ținându-mă de mobile/ pas încetinit/ după pas și mai încetinit/ făcându-mi prieteni/ din colțurile odăilor/ din umbrele arborilor/ încet dragul mamii încetișor/ vei ajunge la mine” (5. vremea lentorii), tata – „ce să fac cu bastonul/ n-am învățat nimic de la tata/ care folosea umbrela/ în chip de baston/ asta nici măcar nu-i poezie/ ci apă de ploaie dar a stat/alte timpuri aruncă alte umbre/ în mâna mea plasa ușoară/ m-aș mai plimba/ prin aer sunt unele sunete care-mi plac/ e totul gata acolo pe cer/ mâna prietenoasă a unui nor/ mă apucă/ și mă duce tot pe alte străzi/ către o aniversare/ necunoscută/ vivat congenerilor vivat/ cu norul mână-n mână/ voi prezida conclavul/ voi face rocada/ bastonului cu umbrela/ zâmbește tată” (7. rocada).
Grafferul din lift de Constantin Abăluță, Editura Cartex, București, 2022, 314 p.; Grafferul din Suedia de Constantin Abăluță, Editura Cartex, București, 2022, 300 p.
Două romane graffiti aproape gemene, însoțite de câteva ilustrații trăsnite ale autorului sau, după caz, acompaniate de portrete fanteziste și construcții la fel de fanteziste (obiecte imposibile). Dintre gemeni, cel din lift a fost mai grăbit, apărând într-o variantă chiar în 2006. În postfața de acum, Lucian Pricop glosează pe marginea diferențelor dintre cele două ediții considerând că s-a trecut din epoca autonomiei în cea a post-autonomiei: „În 2006 (spre deosebire de 2022), acest roman transmitea o altă înțelegere a ficțiunii ca tensiune între o realitate și anumite tipuri de personaje, de subiectivitate sau de familie de subiecte. Istoria, care poate fi citită ca realitate organizată scriptural, era populată de indivizi care întruchipau sau reprezentau o pagină din trecutul comunist mai îndepărtat sau din tranziția noastră post-comunistă. Identitatea teritorială era atât locală, bucureșteană, cât și națională, românească. Este de evaluat și conjuncția între experimentalismul secolului XX (forme narative și temporalități) și local, național.” Octavian Soviany făcea trimitere, în 2007, la Spuma zilelor, a lui Boris Vian. Postfața mai amintește de Deleuze, cu referire la conceptul imagine-timp, dar și de Pasolini sau Godard, în filmele cărora imaginea-timp nu are cronologie, fiind exclusiv o secvențializare de „prezenturi”, de efemeride.
Există în literatura lui Constantin Abăluță nu numai un minimalism de bună calitate, ci și o transparență – până la ALB, vezi p. 243 a romanului Grafferul din Suedia – care cuprinde totul într-o clipită: „Mă recunosc în tot ce fac și în tot ce nu fac.
Cerul organizează străzile. Străzile organizează copacii și casele […] Ei, viață… Secvențe care abia pâlpâie în minte și care mor de cum ating ecranul. […]
În realitate, buzele mele rămâneau tăcute. Imaginile curgeau. Îmi dădeam seama că nu se poate face nimic. Talentul meu e să fiu întotdeauna acolo unde nu trebuie. Așa cum e și un graffiti: întotdeauna acolo unde nu trebuie. Deranjant. Teribil de deranjant.”
Rebel de Iulian Spătaru, col. Romanul contemporan, Editura Exigent, București, 2021, 135 p.
Un roman polifonic despre ideal și (ne)împlinirile lui. Se parcurge drumul dinspre o moarte neașteptată și misterioasă către felurite chipuri ale atotputernicului Eros (specialist în exorcizări, cum ar veni). Și, în final, spre o reîntoarcere în mister, spre o vină de taină a lui Savin Florescu, un charismatic șofer de ambulanță, fire de artist sadea, mereu neîmblânzit, copil rebel, deloc înțeles de cei croiți după șabloane de serie – vezi inserturile cu opiniile/comentariile Sabinei, nume complementar celui purtat de protagonistul Savin. O figură aproape legendară pentru cei ce l-au cunoscut de-a lungul vieții sale impetuoase, l-au lăsat corigent la chimie în vremea liceului – și a marilor răscruci existențiale. Pentru cei ce l-au iubit și pentru cei ce i-au citit, postum, întortocheata poveste a vieții, romanul Vina cea de taină: „În viață poți să ai momente de cumpănă, de descurajare. Și atunci ai nevoie de un prieten, care simte și știe. Atunci când nu-l ai în carne și oase, îngerul tău salvator poate să-ți șoptească cuvintele de îmbărbătare din umărul unei cărți.
Când paznicii clipei picotesc, se mai strecoară câte unul care și-a petrecut viața sub strălucirea unui ideal.
De o vină publică poți scăpa prin ispășire. De vina cea de taină însă, nu poți scăpa decât dacă, într-un târziu, îți vei acorda o grațiere. Atât spre binele tău, cât și al celorlalți.”