Ioana Bentoiu a fost de două ori foarte inspirată. Prima oară când l-a convins pe ilustrul său tată, compozitorul și muzicologul Pascal Bentoiu, să-și pună pe hârtie gândurile și amintirile despre destinul României și al familiei sale, pe care i le povestise în viu grai. Apoi, când, la șase ani de la dispariția părintelui său, a decis să publice mărturisirea lui Pascal Bentoiu într-o carte. Urmarea firească a fost un efort de disciplinare a spiritului compozitorului, care a încercat să sintetizeze și să includă într-o versiune coerentă amintirile sale separate, pentru a le trimite fiicei sale în Elveția sub forma a patru scrisori. Publicarea acestor scrisori a prilejuit apariția unei cărți foarte originale, parțial de istorie, parțial de memorii, parțial de confesiuni. Titlul volumului, Istorie trăită, îi definește perfect specificitatea.
Deși pare o istorie destul de riguroasă a societății românești între 1938 și 1994, cartea lui Pascal Bentoiu nu este exact asta. Intervalul de timp se suprapune peste perioada sa de martor al istoriei (născut în anul 1927, avea 11 ani în 1938, se poate presupune că avea deja o percepție asupra epocii, iar finalul se situează în primii ani de după căderea comunismului, pe care Pascal Bentoiu îi percepea mai degrabă ca perioadă de continuitate, decât de „sfârșit al istoriei”, cum se pripise să îi caracterizeze Francis Fukuyama, în anul 1992. Mergând pe firul marii istorii, autorul privește în permanență în interiorul propriei sale familii, spre persoanele apropiate, le prezintă bucuriile și dramele într-un limbaj familiar Ioanei, le utilizează numele folosite în familie fără vreo preocupare pentru eventualele dificultăți de înțelegere ale unor terți. Aceasta dovedește că Pascal Bentoiu nu și-a conceput textul pentru a fi tipărit într-o carte, ci pentru a-i oferi fiicei sale povestea plină de tandrețe a familiei lor în timpuri complicate ale istoriei.
Ioana Bentoiu a ordonat scrisorile în carte în funcție de cronologia conținutului, nu de data expedierii lor. În felul acesta participăm împreună cu cei din familia Bentoiu la „dictatura regală” a lui Carol al II-lea, rebeliunea legionară, regimul de mână forte al lui Antonescu, actul de la 23 august 1944, scurta perioadă de amurg a democrației, în care Regele era încă pe tron, iar alegerile fuseseră fraudate în favoarea comuniștilor, impunerea dictaturii proletariatului, mica destindere din finalul regimului Dej, cotidianul tot mai ubuesc al regimului Ceaușescu, prăbușirea comunismului european, dar continuarea lui în România, sub forma democrației originale impuse de Ion Iliescu, menținerea la butoane a oamenilor fostului regim și ieșirea la suprafață a celor din structurile fostei Securități. Această plimbare în timp pune în evidență luminoasa viziune democratică a autorului. Acesta se situează mereu de partea bună a istoriei, cu seninătate și fără resentimente. Este un adept al monarhiei și un admirator al Regelui Mihai, înfăptuitorul „miracolului” de la 23 august 1944 și este convins că dacă acesta ar fi rămas pe tron în locul celor 45 de ani comunism, care au urmat, România s-ar fi aflat astăzi la o cu totul altă vârstă a democrației. Firește, când scrie despre „miracolul” de la 23 august 1944, Pascal Bentoiu are în vedere revenirea României în tabăra aliaților, nu intrarea ei pe orbita Moscovei, așa cum avea să se constate peste nu prea multă vreme. Impresia foarte bună de care se bucură Regele Mihai I se poate explica și prin contrastul cu ceea ce s-a petrecut în familia Bentoiu după abdicarea sa. Iată ce îi scrie Pascal Bentoiu Ioanei, la 20 octombrie 1994: „În familia noastră, situația – atunci – se prezenta cam astfel: tata (Aurelian Bentoiu, strălucit avocat, fost ministru al justiției în guvernul liberal – n.m.) dat afară din barou în februarie ’48 (ca toți ceilalți avocați de oarecare notorietate și capacitate), arestat în noiembrie ’48, ținut primii opt ani fără nici o judecată (urmau să mai vină alți cinci cu „judecată” – dacă asta era de natură să ne consoleze);/ – mama (Alice Bentoiu, mama autorului, de origine greacă, divorțată de Aurelian Bentoiu când Pascal avea vârsta de șapte ani – n.m.), dată afară din proprietățile ei;/ – noi, cei din familia Bentoiu, dați afară în 48 de ore din locuința din Intrarea Amzei, după arestarea tatei și aterizați pe unde s-a putut;/ Papoù (diminutiv dat de Ioana bunicului matern – n.m.), dat afară din casă, arestat de două ori;/ Mamoù (diminutiv dat de Ioana bunicii materne, de origine elvețiană – n.m.), fugărită din București, ascunzându-se sau trăind în condiții imposibile la Oltenița, fără „spațiu” (locativ);/ Annie (Annie Bentoiu, mama Ioanei – n.m.), studii întrerupte la reforma învățământului din ’48, primită cu greu dactilografă la fabrica de cauciuc Jilava, la vreo 15 kilometri de casă;/ eu însumi: fără slujbă, fără studii terminate, ieșit prin forța lucrurilor din breasla compozitorilor, efectuând trei ani integrali de muncă obligatorie, camuflată în serviciul militar DGSM (Direcția Generală a Serviciului Muncii.) Și tot așa urmează o lungă listă de rude apropiate. Concluzia lui Pascal Bentoiu este pe cât de tristă, pe atât de lipsită de echivoc: „Scotocind mai mult, aș mai găsi situații asemănătoare; cum spuneam m-am rezumat la cei mai apropiați, care totalizează, dacă am socotit bine, peste treizeci de ani de pușcărie”. (vezi pp. 103-104).
