ROMÂNIA LITERARĂ 5 / 2023
Din 3 februarie. Varujan Vosganian, „Deficitul cultural”: Vorbim adesea, în ultima vreme, de deficitul comercial care tot crește. Oare n-ar trebui să discutăm și de deficitul cultural, aflat într-o tendință cronică de agravare? (…) În ce privește piața de literatură, deficitul, ca raport între creația străină și cea autohtonă, este enorm. Peste 90% din piața de carte este de import… Nu există, în România, niciun program de susținere a scriitorilor, nici burse de creație, nici programe de achiziții de carte. În costurile editurilor găsești orice, de la hârtie și tipar, până la corector și distribuitor. Ceea ce lipsește cu desăvârșire este cheltuiala cu drepturile de autor. Așadar, din pornire, se plătește la o carte orice, mai puțin cel care o scrie… Exportul de cultură românească e aproape de zero… În ce privește deficitul cultural, relația dintre importurile și exporturile de cultură este cam de 99,9% – 0,1%. În altă pagină, Laura Poantă, „Corectitudine sau ipocrizie?”: Dacă te distanțezi de ceea ce ești, dacă renunți la propria identitate culturală, vei putea critica orice și pe oricine, fiind nevinovat moral și complet îndreptățit să ataci ceea ce nu pare corect; este o teorie a lumii noi, aproape de cea orwelliană, și care ar putea scăpa curând de sub control… În 2021, au fost îndepărtate peste 300 de titluri din bibliotecile din SUA… Interzicerea cărților se face deja la nivel statal sau guvernamental, prin legi… Curente politice care par toate radicalizate se luptă între ele, distrugând și puținul interes pentru cultură și lectură care a mai rămas… Pare tot mai greu de găsit o cale de mijloc și o logică universală… Woke este un termen folosit de multă vreme și înseamnă faptul că ești atent la lumea din jur, că îi constați nedreptățile (trecutul de la Wake – trezire). Un termen corect, nevinovat, preluat și transformat în curent politic în ultimii ani… La fel cancel culture – adică o cultură (un obicei) care ostracizează, izolează, pedepsește (în special, în online) ceva sau pe cineva care a făcut afirmații ofensatoare. Este considerată, de la începutul secolului 21, vocea celor marginalizați, dar, folosită în exces, duce, și ea, la uciderea libertății cuvântului, la anularea discuțiilor contradictorii și a dezbaterilor… Adepții woke extremiști resping orice critică, orice întrebare, ca fiind neo-fascistă… Egalitatea nu înseamnă nicidecum dictatura minorităților. În sumar (selectiv): Nicolae Manolescu, Al. Călinescu, Mircea Mihăieș, Vasile Spiridon, Ioan T. Morar, Dan Stanca, Ildiko Șerban, Răzvan Voncu, Horia Gârbea, Andrea H. Hedeș, Ioan Holban, Adrian Alui Gheorghe, Ion Buzași, N. Georgescu, Adrian Lesenciuc, Angelo Mitchievici, Cristian Pătrășconiu.
APOSTROF 1 / 2023
Ioan-Aurel Pop, „Național și universal în poezia noastră”: Despre cultura română s-a spus adesea – şi am spus-o mai mult noi, românii – că a fost şi este o „cultură minoră“. „Minoratul“ acesta s-ar fi datorat mai ales limbii române, una de circulaţie prea restrânsă, dar şi conţinutului insignifiant sau imitativ al creaţiilor noastre… Din „Dosar-anchetă Apostrof: Generația 80” (realizată de Marta Petreu), cinci citate: 1) Mircea Mihăieș: În clipa de faţă, nu doar în evaluarea sau reevaluarea Generaţiei ’80, ci, în general, influenţa criticii literare s-a diminuat dramatic. Şi nu pentru că n-ar mai exista critici buni, ci pentru că nu mai sunt urechi care să-i asculte. Şi nici nu e de mirare: adeseori, ceea ce trece drept „exegeză literară“ e fie numele de alint al slugarnicelor şi ideologizatelor studii din mediul universitar, fie encomiasmele găunoase ale celor tineri, care se laudă deşănţat între ei, în speranţa că îi