Preocupată de pericolul reprezentat de efectele dramatice ale schimbărilor climatice și, în egală măsură, de evaluarea, din perspective inedite, a relațiilor interumane, scriitoarea norvegiană Maja Lunde propune cititorilor, prin cel mai recent roman al său, Ultimii cai din stepă, nu doar o impresionantă istorie a încercărilor cercetătorilor de a înțelege mai bine o specie aparte (caii takhi, caii mongoli de stepă) și de a o salva, ci și o tulburătoare meditație cu privire la responsabilitatea oamenilor față de celelalte viețuitoare de pe Terra – dar și față de ei înșiși. Iar dacă Istoria albinelor (2015) și Istoria apelor (2017), primele două volume din proiectata tetralogie cli-fi („climate change fiction”) pe care o are în vedere autoarea, erau dedicate dispariției atât de apreciatelor insecte (fără de care, se știe, umanitatea nu ar putea rezista prea mult) sau reducerii accesului la resursele de apă dulce (o altă perspectivă sumbră – și, din păcate, atât de actuală), în cel de-al treilea volum al seriei, Maja Lunde se concentrează asupra cailor. Și nu oricare, ci asupra faimosului cal takhi, specie numită și „calul lui Przewalski” (de altfel, în paranteză fie spus, acesta este și titlul original al acestui roman apărut în anul 2019 – Przewalskis hest. O mențiune specială merită excelenta versiune românească a cărții, semnată de Ivona Berceanu – cea care a tradus la fel de frumos și Istoria apelor –, apărută la Editura Humanitas Fiction).
Calul lui Przewalski este numit astfel după Nikolai Przewalski, general rus de origine poloneză, explorator și naturalist care, la sfârșitul secolului al XIX-lea, a descris pe larg această specie de cai, după ce, în 1881, plecase într-o lungă expediție în Mongolia, menită să găsească aceste animale deosebite, despre a căror prezență în zonă circulau zvonuri în Europa. Numiți și takhi sau cai de stepă, aceste ecvide s-au împuținat treptat, ultimele turme fiind observate în libertate în Mongolia la sfârșitul anilor ‘60 ai secolului trecut. Pornind de la aceste informații, Maja Lunde construiește nu o aridă demonstrație teoretică, ci un text narativ impresionant, care vorbește, cu glasul literaturii, despre complicatele relații dintre părinți și copii, despre legătura ființei umane cu natura, despre călătorii și neobosita căutare de sine a omului. Dar care, de asemenea, oferă cititorului foarte multe amănunte extrem de interesante despre cai în general, despre diferitele rase și diferențele dintre ele și mai cu seamă despre acest uluitor cal de stepă, takhi – mai scund și mai robust decât cel domestic, rezistent și capabil să trăiască în sălbăticie, în turme, nu puțini fiind cercetătorii care au afirmat că takhi ar fi singurul cal sălbatic veritabil, căci, spre deosebire de varietățile prezente în Statele Unite (mustang) sau în Australia (brumby), provenite din cai domestici ajunși, în diferite circumstanțe, să trăiască în libertate, el ar avea o ascendență diferită, independentă și mult mai veche (și, în plus, 66 de cromozomi, față de 64, câți au caii domestici).