Chiar dacă nu are rigoarea științifică a unui tratat de istorie, cartea lui Pascal Bentoiu propune câteva ipoteze foarte interesante pornind de la experiențele de viață ale autorului. În general când se discută despre comunismul românesc, este evocat momentul august 1968 ca episodul de maximă deschidere a regimului spre valorile democrației. Pascal Bentoiu nu împărtășește entuziasmul general în fața gestului de frondă al lui Nicolae Ceaușescu pe care, din perspectiva evoluțiilor ulterioare, îl consideră „cu voie de la poliție”, în schimb localizează liberalizarea regimului cu câțiva ani mai devreme, la sfârșitul „domniei” lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Scrie Pascal Bentoiu, la un moment dat: „De fapt, Hrușciov se cam săturase de stalinismul evident al lui Gheorghiu-Dej și căuta să-l înlocuiască. Acesta a prins intențiile lui Big-Brother și s-a salvat jucând cartea naționalismului („Cum, să ne retrogradeze pe noi, tocmai pe noi, la situația de Hinterland agricol? Nu vom admite așa ceva!”). De unde o oarecare desprindere le Moscova, larg mediatizată în cercurile de partid și în cele artistic-intelectuale (noi, compozitorii, ca și ceilalți artiști, am fost convocați – membri și nemembri de partid – la Sala Mică a Palatului, la o ședință condusă de I. Gh. Maurer, unde s-au spus de la tribună lucruri pentru care, cu câteva luni înainte, fiecare dintre noi ar fi făcut pușcărie). Dej însă a murit repede (februarie’65; iradiat de Moscova?; succesiunea totdeauna incertă într-un stat comunist a dat câștig de cauză – prin mașinațiunile prim-ministrului I. Gh. Maurer – unuia care părea mai ușor manevrabil: N. Ceaușescu. Oricum, în perioada `65-’71 a continuat tendințele inaugurate de Dej.” (p. 107). Să spun doar, pentru restabilirea adevărului istoric, că Gheorghe Gheorghiu-Dej a murit în ziua de 19 martie 1965, nu în februarie, cum scrie autorul, dar că această mică eroare materială nu schimbă cu nimic logica demonstrației. Din această perspectivă, aproape firesc, gestul de frondă al lui Nicolae Ceaușescu de la marele miting din Piața Palatului, momentul gloriei sale maxime din perioada comunistă, nu a fost decât o vastă operațiune de intoxicare, care a reușit pe deplin și în țară (unde PCR a stârnit entuziasmul multora fiind, practic, legitimat), dar mai ales în marile capitale occidentale. Mult timp va culege Nicolae Ceaușescu în anii care vor urma roadele din gloria acelor zile. Dar cine ar fi avut atunci intuiția să observe asemenea lucruri? Inclusiv Pascal Bentoiu recunoaște că revelația faptului că disidența lui Ceaușescu a fost stimulată de către ruși a venit mult mai târziu.
Cea mai interesantă parte a volumului Istorie trăită. Scrisori pentru Ioana de Pascal Bentoiu o constituie însă analizarea de către autor a situației României în primii ani de după căderea comunismului. El dezmembrează cu atenție marea butaforie a revoluției și susține fără echivoc continuarea regimului comunist, într-o formă ușor retușată, dar cu aceiași oameni împinși în politică, administrație, justiție, Ministerul de Interne etc. Democrația originală, invocată de Ion Iliescu în primele ore ale revoluției se manifestă prin contraselecția de cadre, promovarea „omului nou” la toate nivelurile, sistemele în care competența și prioritățile de orice fel sunt dictate de la partid.
Scrisoarea a fost scrisă în anul 1994, iar Pascal Bentoiu a murit în anul 2016. Puține lucruri par să se fi schimbat de atunci în societatea românească. Chiar dacă țara noastră devenise de câtva timp membră a Uniunii Europene și a NATO.
Istorie trăită. Scrisori către Ioana, de Pascal Bentoiu este o carte care dă de gândit, se citește cu interes real și mare plăcere. Publicând-o, Ioana Bentoiu ne-a făcut un neprețuit cadou.
Pascal Bentoiu, Istorie trăită. Scrisori către Ioana,
ediție și note de Ioana Bentoiu, Editura Humanitas, București, 2022, 174 pag.