va auzi cineva, sau măcar se va lăsa intimidat de sunetele lor dezarticulate. Vestea proastă e că nu-i aude nimeni şi nici nu intimidează pe nimeni… E o noutate pentru mine că ar exista, azi, un „canon literar“ românesc. Eu văd doar o imensă harababură şi încercări disperate ale sistemului de învăţământ (preuniversitar şi universitar) de a face respiraţie artificială unor autori pe care nu-i mai citeşte nimeni nici de frică. Şi care, de altfel, nici n-au mai publicat mare lucru. Iar atunci când au publicat (vezi Nicolae Breban), produsele lor s-au dovedit a fi de-a dreptul jalnice. 2) Gellu Dorian: Înlocuită fiind cu critica de cumetrie, de grup, de tămâiere sau, mai nou, de recenzia necesară pentru întocmirea dosarului de intrare în breasla scriitorilor, râvnită mai nou pentru procentul la pensie, a dispărut, firesc, şi critica de evaluare corectă. Aceasta a fost şi ea înlocuită de critica cu prejudecată, eliminatorie din capul locului. Şi asta, scuzabilă pasămite, din lipsa timpului necesar pentru a acoperi o plajă atât de mare şi de densă a apariţiilor editoriale… Nu, din păcate, scriitorii generaţiei optzeci nu sunt corect evaluaţi: unii nici nu există sau dispar definitiv odată cu plecarea lor în altă lume. 3) Lucian Vasiliu: Respect critica literară, autentică, fermă, severă. Nu ceea ce mulţi „închipuluiţi“ (vorba junimistului Ion Creangă) practică astăzi: pagini inadmisibile; limbă română compromisă; trafic de influenţă; conflict de interese. 4) Constantin Pricop: Astăzi nu mai există o critică literară… independentă, ceea ce înseamnă că de fapt nu mai există o critică literară. Se scriu comentarii pe grupuri, grupuleţe, cercuri de interese… Practic, în ceea ce priveşte literatura, vechea scară de valori s-a… evaporat – sau, în orice caz, a rămas fără balustradă – sub pretenţiile edificării unei noi scări de valori, reprezentativă. Numai că noua scară de valori nu există. 5) Ion Bogdan Lefter: Nu există literatură fără ierarhie, fără extensie de câmp structurat, şi ierarhizarea nu e posibilă fără analiză şi evaluare, deci fără critică. Seriile exegetice active în ultimele decenii au acordat şi continuă să acorde mare atenţie primului nostru „val“ postmodern, doar cea mai recentă manifestând o oarecare ostilitate, preocupată fiind mai ales de producţia colegilor de vârstă. În sumar (selectiv): Dan Gulea, Marina Constantinescu, I.T. Morar, Călin Vlasie, Ștefan Borbely, Aurel Pantea, Romulus Bucur, Magda Cârneci, Bogdan Ghiu, Traian Ștef, Viorel Padina, G. Vulturescu, Alice Valeria Micu.
EXPRES CULTURAL 1 / 2023
Nicolae Panaite: Puzderia de premii ce se împart peste tot a dus în dezonoare Instituția acordării lor. Nici odinioară, la „Cântarea României”, aprecierile nu se obțineau cu așa mare ușurință. De la Vârful Omu și până la țărmul Mării Negre, diferite entități centrale, dar mai ales locale, prin reprezentații lor, oferă lunar, trimestrial și anual premii și diplome condeierilor care nu s-au remarcat prin nimic. Rar, ce-i drept, mai sunt și excepții, dar știu că ele nu infirmă regula, ci o confirmă. Deprimant este când distincțiile acordate poartă numele unor importanți scriitori plecați dintre noi. Factorii decizionali, cu mici excepții, devin irascibili și intră în derapaje dacă o voce calificată le arată eroarea… Pe ultima pagină, Constantin Pricop cu „Conflictul nu este al civilizațiilor, ci al crizelor de evoluție”: În aceste zile, dincolo de războiul despre care agențiile de știri ne aduc fără întrerupere vești (din Ucraina) are loc o altă confruntare, o confruntare pentru redesenarea liniilor de forță globale. Se vor recontura zone distincte de pe glob, se desenează, dacă va fi cazul, o nouă direcție