Considerat de majoritatea exegeților cel mai reușit volum de până acum semnat de Maja Lunde, Ultimii cai din stepă are un caracter fragmentar, fiind împărțit, la fel ca și precedentele, în mai multe secțiuni și fiind construit în funcție de câteva planuri temporale, legate între ele prin legături simbolice care își vor dezvălui abia la final toate semnificațiile. Pe care, pentru a le înțelege, cititorul trebuie să reorganizeze, la sfârșitul lecturii, complicatul puzzle din care e alcătuit textul. Astfel, în anul 1881, zoologul Mihail Alexandrovici Kovrov intră, prin intermediul unui coleg, în posesia unui craniu despre care este convins că aparține unui cal takhi, specie considerată, în acel moment, deja dispărută. Prin urmare, Kovrov părăsește confortul vieții sale liniștite de la Sankt Petersburg și pornește, împreună cu Wilhelm Wolff, spre Mongolia, pentru a găsi caii de care e fascinat, punând la cale chiar ambițiosul plan de a aduce mai multe exemplare în Europa și a le adăposti în grădini zoologice, pentru a salva specia. Și, chiar dacă cei doi reușesc să facă ceea ce își propuseseră, e drept, cu prețul a numeroase suferințe și renunțări, Kovrov își vede dintr-odată zdruncinate și puse sub semnul întrebării toate vechile idei despre identitate și rase și, finalmente, propriile convingeri, altfel adânc înrădăcinate, cu privire la viitor. După un secol și mai bine, în 1992, Karin, veterinar german, luptă pentru a-și împlini visul de o viață și reușește să ducă înapoi în Mongolia un grup de takhi care se născuseră în Europa, în încercarea de a reintroduce această specie în sălbăticie, în mediul său natural. Expediția e însoțită de Mathias, fiul lui Karin, adolescent tulburat și dependent de droguri, luptându-se să revină la o existență normală și să dobândească, finalmente, afecțiunea pe care mama sa, mereu preocupată de proiectele sale științifice și de salvarea speciilor pe cale de dispariție, nu reușise, nu știuse, nu putuse să i-o arate. Iar în 2064, într-o Norvegie profund marcată de efectele schimbărilor climatice și din care oamenii pleacă necontenit spre nord, în căutarea unor locuri mai bune pentru a-și duce viața, Eva și fiica sa adolescentă, Isa, nu reușesc să cadă de acord cu privire la marile decizii pe care trebuie să le ia: să plece și ele în locuri mai blânde, așa cum dorește Isa, sau să rămână acasă, la vechea fermă a familiei, așa cum înclină Eva, care vrea să fie alături de unul dintre ultimii takhi din lume, iapa ei, la care ține nespus, și mânzul acesteia. Fiecare dintre aceste secțiuni și, implicit, fiecare plan narativ e elaborat(ă) cu mare atenție la detalii și se încheie cu revelații esențiale atât pentru personajele implicate în acțiunile relatate, cât și pentru semnificațiile acestui tulburător text. Iar Maja Lunde demonstrează încă o dată, așa cum o făcuse, de altfel, și în Istoria albinelor ori Istoria apelor, că e pe deplin capabilă să îmbine impresionante povești umane de viață cu elemente științifice ori cu cele venite pe filiera ficțiunii speculative.
Carte cu numeroase accente de distopie, înrudită, pe fragmente, cu unele dintre cele mai reușite creații de acest gen din literatura contemporană, Ultimii cai din stepă reprezintă modalitatea pe care o găsește scriitoarea norvegiană, cea mai cunoscută și cea mai tradusă din generația sa, pentru a aduce alături oameni din epoci și din lumi diferite, de pe continente îndepărtate, oameni care își regăsesc puterea de a spera, de a crede în bine, în ei înșiși și în puterea legăturilor de familie la capătul unor dificile provocări cu care sunt siliți să se confrunte. În plus, la capătul lecturii, cititorul ajunge să mediteze, iar și iarăși, asupra conexiunilor uneori secrete, alteori evidente, stabilite între toate ființele de pe Terra, oameni și animale, confruntați deopotrivă cu urmările devastatoare ale schimbărilor climatice și silite să caute, uneori cu disperare, căi și modalități de a supraviețui în mijlocul unui univers ostil, adesea amenințat cu extincția. Sigur, măcar formal, cartea aceasta pare a fi dedicată cu totul cailor de stepă și problemelor pe care această specie pe cale de dispariție le-a avut de-a lungul timpului. Numai că, dincolo de acest pretext narativ (și dincolo de faptul că cititorii realmente pot afla foarte multe date și amănunte extrem de interesante despre caii sălbatici și modul lor de viață!), Ultimii cai din stepă este un extraordinar text despre orice altă specie amenințată, dar mai ales despre oamenii zilelor noastre – și despre cei care vor trăi în viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat, ca și despre cei care au trăit în trecut – și problemele eterne cu care ei se confruntă, indiferent unde și-ar duce viața.
