Vorbind despre cărturarii și scriitorii ardeleni de la începuturile literaturii române moderne, Ioan Alexandru scrie această dureroasă interogație: „Șincai muri cu gândul în desagi/ De Ioan Budai cine mai are știre?” Într-un fel, Ioan Barac aparține aceleiași perioade cu Budai-Deleanu și este (sau pare) mai norocos din punctul de vedere al cunoașterii prin editarea operei sale. Precum contemporanul său Vasile Aron, publică în timpul vieții o mulțime de cărți sau cărticele care-l fac cunoscut mai ales în lumea cititorilor, puțini altminteri, din lumea satului. Cea mai cunoscută scriere a sa și cea mai reeditată este Istoria preafrumosului Arghir și a preafrumoasei Elena cea măiastră și cu părul de aur. Eu însumi când am prins gustul lecturii și umblam prin librării să văd aparițiile editoriale noi, mi-am achiziționat o asemenea ediție în colecția „Biblioteca școlarului” cu frumoase ilustrații de Ary Murnu.
Ediția lui Mircea Popa este una reprezentativă, în primul rând pentru că este o ediție cuprinzătoare, o ediție cvasicompletă, cuprinzând uneori, fie și fragmentar, scrieri ale prolificului scriitor, atât din opera edită cât și din manuscrise. Cea mai mare parte a operei lui Ioan Barac, ne informează autorul ediției, a rămas în manuscris.
Nu este o ediție critică, în sensul că nu are întreg aparatul critic obișnuit și cam obositor, destinat îndeosebi specialiștilor filologi, pentru că Mircea Popa a intenționat să ne ofere o „lectură coerentă” „îmblânzind textul”, fără stridențe fonetice și renunțând la o transcriere filologică riguros științifică; din același motiv s-a renunțat la glosar, deși cititorul, chiar obișnuit cu textele epocii respective și cu evoluția limbii literare simte lipsa explicației unor cuvinte pe care nu le găsești nici în Dicționarul de arhaisme, nici în Dicționarul universal al limbii române.
Studiul introductiv de 70 de pagini este de fapt o micromonografie căutând să elucideze toate problemele de istorie literară legate de acest poet. Și, în mod normal, aduce anumite corecții și completări studiilor literare mai vechi, îndeosebi monografiilor închinate lui Ioan Barac de către Gh. Bogdan-Duică și Ioan Colan, care-l considerau un poet lipsit de fior liric, un „povestitor în stihuire folclorică”. Citatele bogate pe care le oferă Mircea Popa, mai ales din manuscrise (poeziile lirice sunt frecvente), dar și din opera tipărită, până și din tălmăciri, demonstrează că Ioan Barac avea har liric, și se poate alătura în poezia erotică lui Costache Conachi, Văcăreștilor, afirma autorul, așadar „cine a spus că poetul e departe de poezia galantă a lui of și ah, în care lăcrimarea” e figura de bază, – a greșit” (p.16). Răsfoind cuprinsul ediției, Ioan Barac uimește astăzi prin aria scrisului său: a scris mult și aproape în toate domeniile – pentru cititorul de azi este surprinzător că un poet de la începutul secolului XIX a celebrat confortul civilizației tehnice sau că este un precursor al literaturii științifico-fantastice, așa cum a arătat un scriitor important al acestui gen literar, Mircea Oprița; iar prin fragmentul de poem Cercul timpului este unul dintre primii poeți români care cultivă poemul sociogonic.
