În casa bunicilor se afla un dulap negru, din lemn masiv, aflat undeva între cuptorul de cărămidă și un bufet verde, plin cu tot felul de vase, sticlărie și alte obiecte de cult familial.
De câte ori mă duceam pe acolo, bunicul îmi spunea că dulapul are, pe puțin, o sută de ani. Lemnul său aparținuse singurei corăbii care traversase pustiul de ape în vremea-n care pământul nu avea uscat. Când mă apropiam de dulapul fantomatic, cufundat, în permanență, într-o umbră fremătătoare, simțeam un iz înțepător, care-mi făcea ochii să lăcrimeze. Apoi, auzeam tot felul sunete care proveneau, parcă, de la sute de motorașe care se-nvârteau în interiorul lui, în mod frenetic, fără oprire.
Nu văzusem pe nimeni să-l deschidă, atunci când eram de față. Nu știam ce se afla în el sau cum arăta interiorul lui. Îmi închipuiam doar că, dincolo de ușile masive, de plumb întunecat, aș fi putut pătrunde într-o peșteră din cele mai îndepărtate adâncuri ale pământului. Cred că nici în alte dăți, cei de-ai casei nu cutezau să se apropie de el, ca să-l șteargă de praf sau să-l clintească în vreun fel, în afară, bineînțeles, de bunicul.
Într-o zi, el se afla în șură. M-a chemat la el, mi-a spus să mă apropii, văzând că stăteam în ușa șurii. L-am găsit înconjurat de cocenii de cucuruz, pe care îi lua la rând, lăsând fiecare știulete fără boabe. Stătea aplecat, pe un scăunel de lemn, deasupra unui vailing în care cădeau boabele.
Urma să-mi iau la revedere, să plec și nu știam când aveam să ne mai vedem. Mi se făcuse puțin pielea de găină, imaginându-mi că boabele de cucuruz cad și se izbesc de metalul rece ca niște dinți îngălbeniți dintr-un craniu scuturat cu putere. Atunci a început să-mi povestească istoria dulapului.
Mi-a spus că acel dulap este un cuptor, de fapt. L-am privit contrariat, mi-am întors capul în altă parte. Dintr-o dată s-a oprit, a rămas câteva clipe pe gânduri. Am zărit lumină în jurul său. Mi-am dat seama că fusese, din nou, cotropit de blândețea aceea serafică, luminoasă, care, îmi imaginam eu, putea să domolească o furie capabilă să strivească totul în jur.
De zeci de ani, în fiecare seară, intră în cumnă, se apropie, deschide dulapul cu o cheie ascunsă într-un loc știut doar de el, și scoate dintr-o traistă visele avute nopțile din urmă, care au prins forma unor turte reci și tari ca piatra. Turte de lut. Imediat, motorașele cuptorului prind să se învârtească, zbârnâind ca niște bondari adunați laolaltă. Și apoi, pe rând, bagă visele în cuptor, le lasă toată noaptea la copt. Iar a doua zi, când se trezește, primul lucru pe care-l face este să meargă din nou în cumnă, să stingă cuptorul, să deschidă ușile și să scoată turtele care fuseseră toate preschimbate în oglinzi.
Pe una dintre ele o avea la picioarele scăunelului. O luase, o ștersese de șorțul pe care-l purta și mi-o oferise. Era o oglindă cât o fotografie medie, foarte veche, cu suprafața crăpată, murdară și plină de praf. Asta înseamnă, îmi spusese el imediat, că, pe măsură ce visul e tot mai îndepărtat în timp, oglinda care i-a luat locul se va deteriora tot mai tare.
Cum putea bunicul să-și păstreze toate visele pe care le avea, mai întâi sub forma unor turte reci, întărite, apoi sub cea a unor oglinzi tot mai crăpate și mai șterse, era o enigmă pe care nu aveam să o aflu sau să o dezleg vreodată.
Atât mi-a mai spus că, pe măsură ce oglinda se degradează, mai reușește totuși să vadă ceva în ea. Niște întâmplări sau premoniții care-l pun în gardă pentru cei apropiați.
De pildă, a văzut că unei femei din neamul lui Todereasă i s-a născut un copil cu copite de cal în locul mâinilor și al tălpilor. Și, dintr-o dată, sărise din brațele alor săi și începuse să țopăie peste tot locul, lăsând în urma lui scântei sub forma unor petale cenușii de crin. Iar după câteva zile de la această vedenie, în curtea familiei respective s-a prăbușit din senin tavanul întregului grajd, ucigând toate animalele care se aflau înăuntru și lăsând un prăpăd de zile mari în jur.
