EMINESCU ȘI EXILUL

„Fără Eminescu, România poate că nici n-ar fi putut exista, sau ar fi fost altceva, o înfiripare nestatornică în aerul timpului.”

Vintilă Horia

„Omul deplin al culturii române” a fost Mihai Eminescu și pentru scriitorii care au trăit departe de țară, în exilul anticomunist, dar cu Țara în gând și inimă (totdeauna scriind cu majusculă!). Un reper la care s-au raportat, așadar, și Mircea Eliade, și Vintilă Horia, Basil Munteanu ori filosoful Constantin Amăriuței, ca și artiști – de felul lui Nicăpetre (Montreal, Canada) ori Ion Vlad (Paris, Franța).

„A ne despărți de Eminescu ar însemna să ne despărțim de propriul nostru trecut religios și istoric ceea ce înseamnă să ne renegăm chiar sufletul din noi”, scria la un moment dat Ovidiu Vuia.

„Gândiți  vă mai ales la Eminescu! Eminescu, desigur, rămâne mare. Dar rămâne mereu același? Căci dacă el nu se schimbă, ne schimbăm noi, se schimbă generațiile care îl privesc mereu cu alți ochi. …/ Astăzi/…/ funcțiunile timpului în lirica lui Eminescu ne apar într  o lumină cu totul nouă, într  o lumină oarecum revoluționară. Căci rareori timpul joacă un rol mai activ, mai decisiv decât la Eminescu.” Sunt câteva afirmații din analiza poeziei eminesciene și a perspectivei din care critica literară de astăzi privește opera poetului aparținând celui care făcea cunoscută Occidentului (prin Panorama de la littérature roumaine contemporaine) literatura noastră, scriitorul Basil Munteanu.

Vintilă Horia, la rândul său, cel care prevăzuse întoarcerea acasă „cu Eminescu de mână”, semn al statorniciei raportării la opera poetului, scria în 1949, la început de exil (în revista România de la Buenos Aires, an I, nr. 8), alături de un text din gazetăria eminesciană, articolul „Eminescu la un veac”, în care – firesc pentru momentul primului exil anticomunist – identitatea celor desțărați se revendică (cu orgoliu) din cel care a fost „poetul, omul care a creat felul nostru de a fi români, modul nostru de a ne încadra în fenomenul istoriei românești. Din versurile și din scrierile lui politice coboară, peste sufletele chinuite ale celor din Țară și peste sufletele arse ale celor din surghiun, liniștea imensă a orgoliului de a fi român.” (s.a.)

Cei citați mai sus, ca și mulți alții care s-au salvat plecând din țară în anii comunismului, au trăit în libertate. „A scrie și a publica în românește”, a continua să scrie în limba în care s-au format a fost cea mai importantă deviză a majorității intelectualilor¹ din exil, dar a scrie și a publica în condiții de libertate! De libertate a gândirii, de libertate a expresiei. Aceasta a fost așadar dorința supremă a intelectualilor români care au ales exilul, deși noua viață pe un pământ străin nu se deschidea sub auspicii tocmai favorabile. Putem spune chiar nefavorabile dacă ne gândim la perioada istorică (anii imediat de după război), la dezastrul rămas după conflagrația mondială în întreaga Europă, dar nu mai puțin la influența doctrinei bolșevice până în rândul unei părți a intelectualității occidentale.

În condiții de libertate a expresiei a apărut în 1949 și prima ediție – necenzurată – a poeziilor lui Eminescu („Poeziile lui Eminescu, cenzurate în ţară, apar aşa cum le vedeţi, în haina sfioasă a pribegiei”, citim în Prefață). Cuvântul de deschidere a volumului, semnat de cel mai important dintre exilații români, Mircea Eliade, reprezintă, peste timp, raportarea întregului exil românesc la Eminescu. Dintru început, afirmația că „opera lui Mihai Eminescu s  a impus fulgerător neamului întreg, iar nu numai păturei culte” demonstrează locul și rolul operei eminesciene în cultura noastră. Iar mai departe, savantul completează afirmația, arătând că: „Rareori un neam întreg s  a regăsit într  un poet cu atâta spontaneitate şi atâta fervoare cu care neamul românesc s  a regăsit în opera lui Eminescu”, iar aceasta deoarece „Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru şi cel mai strălucit geniu pe care l  au zămislit pământul, apele şi cerul românesc. El este, într  un anumit fel, întruparea însăşi a acestui cer şi a acestui pământ, cu toate frumuseţile, durerile şi nădejdile crescute din ele.” Desigur, alături de „neamul întreg”, nedesprinzându-se decât fizic de țară, rămânând însă legați cultural și sufletește de locul natal, cei din exil continuă să trăiască și să creeze sub semnul lui Eminescu, Eliade, identificându-se el însuși cu cei din exil, arăta că ei, „cei rupţi de pământ şi de neam”, regăsesc în opera eminesciană pământul și spiritualitatea românească, adică, cum afirmă de asemenea, îndemnând la lectura poeziei eminesciene (care „ținea loc” de pământul și aerul patriei: „tot ce  am lăsat în urmă, de la văzduhul munţilor noştri şi de la melancolia mării noastre, până la cerul nopţii româneşti şi teiul înflorit al copilăriei noastre. Recitindu  l pe Eminescu, ne reîntoarcem ca într  un dulce somn, la noi acasă.”

