Cea mai recentă carte consacrată Cercului Literar de la Sibiu îi aparține lui Alexandru Ruja: Cercul Literar de la Sibiu. Destine frînte – destine împlinite (Editura Muzeul Literaturii Române, 2020). Criticul și universitarul timișorean s-a mai ocupat de membrii echipei și-n alte ocazii, a recuperat documente și a mai publicat în același an un mic volum intitulat Ștefan Aug. Doinaș. Sinteză monografică (Editura Universității de Vest, 2020; carte intruvabilă în București, din păcate). Două secvențe din Cercul Literar… au apărut, tot aproape simultan, și-n alt op al lui Al. Ruja, Confluențe literare (David Press Print, 2020): Critica fenomenologică – Eugen Todoran de acolo apare acum cu titlul răsturnat, Eugen Todoran: critica fenomenologică, în timp ce Iubirea ca izbăvire – Radu Stanca devine în Cercul Literar…, în versiune ușor modulată, Iubirea ca mîntuire. (N-am putut verifica dacă secțiunea despre Ștefan Aug. Doinaș reia micromonografia publicată anterior sau paralel; în formatul de la Editura Muzeului Literaturii Române sunt 101 pagini, în timp ce la Universitatea de Vest erau 127 – cf. https://editura.uvt.ro/product/stefan-aug-doinas-sinteza-monografica/.)
Volumul despre grupare cuprinde o prezentare a Manifestului… din 1943, cu un apendice despre Revista Cercului Literar, și texte despre opt membri: Victor Iancu, Ștefan Aug. Doinaș, Radu Stanca, I. Negoițescu, Eugen Todoran, Ovidiu Cotruș, Deliu Petroiu și Ion D. Sîrbu. Argumentul anunță o carte „scrisă stratificat, în portativ literar, cu tonalități și intensități diferite” (p. 9). E – de fapt – o culegere de studii cvasi-autonome, de lungimi și facturi diferite. Meritele principale sunt de ordin documentar: cu excepția secțiunii despre Radu Stanca, Al. Ruja reconstituie biografiile personajelor sale (sub diverse generice: Repere din drumul vieții la V. Iancu, Considerații biografice la Doinaș, apoi Repere biografice la Negoițescu și Sîrbu, Date… la Todoran sau Schiță biografică la Petroiu) și valorifică peste tot cercetări de arhivă sau de presă, adună informații, le coroborează, citează acte, depoziții, texte critice, uneori în „colaje” documentare. Câteva exemple: numeroase note de urmărire și informative din arhiva CNSAS, anunțuri între instituții și altele, începând din capitolul despre V. Iancu, luat în vizor de instituțiile statului încă din 1945, apoi de Securitatea comunistă, ca țărănist și francmason (p. 128 sq.); referințele furnizate la procesul lui Doinaș, în apărarea sa, de către Tudor Vianu și Cornel Regman, precum și un referat de editură foarte favorabil semnat de Ovid S. Crohmălniceanu (p. 177-180); proiectul de Istorie a literaturii române al lui Negoițescu publicat în februarie 1968 în revista orădeană Familia (p. 336-339); o notă informativă a lui Mircea Zaciu, din anii 1950, despre Sîrbu și despre ceilalți cerchiști (p. 526-527 și 533-534); etc. etc. etc. Concentrat asupra explorărilor factologice și arhivistice, foarte utile pentru viitorii cercetători, Al. Ruja se ocupă doar pe alocuri și de operele „cerchiștilor”, fără alonjă interpretativă. Îl atrage în schimb patetismul metaforelor dramatice, precum cele din tandemul titlului.
De un interes special sunt capitolele consacrate profesorilor săi de la Universitatea din Timișoara, Eugen Todoran (1918-1997) și Deliu Petroiu (1922-2008), mai puțin știuți decât colegii-vedete din grup. Fără să se abată de la linia cronologizant-descriptivă, studiul despre cel dintâi include și o pagină-mărturie în care fostul student schițează un portret atașant: „Cursurile lui Eugen Todoran din care s-au născut și au crescut marile exegeze nu erau spectaculoase. Profesorul părea la catedră un sfinx impenetrabil; așezat pe scaun, își citea impenetrabil cursul; nu funcționa atunci ceea ce numim astăzi interactivitate și, cu toate acestea, în amfiteratrul aglomerat de studenți, ceva (pe care nu l-am înțeles de la început) zdruncina atenția și interesul nostru, toți receptorii se deschideau pentru a primi acel ceva, pe care, dacă nu-l înțelegeai de la început în profunzime, îl pricepeai ca inedit, cu o mare doză de încărcătură culturală sub semnul mai înalt al ideilor”; „În sala de seminar, Profesorul era cu totul altfel. Am avut privilegiul să fac un an de zile seminarul de literatura română cu profesorul Eugen Todoran (noi fiind, de altfel, singura grupă de studenți cu care făcea seminar). […] Avea un mod personal (pe care l-am înțeles mai târziu) de a porni dezbaterea, de a declanșa furtuna dezbaterii, pentru ca, aceasta odată dezlănțuită, el să se retragă discret, urmărind, însă, atent mersul acesteia, intervenind rar, nu însă în modalitatea verdictului, fiindcă Profesorul lăsa întotdeauna deschisă dezbaterea. Avea capacitatea să transmită acest mod de lucru sub imperiul libertății, al deschiderii spre opțiuni și intepretări multiple” (p. 372-373).