Prima secțiune a romanului lui Lunde este cea axată pe existența dură și plină de lipsuri a Evei și a Isei, într-o Norvegie distopică (plasată, în timp, la doar patru decenii după prezentul nostru, și unde totul a devenit deja înspăimântător!), de unde cocoșii au dispărut și care pare un univers complet destrămat, populat doar de câțiva oameni care nu au avut unde să plece sau cărora le-a lipsit curajul de a o lua din loc. Sau, asemenea Evei, nu s-au putut desprinde de tot ce îi leagă de acest pământ – în fond, de propriul lor trecut. Și, deloc întâmplător, de mult iubiții cai takhi… Iar cititorul se confruntă încă din primele pagini ale cărții cu o serie de probleme spinoase și de interogații extrem de serioase, pe care un scriitor mai puțin temerar decât Maja Lunde le-ar fi amânat pentru finalul textului: În ce măsură este ființa umană responsabilă pentru tot ce s-a întâmplat pe pământ în ultimele veacuri? Cum a afectat comportamentul oamenilor viața anterior atât de simplă a animalelor? Mai e timp să fie corectate greșelile din trecut? Și cum am putea supraviețui cu toții, oameni și animale, pe o planetă ce pare, ea însăși, pusă sub semnul dispariției iminente? Iată, în acest sens, cum e descrisă lumea în care trăiesc Eva și fiica ei: „Întreaga Europă era în mișcare, fără țintă și fără țel. Mulți ani, oamenii au tot hoinărit pe drumuri, deoarece seceta îi determinase să migreze. Nordul închisese granițele încă de când eram eu tânără. Apoi a venit Colapsul. Și războiul. Șapte ani s-au luptat pentru mâncare, pentru apă, în loc să-și folosească energia pentru ceea ce știau c-avea să vină. Toată lumea era mânată de dorința de a câștiga. Dar nimeni nu a câștigat, au rămas doar învinșii. Acum nu mai lupta nimeni și toate lucrurile pentru care omul luptase au dispărut. Chiar și granițele.” În această Norvegie a viitorului (amenințător și extrem de întunecat), oamenii tind să acționeze conduși doar de instincte, hrana e puțină, astfel că oricine e gata să facă orice pentru a face rost de mâncare, iar dorința Evei de a salva caii takhi pare o pură utopie, cu atât mai mult cu cât, se știe, acești cai nici măcar nu pot fi domesticiți (nu au fost vreodată domesticiți cu succes) și își vor păstra mereu caracteristicile și dorința de a trăi în libertate.
Evident, simbolismul e clar. Fără să poată salva întreaga umanitate și cu atât mai puțin întreaga lume, Eva luptă să salveze măcar un cal, pentru a simți că viața sa nu a fost în zadar. În fond, în alte epoci, în secolul al XIX-lea sau un veac după aceea, la fel gândesc și Kovrov ori Karin. Evident, procedând astfel, Maja Lunde riscă să-și facă personajele suficient de previzibile și să transforme structura de profunzime a textului într-o simplă schemă. Și e adevărat că, pe fragmente, romanul poate da senzația unui text cu teză, menit să demonstreze ceea ce autoarea știa/dorea de la început. La fel, unele personaje pot părea mai degrabă vag conturate, lipsite fiind atât de dimensiunea psihologică, cât și de trăirea autentică. Dar cartea rezistă prin extraordinarele descrieri de natură (natura devine și aici, pe fragmente, ca și în Istoria apelor, personajul central – un personaj extraordinar configurat!) pe care autoarea le oferă cititorilor, prin arta și capacitatea sa cu adevărat rară de a sugera întreaga dimensiune a unui posibil viitor dezastru climatic (și nu numai), prin atmosfera pe care, ca și în precedentele volume, reușește să o creeze în doar câteva fraze. Iar în acest context, relațiile dintre părinți și copii, dintre oameni în general, ca și cele dintre oameni și animale (fie ele cai, albine sau orice altceva!) spun mult(e), dacă nu cumva chiar totul, despre soarta pe care Planeta Albastră o poate avea – sau o poate evita.
Maja Lunde, Ultimii cai din stepă.
Traducere și note de Ivona Berceanu, Editura Humanitas Fiction, 2022