generală, se va preciza ceea ce va fi această direcție și cum se vor modifica (dacă se vor modifica!) principiile internaționale după care funcționează lumea? (…) Cultura unei societăți nu este exclusiv cultura înaltă (aceea a excepțiilor care se ridică din rândurile unei națiuni, „accidentele” – creatorii de geniu sunt excepții, sunt „anomalii”), ci modul de a gândi, de a simți, și de a acționa al majorității oamenilor din acea colectivitate. Oricât de genial ar fi un scriitor sau un compozitor, simpla lui existență nu modifică semnificativ nivelul de cultură al colectivității din care s-a ivit. S-au făcut studii serioase privind transformarea imperiilor, a „reziduurilor” de mentalitate persistente după destrămarea acestora. În cazul Rusiei avem exemplul concret al unei asemenea evoluții. „Măreția” pare a fi constructul definitoriu al societății și atunci când ea ajunge să fie pusă în discuție nu mai poate fi negociat nici un sacrificiu. Ideea unei măreții a statului, care e mai presus decât orice, justifică orice, e mai importantă decât dorința de schimbare, de evoluție… Nu numai credințele diferite, ci și sentimentele mai puternice decât rațiunea conduc omenirea la catastrofă. În sumar (selectiv): Gellu Dorian, Leo Butnaru, G. Bădărău, Ionel Necula, Gela Enea, Cristina Scarlat, Al. Cistelecan, Valeria Manta Tăicuțu, Valeria Dragu-Dimitriu, Dan Bogdan Hanu, Liviu Antonesei, Mihaela Oancea, C. Cubleșan, Eugen Munteanu, Adrian Alui Gheorghe, N. Leahu, George Nina Elian, Adrian Dinu Rachieru, Gabriel Mardare, Traian D. Lazăr.
SCRISUL ROMÂNESC 1 / 2023
Citate din răspunsurile la ancheta coordonată de Carmen Firan, „Timp Biologic. Timp psihologic”: 1) Mihaela Miroiu: Da, cred că există diferențe între timpul biologic (trupesc) și timpul psihologic (sufletesc, sensibil, mental, spiritual). Poate că sensibilitatea noastră e ceva mai dependentă de biologic, de hormonal. 2) Daniel Cristea-Enache: M-am obișnuit să „feliez” durata fiecărei săptămâni în zile pentru citit și, respectiv, ziua de scris. Iar când vine ziua de scris, scriu și gata, fără „timorarea” scriitorului adevărat în fața paginii albe. 3) Ioana Ieronim: Relația cu timpul, în procesul creației de orice fel, îl poate face pe cel care are experiența aceasta să înțeleagă cu atât mai bine de ce astăzi fizicienii (și filosofii) dezbat la cald problema timpului: o categorie care nu pare să existe obiectiv în țesătura lumii, pe cât a fost ea descifrată la zi. Astfel că se vorbește despre irealitatea timpului, iluzia timpului… 4) Gabriel Coșoveanu: Ignorarea ceasului vieții nu e nici ea dezirabilă: cu gândul pios al amânării operei, până la o prezumată coacere, riscul ca nerealizarea să fie singurul output e nespus de aproape. Iar așteptarea nu poate fi decât chinuitoare și sterilă, deși suportă conotații metafizice. 5) Marcel Tolcea: Dacă prin creație înțelegem ficțiunea și, mai ales poezia, eu cred că timpul este un adversar nemilos. Există cărți de poezie care, dacă nu ar fi apărut la ora exactă, e foarte probabil ca „tinerețea” lor proaspătă să dispară peste un timp. 6) Robert Șerban: Ei bine, de la an la an mi-a fost evident că aveam mai puțină vreme, deși nu eram în acțiune, ci contemplam, citeam și, uneori, scriam. 6) Iulian Boldea: Precar ca alcătuire, robust în fixaţiile, în ticurile și maniile cotidiene, corpul nostru e decorul derizoriu al unui absolut provizoriu. Între corp și viitorul lui – o apocalipsă încă neîntâmplată. În sumar (selectiv): Florea Firan, C. Cubleșan, Gh. Păun, Adrian Cioroianu, Andrei Codrescu, Ioan Lascu, M. Ene, Anamaria Beligan, Elena Ștefoi, D.R. Popa, Dan Duțescu, Rodica Grigore, Dan Anghelescu, Gabriela Nedelcu-Păsărin, Ion Parhon.
