În Jurnal 2000-2012, Cornel Nistea își asumă rolul, simțit ca necesar, de transmițător de memorie. De altfel, aproape tot ce scrie Cornel Nistea are această coordonată, mai mult sau mai puțin vizibilă: în jurnale, în proza scurtă, în romane.
1. Tradiții identitare. Autorul înregistrează cu tristețe îndepărtarea de tradițiile populare, cele care ne-au dat specificul național. De aceea, în preajma sărbătorilor, le retrăiește din amintire și le numește, ca o piedică în calea uitării. Scriitorul subliniază, din nou, rațiunea revenirilor permanente, în ceea ce scrie asupra lumii satului, a rădăcinilor sale: „Zilele acestea mi-am amintit tot mai des o teribilă constatare a lui Jung despre bătrânețe și drama omului provocată de pierderea legăturii cu rădăcinile trecutului, cu strămoșii, despre care știu atât de puține lucruri și pe care voi încerca să-i redescopăr în romanul următor, la care lucrez de câțiva ani” (p.536).
2. Pecetea grea a comunismului. Cel care a grăbit îndepărtarea poporului de tradiții, din care mare parte aveau o bază religioasă, a fost regimul comunist. Și Cornel Nistea nu ostenește de a sublinia fața hidoasă a acestuia: „Iată, repet întâmplările astea și le voi repeta mereu pentru că ele trebuie aflate de cei care vin după mine și duse mai departe la generațiile viitoare.” Căci, subliniază el, „E o datorie a scriitorului, poate chiar o mare datorie, de a demasca mascarada politicului.” Această datorie față de sine și față de viitor i se impune cu atât mai mult cu cât „Au fost imediat după Revoluție și în anii următori acei sfătuitori înțelepți care ne povățuiau să nu mai vorbim despre trecut (…).Tăcerea va denatura perspectiva istorică.” De aceea, Cornel Nistea se simte dator să fie transmițător de memorie căci, se știe, „cine uită trecutul riscă să-l repete”. El evocă fapte adânc întipărite în suflete, fapte care au distrus vieți, au mutilat întreaga societate.
Dezumanizarea sistemului a atins cote greu imaginabile. „Toți cei care fie și măcar bănuiți că ar fi avut atitudini anticomuniste trebuiau să fie uciși, în primul rând elitele și liderii comunităților din toate mediile sociale. Ciudat e că încă românii nu au curajul și vrerea să spună adevărul până la capăt despre acest cumplit genocid, despre acest cumplit holocaust”. „Oare omenirea trebuie să uite aceste adevăruri istorice?”– se întreabă retoric scriitorul. Și o constatare terifiantă: „Securitatea românească a fost una dintre cele mai agresive și mai odioase din lagărul socialist. Este greu de înțeles excesul de zel al securiștilor torționari care au făcut anchete mincinoase, au bătut și au trimis în pușcării elitele românești. Contribuția lor la uciderea a sute de mii de oameni a fost esențială.” Mereu, Cornel Nistea evocă datoria morală de a fi transmițător de memorie: „Trăiesc mereu când revin la această zonă a afectului drama neamului din timpul dictaturii comuniste, sunt mereu cuprins de revoltă și de gândul datoriei naționale (fără a fi naționaliști extremiști) că generațiile viitoare trebuie să afle cine ne-a provocat suferințele, cine și în numele a ce ne-au ucis elitele și speranțele, cu nume proprii”.
3. Umbra lungă a comunismului. Referirile la viața personală, de familie, la viața literară, în mod firesc nu pot lipsi din Jurnal, dar sunt subordonate acestei datorii morale pe care și-o asumă scriitorul, de a sublinia mereu, cu noi exemple, caracterul odios al puterii comuniste, ca un mesaj pentru generațiile viitoare. Ca o încrustare de neșters pe răbojul timpului. Astfel, autorului i se pare șocant faptul că unele practici comuniste continuă și după schimbarea regimului.
Jurnalul precizează că multe dintre prozele autorului sunt izvorâte din același rol asumat, cel de transmițător de memorie. Memorie a locurilor, a oamenilor sau a vitregiei vremurilor sub opresiunea comunistă. După apariția romanului său Inocența șarpelui, în 2000, Cornel Nistea remarcă, șocat, prelungirea acestor umbre ale comunismului. Și concluzia amară: „E nevoie de tot cam atâția ani pentru „purificare” cât a durat odioasa dictatură comunistă și vor dispărea cei crescuți și educați de aceasta”. Sau: „Așa am scris Ritualul bestiei, în care tema fundamentală este distrugerea elitelor.” Receptarea romanului dovedește veridicitatea prezentării bestiei: „Constatam că omul-bestie există, că n-a renunțat la metode. Dau ordin unui agent să mă intimideze.”
Și, ca o dovadă că întreg sufletul îi este prins de strădania de a transmite o imagine cât mai sugestivă a realităților, Cornel Nistea notează: „Constat că, în vreme ce scriu, trăiesc ceea ce narez ca pe o cumplită realitate (prezentă), că sufletul îmi vibrează într-o zbatere năucitoare, aceasta probabil și pentru că scriu la persoana întâi și, în consecință, sunt personaj Viu, dar poate și mai mult, pentru că mă pun în situațiile multiplelor suferințe din epocă.”
Cu atât mai mult, cu cât scriitorul a rămas marcat mult timp de piedicile puse de cenzura politică la publicarea primului său volum de proză scurtă, în 1984, care ar fi trebuit să poarte titlul Când înflorește oleandrul, dar, în urma opoziției cenzurii, a apărut, cu unele modificări, cu titlul Focuri în septembrie: „Recitind câteva capitole din romanul la care lucrez în vederea publicării, deodată m-am simțit cuprins de panică. Situațiile narate de mine mi s-au părut că s-au transformat în realitate, că sunt prizonierul lumii pe care o descriu. Am renunțat curând să mai fac corectura. După care o ciudată senzație de rău m-a însoțit până seara târziu.” Și în final, concluzia personală: „Scurtă constatare. Cred că e vremea să renunț la notele mele, să renunț la Jurnal, acum când, recitindu-l, însemnările îmi trezesc o cumplită suferință. Dincolo de aceasta, sper totuși să fi dat actualilor și urmașilor oarecare repere existențiale în ce mă privește.”
4. Scriitorul care spune NU. Malraux a afirmat că „scriitorul este omul care spune Nu”. „Cuvântul «nu», hotărât opus forței, deține o putere misterioasă care vine din îndepărtarea veacurilor. Cele mai înalte figuri spirituale ale umanității au spus nu Cezarului. Prometeu domnește asupra tragediei și asupra memoriei noastre pentru că a spus nu zeilor. Sclavul spune întotdeauna «da» ”. (apud Iordan Chimet, „Omul care spune nu”, în Lettre internationale, Ediția română, primăvara 1999, p. 36-37).
Cornel Nistea este scriitorul care, prin acest jurnal și, mai mult, prin majoritatea scrierilor sale, dovedește curajul și puterea de a spune NU, semn al unei elevate conștiințe ca om și ca literat.
Cornel Nistea, Jurnal 2000-2012, Editura Cognitiv, 2022