Altădată, a văzut că pe albia unui râu secat începuse, după ani de secetă crasă, să curgă un pârâiaș purulent. Când te apropiai de el, mirosea puternic a pucioasă. Peste nici o lună, trei femei de pe uliță, care născuseră cam în același timp, după prima alăptare, li se umflaseră și li se înroșiseră sânii atât de tare, încât, până la miezul nopții, țipau de durere. Căci li se întăriseră sub forma unor pietroaie.
În altă vedenie, povestea el, mi s-a arătat că devenisem un alt om. Mă trezisem într-o dimineață de luni, dimineață care se târa ca un șarpe pe un pietriș încins, peste care își lăsa părți din vechea piele. Mă simțeam, mișcându-mă dintr-o parte în alta, ca într-un tunel format din mai multe vagoane de păcură. Între ele existau goluri prin care treceam și simțeam că aerul era diferit dintr-un loc în altul. Am încercat să ies afară. Ușa s-a deschis cu greu, doar după ce am apăsat clanța cu toată puterea și cu teamă, de parcă aș fi apăsat pe un trăgaci.
Aerul era cețos și tremura. Îmi intra pe gâtlej sub forma unei paste din bucățele de sticlă pisată. Ușa pe care ieșisem scârțâise și îmi părea insuportabil de grea. Era o ușă făcută toată din plumb.
M-am întors și atunci am realizat că ceva nu era în regulă cu mine. Ceva se schimbase în mine. Îmi verificasem mâinile, picioarele, stomacul, intrasem în baie și mă apropiasem de-o oglindă în care-mi văzusem chipul. Nimic, la exterior, nu arăta vreun semn îngrijorător. Atunci, ce putea fi?
Și, brusc, am fost străfulgerat de gândul că în mine se produsese o schimbare covârșitoare. Ceva îmi lipsea sau fusese înlocuit cu altceva. Dar ce? Mă întorsesem, încercam să-mi mișc mâinile, gâtul, să fac pași, să mă lipesc de pereți, să îmi mișc buzele, să-mi izbesc dinții, să-mi mușc limba, să șoptesc repede, apoi din ce în ce mai tare. Și dintr-o dată un sunet, unul prelung melodios, se auzea din mine, ca o izbitură metalică ce ieșea din toate părțile corpului meu, pe măsură ce făceam anumite mișcări.
Oasele. Da, asta era: dispăruseră. Fuseseră înlocuite cu bucăți subțiri de diapazon care se izbeau între ele.
La o zi distanță, într-o fabrică din oraș în care lucrau mai mulți de-ai noștri, se prăbușise un utilaj greu peste foarte mulți, zdrobindu-le oasele sau băgându-i în comă.
Și mi-a mai povestit că, atunci când i s-a arătat, într-o altă oglindă, o câmpie scăldată într-o ceață lăptoasă, sticla începuse să tremure, iar fisurile să pornească din toate părțile. Nu mai era mult timp, își spusese. Trebuia să lase totul în plata Domnului și să privească, să înțeleagă. Mai ales că simțise că pământul de sub picioare prinse a se mișca puțin. Așa că a zărit pe acea câmpie, printre faldurile de ceață, forma unui cal care avea mai multe picioare și care devenise nărăvaș, îndreptându-se spre el într-un galop frenetic. Brusc, atunci când calul se afla și se auzea tot mai aproape, scăpase oglinda care căzuse într-o fisură iscată în pământul care se deschisese îndată și se închisese la loc după ce primise oglinda.
De câteva zile, bunicul nu mai scoate din cuptor nicio oglindă, căci, cum deschide ușa dulapului, un praf de cenușă se răspândește pretutindeni în jur, făcând aerul de nerespirat, chiar înecăcios.
Doar o oglindă i-a mai rămas. Cea pe care mi-o dăruise, adineauri. Acesta mă asigură că e singura care, deși aproape fisurată în întregime, va mai arăta, din când în când, câte o fărâmă de vedenie. Apoi, imaginea, de îndată, se va contorsiona și se va preschimba într-un pumn de funingine și de chibrituri aprinse.