ITINERAR 30
Numărul 4 / 2022, revistă trimestrială, apare de patru ani la Ploiești, director Florin Sicoie. La Cronica literară, Alex Ștefănescu: Se întâmpla în 1971. Aveam 24 de ani, eram redactor la revista Tomis din Constanța… șefii de-acolo m-au trimis la București, în delegație, ca să aduc zece poezii de la Nichita Stănescu… El (Nichita) nu avea adresă, nu avea casă… Am aflat că avea să ajungă la… Athénée Palace… pentru că sărbătorea primirea unui premiu literar… Am intrat în restaurant… eram tot mai îngrijorat că nu spunea nimic despre poezii… A înțeles starea mea de spirit, avea o intuiție extraordinară, și mi-a zis: ești îngrijorat cu poeziile, că te ceartă șefii tăi. Bine, scoate carnetul și ți le dictez. A improvizat zece poezii sclipitoare, foarte frumoase. Și m-a anunțat: acum, îți dictez al 11-lea poem, pe o foaie separată. Am rupt o foaie, am băgat carnetul în servietă și mi-a dictat poemul, mai frumos decât toate celelalte: îți place? Eu i-am răspuns entuziasmat: da! Iar el: hai să-i dăm foc, ca să rămână numai al nostru! A scos o brichetă și i-a dat foc. În sumar: Ioan-Aurel Pop, Florin Sicoie, Gelu N. Ionescu, Valeriu Matei, Dalina Bădulescu, Pavel Șușară, Victor Scoradeț, Dana Duma. La Taifas, „Familia Ghica”: Acad. Georgeta Filitti în dialog cu George Corbu junior.
VATRA 10-11 / 2022
Număr apărut în ianuarie 2023. Dorin Tudoran, la Solitaire: Cu toate dificultățile, anomaliile și debusolada de după decembrie 1989, Eugen Simion a rămas convins că rezistența prin cultură fusese calea de ales, mai cu seamă că Marin Preda, la opiniile căruia ținea foarte mult, îi spusese cândva „Domnu Simion, trebuie să facem ca literatura română să reziste 100 de ani”, fiindcă „Atâta credea Marin Preda că o să mai țină comunismul.” Eu, unul, îi spusesem încă înainte de plecarea din țară că nu eram fericit cu strategia respectivă, fiindcă accentul cădea tocmai pe cuvântul care lipsea „Rezistența (numai) prin cultură” și asta nu se potrivea cu ce se întâmpla în alte țări ale lagărului comunist european și nu eram deloc sigur că, rezistând numai prin cultură, vom face ca literatura română să reziste o sută de ani. În alte pagini, Marta Petreu răspunde la ancheta „Influențe și confluențe în literatura română contemporană” (realizată de Senida Poenariu): S-a produs la un moment dat, cândva, la sfârșitul anilor 1990 și începutul anilor 2000, o fractură, mergând până la război, între generații, între grupări coagulate în jurul unor centre de putere și influență literară etc. Ruptura a fost înlesnită și de factori socio-culturali și umani, de conflicte între personalități ale generației 1970, conflicte mai vechi dar ținute până atunci oarecum în surdină. Mie mi se pare că noua generație, aglutinată cam la începutul anilor 2000, a cam rupt-o cu cultura natală și funcționează, premeditat, după un model strict extern, după un canon și teoretic, și beletristic, luat din spațiul cultural anglo-american, într-o ignorare sau numai ocolire plină de complexe de superioritate față de cultura natală. Și în spațiul public, și în universități, noua generație se comportă „adamitic”, ca și cum literatura română și cultura română în ansamblul ei s-ar afla în primul sfert de ceas al dimineții. Ceea ce este evident eronat… Calea pe care merge o bună parte din cea mai recentă promoție de cercetători și de scriitori din cultura noastră mi se pare orgolioasă față de cultura natală, supusă față de culturi externe. Și Marius Miheț, la aceeași anchetă: Ca la noi, la nimeni: avem așa – postmodernism fără postmodernitate, postumanism fără postumanitate și, după douămiiști, avem o generație fără… generație… Criticii generației 2000, în privința muncii de jos a cronicarului literar, au pregătit, fără să știe, cântecul de lebădă din istoria criticii autohtone. În sumar (selectiv): Floarea Țuțuianu, Gabriela Adameșteanu, Liviu Antonesei, Călin Crăciun, Alex Cistelecan, Romulus Bucur, Alex Goldiș, Simona Popescu, Ion Maria, Mircea Stâncel, Marian Ilea, Iulian Boldea, Sanda Cordoș, Al. Cistelecan, Dorin Ștefănescu, Georgeta Moarcăș, Dan Culcer, Rodica Grigore, Rodica Ilie, Mihai Posada, Lucian Scurtu, Anca Sîrghie.