Și astfel, publicarea volumului de poezii (repetăm, necenzurate), apărut la început de exil (semn și acesta al raportării celor aflați departe de țară la Eminescu!), devine un act simbolic, căci, așa cum afirmă Eliade, „întreg Universul nostru îl avem în aceste câteva zeci de pagini pe care o mână hamică le  a tipărit şi le împarte astăzi în cele patru colţuri ale lumii, peste tot unde ne  a împrăştiat pribegia. Păstraţi  le bine; este tot ce ne  a mai rămas neîntinat din apele, din cerul şi din pământul nostru românesc.”

Și tot Mircea Eliade, în ziarul Uniunea Română (noiembrie  decembrie 1949), amintea că „la 15 ianuarie 1950 se împlinesc o sută de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu”, informând atunci (dar ce valoare are, peste timp, această informație!) că „românii din pribegie vor comemora acest eveniment după puterile lor, pretutindeni unde i  a aruncat soarta: în Argentina, în Franţa sau în Germania şi Austria. La Freiburg iese de sub teasc, chiar zilele acestea, o „ediţie de pribegie” a lui Eminescu. La Paris, centenarul naşterii celui mai mare scriitor al neamului nostru va fi sărbătorit, între altele, de „Asociaţia culturală Mihai Eminescu”, printr  un ciclu de conferinţe care vor avea loc în cursul lunii ianuarie și prin publicarea unui număr din Luceafărul închinat lui Eminescu. Aflăm că în Argentina şi în Brazilia sunt în pregătire o seamă de festivităţi similare. Poate că cineva se va îngriji să strângă laolaltă toate programele festivităţilor comemorative, pentru a fi întocmit un Calendar al Centenarului lui Eminescu în pribegie”.

Iar în continuare, savantul subliniază „solidaritatea” exilului în jurul operei eminesciene, raportarea, cu alte cuvinte a oricărui exilat la Eminescu, subliniind totodată perenitatea operei: „Nu e deloc de mirare solidaritatea întregii emigraţii româneşti în jurul lui Mihai Eminescu. Deasupra tuturor gloriilor efemere şi deşertăciunilor legate de patimile noastre omeneşti, un singur punct rămâne fix, neclătinat de nicio catastrofă istorică: geniul. Vechea Heladă a pierit de mult, dar geniul lui Homer, al lui Eschil sau al lui Platon a supravieţuit tuturor naufragiilor şi va supravieţui chiar dacă ultimul descendent al Greciei clasice va fi şters de pe suprafaţa pământului. Lumea medievală a dispărut de mult din istorie, dar opera lui Dante continuă să nutrească viaţa spirituală a milioane de cetitori din toate colţurile pământului. Dramele lui Shakespeare vor fi tot atât de proaspete şi tot atât de „adevărate” chiar când istoria Angliei va fi uitată până şi de ultimii descendenţi.” De aceea „Orice s  ar întâmpla cu neamul românesc, oricâte dezastre şi suferinţe ne  au mai fost urzite de Dumnezeu, nicio armată din lume şi nicio poliţie, cât ar fi ea de diabolică, nu va putea şterge Luceafărul lui Eminescu din mintea şi din sufletul românilor.”

Așadar, Vintilă Horia, Horia Stamatu, Constantin Amăriuței, Virgil Ierunca, Basil Munteanu, Lucian Boz ori Eliade însuși (pentru a aminti numai câteva nume) vor promova literatura română, vor scrie despre cărțile valoroase, despre autorii clasici sau contemporani, dar vor justifica totdeauna revendicarea întregii culturi românești din creația eminesciană. De bună seamă, raportarea la Mihai Eminescu, la opera acestuia va fi însemnat axa principală care îi va călăuzi în permanență pe cei aflați în pribegie, va fi fost acel „punct fix” de care vorbea Eliade.

