Eugen Bunaru, poet al subtilităților percepționale care le preced pe cele lirice parcă spre a le favoriza anticipativ. Punctul de pornire al textului se află nu o dată la acest nivel elementar, senzațiile se atrag, se opun, se grupează în ciorchini ai sensibilității, în măsură a priza viața lăuntrică. Mișcarea în cauză dobândește un caracter specific. Expresia pare totodată rod al clipei în înregistrare imediată și al unui popas al elaborării: „Te acompaniază umbra/ cea de toate zilele// te izbesc în plină figură/ pumni după pumni/ de lumină// O amiază veșnică/ îți sprijină țeasta// Uneori scrii din disperarea/ de-a crede alteori adormi// sub negrul unui punct arzând/ pe pelicula arzândă a zilei// Și plouă primăvăratic/ pe acoperiș pe terasă// pe fața de masă pe pâine/ în ceașca plină cu lapte/ de mamă” (Te acompaniază umbra). Sub felurite unghiuri situându-se, poetul încearcă a da ocol unor teme majore. Amintirile în continuă provocare iscă un vertij al solitudinii, în amestecul lor de obiecte și lumini sugerând generos iluzia: „Te împroașcă amintiri/ un fel de bule străvezii multicolore/ ce se sparg luminos jur împrejur/ în timp ce ochii încearcă să le prindă/ să rămână în jocul lor iluzoriu hipnotic/ să te lase singur aiurea cu capul/ în nori învârtindu-se fără sfârșit/ laolaltă cu pădurea de mesteceni/ în vara muntoasă de-atunci cu soarele/ ca o roată călătoare arzând în eter” (Lindenfeld). Realul a ceea ce s-a petrecut dă impresia unei evadări din sine în direcția așteptării, cu alibiul calmant al imaginii speculare a ființei: „Unghiul hipnotic din care îți vizionezi abulic trecutul/ ca pe o colecție exotică de renunțări și așteptări/ absurd-voluptuoase fără vreo așteptare anume./ unghiul alb străveziu (ca lama lucie a unui cuțit)/ din care te privești dimineață de dimineață/ gata de spovedanie în oglinda ferestrei și iată-te ochit/ meticulos de tine însuți” (unghiuri&priviri). Priveliștea ambianței domestice focalizează grație detaliilor sale într-un trecut afectiv. Avem a face cu ceea ce s-ar putea numi un ermetism al firescului, unul nu mai puțin revelator decât ermetismul insolitului avangardist. „Obiectele din cameră/ nălucite de clipocitul unei candele/ de mucul țigării ce tremură încă viu/ în scrumieră/ obiectele din cameră/ încremenite în privirea îndepărtată/ a morților din albumul familiei/ obiectele din cameră/ palpitând cald-imprevizibil în si bemolul unei clape de pian petroff/ înmărmurit luminos în colțul ascetic/ (nu se știe de ce) al camerei” (Obiectele din cameră). Intră în joc așadar un mister al firescului.