Partea rezistentă a scrierilor lui Ioan Barac o constituie tălmăcirile unor opere celebre din literatura populară și cultă orientală și europeană: O mie și una de nopți (Halima), Til Buhoglindă (după De Coster, Til Eulenspiegel), Pepelea Gâscarul (după Ludas Matyi) ș.a. prin care a confirmat talentul de „poet povestitor” și colportor de literatură populară. În această privință, Ioan Barac are și meritul priorității: unele dintre aceste cărți populare sunt pentru prima dată „întoarse pe românește”, cum este cazul celei mai celebre culegeri de povești orientale, O mie și una de nopți din care a tradus „opt cărți” și pe care Ovidiu Papadima, învățatul folclorist, o numește „renumita traducere” în ciuda unor deficiențe de transpunere în românește, pentru că ea deschide seria multor încercări de traducere de la harnicul scriitor brașovean, până la eleganta ediție integrală din 2009, tradusă de poetul Haralambie Grămescu (continuator al tălmăcirii lui Petre Hossu și D. Murărașu). Eminescu însuși a fost fermecat de luxuriantele imagini ale acestor povești orientale, folosind în poezia sa erotică o asemenea comparație. „Să mi se pară cum că crești/ De cum răsare luna,/ În umbra dulcilor povești din Nopți O mie una”. Mircea Popa identifică pasaje lirice și în această traducere, atunci când povestea exprimă nostalgia după locurile natale. Dimensiunile la care l-a constrâns editura a făcut ca autorul ediției să reproducă doar un capitol din această traducere, care-i asigură lui Barac meritul pionieratului în tălmăcirea „dulcilor povești”.
Eminescu a cunoscut din opera lui Ioan Barac, Istoria preafrumosului Arghir și a preafrumoasei Elena cea măiastră și cu părul de aur și a încercat să-i dea o altă înfățișare, prin mai evidentul tipar folcloric al versurilor, folosind cu mare talent monorima: „Frunză verde fag,/ Dorule sărac,/ Lăutar pribeag,/ Vin, de-mi zi cu drag,/ Vin de-mi zi în șir,/ Tot din fir în fir,/ Basmul lui Arghir,/ Cel cu păr de fir/ Singur să mă mir”. Acestui basm i s-au dat mai multe interpretări: prima aparține chiar lui Ioan Barac și este formulată în prefața ediției din 1842, considerând-o un mit al etnogenezei poporului român: „Întru această poveste se înțelege supt Arghir, Traian; iar supt fecioara măiastră cea cu păr de aur să înțelege Ardealul pentru băile cele de aur, care de mult au fost vestite. Numai întru al doilea rând poate Arghir să-și dobândească pe Elena, ca și Traian Ardealul, care cu moarte pedepsește pre sluga care i-au împiedecat, ca și Traian pre împiedecătorii săi.” Ion Pop Reteganul, un admirator al lui Ioan Barac, preferă o interpretare din punct de vedere filosofic, preluând opinia lui Petre Dulfu: „Povestea lui Arghir și Elena este cea mai poetică și mai perfectă alegorie a vieții omenești în genere, în care sub Arghir se înțelege tot omul; sub Elena – fericirea ce se arată la toți prin visurile de aur ale tinereților și după care în zadar alegăm pe acest pământ.” Autorul Poveștilor ardelenești nu este de acord nici cu cei care caută izvoare străine pentru aceasta, prea frumoasă poveste românească pusă în versuri: „Deși susține Gaster că e tradusă de pe ungurie, eu cred că o poate ști Barac și fără de a o traduce, deoarece cu puțină variațiune o am și eu în vreo două povești poporale. Altcum și cea ungurească poate fi luată foarte ușor din graiul mulțimei locuitorilor Ardealului și numai scrisă ungurește, cu atât mai vârtos ca până acum îs șapte ani îi știau numai caracterul istoric, pusă fiind între miturile istorice.”
„Cel care ne-a dat cele dintăi două și mai iubite cărți scrise pentru popor” (Ion Pop Reteganul), popularul Ioan Barac apare acum într-o ediție reprezentativă, adăugând la scrierile cunoscute o mulțime de pagini, din ediții uitate, din coloanele unor reviste din secolul XIX și din manuscrise, conturând profilul unui scriitor care depășește caracterizările limitative de până acum.
Ioan Barac, Scrieri (lucrări originale, traduceri și prelucrări).
Ediție îngrijită, prefață, notă asupra ediției,
bibliografie, note și comentarii de Mircea Popa,
Despărțământul Cluj al ASTREI,
Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2021