***

Pentru a demonstra afirmația, am publicat în anul 2021 un volum (Din exil, acasă… „cu Eminescu de mână”) în care, pentru prima oară, am reunit într  o singură carte, articolele, studiile ori fragmente din volumele scrise în exil și dedicate lui Mihai Eminescu. Am cuprins astfel – pe cât a fost posibil – aproape în întregime ceea ce s  a scris despre poet și despre opera sa departe de țară. Ceea ce lipsește (după știința noastră) sunt: cartea lui Petre Ciureanu, Eminescu, publicată de Societa Editrice Internazionale, Roma, în 1946 (în italiană, dar pe care, între timp, am reușit să o găsim și într-o ediție viitoare vom publica fragmente) și articolul lui Vintilă Horia – „Eminescu la un veac”, apărut în revista România (nr. 8/ 1949), la Buenos Aires (pe care nu am putut-o procura). Posibil să mai fie și altele de care nu avem cunoștință.

Pentru o lămurire a celor interesați specificăm că am introdus textele în ordinea cronologică a publicării lor, începând cu prefața scrisă de Mircea Eliade în 1949 la volumul de Poesii al lui Mihai Eminescu, publicat la Freiburg. Articolele și studiile (chiar de amploare) sunt reproduse integral; din volume am selectat fragmente, dorind doar să semnalăm cărțile și modalitatea de abordare a operei eminesciene de către un autor sau altul. Cei care sunt interesați, află astfel despre aceste volume și le pot citi. (Am preferat, de exemplu să reproducem tot volumul lui Ioan Guția din 1957, extrem de greu de găsit în țară, dar fragmente din alte volume – Ovidiu Vuia ori George Bălan, de exemplu, care au fost publicate după 1990 și în țară. Cum nu le puteam reproduce integral având în vedere dimensiunea, scopul a fost așadar și unul de semnalare!)

Desigur, unele sunt articole de circumstanță, prilejuite de aniversarea unui număr de ani de la nașterea poetului sau o comemorare a sa; altele sunt simple cronici ori recenzii la volumele privind opera eminesciană (la cele ale Rosei del Conte și Alain Guillermou, de exemplu); sunt însă și studii de anvergură, care realizează o altă abordare, în unele cazuri originală, privind poezia îndeosebi. O afirmase de exemplu C. Amăriuței – „E datoria noastră astăzi să risipim aparențele” – filosoful având conștiința interpretării din alte perspective decât cele din țară, din perioada comunistă.

Am optat pentru criteriul cronologic și pentru a realiza constanța preocupărilor scriitorilor din exil asupra operei eminesciene.

Am ales ca titlu al acestei culegeri o parafrază după o afirmație a lui Vintilă Horia – „Ne vom întoarce acasă cu Eminescu de mână”, demonstrând astfel faptul că intelectualii exilului românesc au stat permanent sub semnul lui Eminescu, sub semnul culturii române, cu alte cuvinte, de care nu s  au dezis niciodată și pe care au continuat să o slujească.

Același lucru îl demonstrează și statuile aflate în diferite orașe ale lumii, sculptate de români din exil. De aceea am ales pentru coperte două dintre cele mai reprezentative – cea a lui Nicăpetre, din Montreal, și a lui Ion Vlad, de la Paris, două spații de asemenea reprezentative pentru exilul românesc.

Deși piatra „vorbește” pentru artiști, cuvintele prin care Nicăpetre își explică „nevoia” de Eminescu sunt reprezentative pentru toți scriitorii și artiștii români nevoiți să trăiască și să creeze pe pământ străin: „Eminescul meu nu a fost o comandă oficială, nu a fost făcut de un meseriaș, Eminescul meu a fost cioplit de un om care citește și iubește ce a dat acest poet lumii. S  a întâmplat ca acel om să fie sculptor, să mângâie cu mâinile lui această lumină dată de zei oamenilor, marmura, să fie sculptor bun care a așteptat timpul când soarta a hotărât să apară masca lui Apollo drept Eminescul nostru.

Dar în primul rând eu am sculptat nevoia noastră de Eminescu.”

Cu această „nevoie”, scriitorii și artiștii români din exil au trăit sub semnul lui Eminescu, ducându-și viața cu dorința permanentă – în mod simbolic – de a se întoarce acasă „cu Eminescu de mână”.

______________________________