Plimbându-și privirea prin preajmă, poetul actualizează un numitor comun bacovian: „Te-ndrepți spre fereastră/ o femeie aruncă o pungă neagră/ în tomberonul ce dă/ peste margini/ Cineva sub o glugă iese din blocul vecin/ urnește un gip din parcare/ două-trei ciori croncănesc masiv/ pe crengile strălucitor de goale” (În hol). Gesturi mărunte, senzații sinestezice, interese momentane de scriptor dau contur unei zile curente. De unde rezultă receptivitatea pentru îndemnul carpe diem, cu o nuanță de dăruire: „După toată colcăiala zilei de ieri/ ai nevoie înfrigurată de diapazonul/ unei dimineți înalte, e o regulă din moși/ strămorți ca să poți prinde tonul,/ ești mereu în căutarea unui cuvânt halucinant/ spintecător la care lucrezi în secret/ de un morman de ani, poate de aceea/ ai și rămas un practicant vicios (la prima oră a dimineții) al momentelor” (După toată colcăiala zilei de ieri). Concretul socotit minor prevalează inclusiv în sens vaticinar: „Bujorul a explodat în oglindă/ apa dă în clocot poți privi absent/ ori cu enormă atenție cartofii bolborositori/ puși la fiert, de-acum ești profetul măruntelor/ dezastre diurne” (Bujorul a explodat în oglindă). O preumblare matinală ca în transă, pe o direcție imprevizibilă, îi dă poetului transportat putința de a trece peste „podul subțire” dintre vârste: „Să treci peste un pod subțire înfășurat/ în ceața dimineții să nu știi să nu îți pese/ încotro te vor duce pașii să treci zvelt/ biciuit de sângele ce încă-ți arde ager/ adolescentin în vene (…) să treci podul subțire/ ca într-o amintire pietrificată în aer/ înrobit de-o fericire secretă fără înțeles/ fără cuvinte trăită în însăși secunda/ misterioasă a trecerii pe malul celălalt” (Să treci peste un pod subțire înfășurat).
După cum e posibilă și o experiență la antipod, crepusculară. Situat într-un „amurg arhaic”, într-o „seară de sfârșit de mai, ajun de Rusalii”, autorul transcrie de astă dată o scenă cu un grup nupțial. Secvență dintr-o „lume multicoloră”, indicând apetența de real a introspectivului însingurat: „Băieți și fete își consumă clipele lor/ spumante de fericire epicureică. Pudelul domnișoarei/ în roz se zbenguie printre picioarele zvelte bronzate/ înoată de-a dreptul în trifoiul ce se bucură și el, după ploaia de ieri, de o boare călduță care-l tot respiră” (Bat clopotele în Piața Unirii). Bulimia concretului se socializează. În linie generală avem a face aici cu o alternanță de factori ai prezentului brut, cu cei nostalgici ai trecutului în care subzistă latența unui prezent continuu. O amară indistincție temporală: „Ai început să îndrăgești lumina înserării –/ seamănă tot mai mult cu lumina sângerie a răsăritului,/ dar parcă e mai blândă, mai înțeleaptă, mai îngăduitoare./ Poate e doar o întoarcere la ceas târziu, când pașii tăi rătăciți,/ cândva, în pădure, abia de mai zăresc alburiul cărării și urmele/ ți se încâlcesc în memorie” (Ai început să îndrăgești lumina înserării). Într-o atare accepție prestația lirică devine un rezervor de trăiri în care existența născândă, doldora de un fabulos ce-și dibuie răsfrângerea, se suprapune cu finalul: „Uneori poemul e (cum spune Nichita) doar o pată de sânge/ în care gâlgâie ce a fost și ce va fi odată ca niciodată (…) dar toate sunt amintiri/ călătorii fluide ale sinelui prin lumi paralele, le însoțești/ fidel cu privirea răsfrântă în reversul ei, mai faci și câțiva/ pași ezitanți spre acel fiasco total pe care îl adulmeci” (Uneori poemul e). Drept care ființa interiorizată se desparte de lume mimându-i strigătul, subordonându-i cu un sarcasm dureros propriile-i fantasme: „Ultima dată a fost văzut pe o stradelă vetustă/ alergând cu ochi dilatați înăuntrul lui și strigând/ fără să-și miște buzele după cineva sau după ceva/ care nici nu exista decât în mintea sau în inima lui/ bătând nebunește” (Portret nemișcat). Cu toate că despre Eugen Bunaru s-au pronunțat favorabil nume precum Dan Laurențiu, Cornel Ungureanu, Mircea Mihăieș, Al. Cistelecan, Ion Pop, Șerban Foarță, îndemnul lui Marin Mincu am impresia că e încă actual: „e un poet de valoare ce trebuie redescoperit”.
Eugen Bunaru, Ora inexistentă, Editura Casa de pariuri literare, 2022