Mai greoi în scris (cum învățăcelul său dă de înțeles: „Exegezele sale nu sunt ușor de citit, fraza este, de cele mai multe ori, austeră, cu perioade lungi (riscând să te pierzi în labirint), stilul este ușor distant și neatrăgător”… – p. 373), Eugen Todoran rămâne – totuși – un nume cunoscut al Banatului universitar și-al istoriei noastre literare, autor de cărți de specialitate, între care exegeze ale unor „clasici” precum Eminescu sau Blaga. Față de el și de toți colegii săi din junețe, Deliu Petroiu a fost „cel mai mare risipitor de talent și inteligență dintre membrii Cercului Literar în afara unei opere scrise” (p. 466). Erudit și el, profesor la școli și licee arădene, apoi, din 1959, la Institutul pedagogic din Timișoara și la Universitate, a predat istoria artelor și estetică. Îi apăruseră câteva articole în Revista… grupării și promitea o carieră de prozator, însă n-au rămas decât două schițe din studenție (una, apărută în 1945 în Revista Cercului Literar – subintitulată schiță pentru un scenariu cinematografic, destul de precoce ca viziune „multiartistică”, într-o epocă încă de pionierat al artei a 7-a). N-avea să publice nici o carte, preferând oralitatea, versificațiile ocazionale, discursurile la vernisajele de expoziții, într-o viață împărțită între devotamentul față de elevii și studenții săi și evaziunea petrecăreață: „La Deliu Petroiu boema tinereții sibiene s-a prelungit până în anii maturității. Fire sensibilă, a suportat greu recluziunea la care au fost obligați scriitorii Cercului Literar, odată ce au fost exilați din Clujul tinereții lor universitare. În mrejele lui Bachus, Deliu Petroiu a găsit un teren mai agreabil și mai puțin amenințător decât în realul imediat, în care nu puteai fi sigur că acela care îți stătea în proximitate nu era cumva un turnător. De care cei din Cercul Literar au avut parte din plin” (Ibid.); „oralitatea îi era starea sa de grație, iar poeziile ori versificările sale circulau oral. Celui care nu l-a auzit pe Deliu Petroiu vorbind îi este greu să înțeleagă la ce altitudine ajungea când se manifesta într-o asemenea stare. În decursul timpului l-am invitat la manifestări științifice și întotdeauna alocuțiunea sa, impecabil prezentată oral, nu avea nici un suport scris. Nu își scria niciodată comunicările; nu cred că avea oroare de scris, dar o anumită teamă de textul care rămâne prin scris avea” (p. 471). Petroiu s-a considerat singur „mai mult un răspânditor de cultură decât un creator” (într-un interviu din 2005 citat de fostul student și actual exeget, p. 471; v. și p. 514 etc.). Folosindu-se de informații biografice și memorialistice, de textele autorului din presa culturală, de epigrame cu circulație orală, unele foarte „fără perdea”, și de recuperările din cele două culegeri editate de colegi și amici, Versuri de pahar și Cartea prietenilor mei (ambele din 2006, când Petroiu ajunsese la 84 de ani), Al. Ruja conturează un portret prețios. Într-un set de… epitafuri glumețe pentru „cerchiști”, publicate în 1944 în revista clujeană Viața universitară, compusese și unul pentru uz propriu, tristă (doar implicit-tristă!) anticipare a risipirii de-o viață: „În această groapă zacem noi/ Acela care-am fost cândva Deliu Petroi(u)/ Ci toate le-am făcut numai pe jumătate/ (Dovadă acest vers)” (întrerupt!), după care semnătura va completa totuși structura metrică și rima a doua: „Pentru conformitate,/ D.P.” (În fine, reprodus de Al. Ruja la p. 476). Un „personaj” acest Deliu Petroiu, o „figură”!
Opresc aici și acum „serialul” despre restituirile și relecturile recente ale „cerchiștilor” sibieni/ clujeni. Aș fi putut continua cu Ion D. Sîrbu, frecvent comentat în ultima vreme (vezi bilanțul alcătuit de Nicolae Oprea în Doctor şi doctorate, Ramuri, nr. 10, octombrie 2013, dată după care au continuat să se adauge recuperări și interpretări), cu Wolf von Eichelburg sau Ioanichie Olteanu, „restituiți” prin culegerile Criza sufletului modern în poezie și alte scrieri românești (ediţie îngrijită şi tabel cronologic de Dan Damaschin şi Ioan Milea, Editura Eikon, 2010), respectiv Turnul și alte poeme (citată în primul meu „episod”). Penultimul numit a publicat și-n țară, și-n Germania, după emigrare, culegeri de poeme, proze, piese de teatru în limba sa maternă, netraduse în românește. Sunt de trecut prin sită și alte cărți de sau despre membrii Cercului Literar, cu condiția să le putem citi! Am dat în presa culturală sau în Internet peste asemenea titluri imposibil de găsit…
„Cerchistologia” (termen pe care nu știu dacă l-a mai încercat cineva; l-am imaginat, ca tentativă nu foarte reușită de inovație conceptuală, în referatul despre teza de doctorat a Florentinei Răcătăianu, pe care am menționat-o la un moment dat în „serial”) are de înregistrat și numeroase comentarii de mai mici proporții, incluse în culegeri de articole și studii semnate de critici activi în ultimele decenii sau, dacă lărgim cadrul asupra întregii receptări a grupului, din anii 1960 încoace. Altele au rămas dispersate în presa culturală.
Pe lângă inventarele editoriale și exegetice, rămân – firește – de interpretat operele grupării. Poate că a venit momentul unei noi evaluări. O schiță și câteva note despre „cerchiștii” pe care i-am cunoscut – data viitoare, într-o „codă” la această explorare bibliografică.