Istoria Clădirii Școlii Centrale de Fete din București este cel de-al doisprezecelea album realizat de fostul ministru al lucrărilor publice și amenajării teritoriului (MLPAT) Nicolae Șt. Noica despre clădirile emblematice ale Capitalei, construite în zorii modernității. Numărătoarea nu îmi aparține. Ea este făcută de un om care i-a prefațat aproape toate aceste cărți, a găzduit cu generozitate lansarea lor și a cărui pricepere la numărat este dincolo de orice îndoială, pentru că este primul bancher al țării: academicianul Mugur Isărescu. După ce a arătat cum au fost înălțate spectaculoasele edificii de pe Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei de azi), Palatul BNR și cartierul bancar aflat în perimetrul centrului vechi, Palatul Patriarhiei sau clădirile de referință din vremea primilor regi ai României (Carol I și Ferdinand), Nicolae Șt. Noica își îndreaptă atenția spre un episod de referință din istoria învățământului românesc: construirea Școlii Centrale de Fete din București, o clădire de referință pentru urbanitatea modernă a orașului, dar și pentru noul spirit al învățământului românesc în anii de entuziasm ai transformării țării în Regat.
Cartea lui Nicolae Șt. Noica este de două ori valoroasă. În primul rând este mărturia unui timp al modernizării, al patriotismului discret, al modelului unor oameni care, cu generozitate și un idealism pragmatic au știut să profite de oportunitatea momentului pentru a pune bazele solide ale sincronizării cu ora europeană a acelui timp de sfârșit de secol XIX și să deschidă larg porțile modernizării țării. În același timp inginerul constructor Nicolae Șt. Noica le oferă tuturor cititorilor acestei cărți o lecție solidă despre profesionalismul unor oameni, care au știut să construiască temeinic edificii. După mai bine de un secol, ele își păstrează intacte măreția, robustețea și funcționalitatea. Cu tenacitatea care îl caracterizează, Nicolae Șt. Noica a scotocit prin arhive, de unde a scos la lumină toate documentele legate de construirea școlii, de la corespondența cu decidenții politici și cu echipele de lucru, până la ultima centimă cheltuită, rapoartele echipelor care au controlat corectitudinea întocmirii actelor și a executării lucrărilor.
Totul impresionează în construcția acestei școli, de la ritmul de lucru, la grija pentru estetica ei și modernitatea pentru epoca respectivă (sfârșitul secolului al XIX-lea). Cel care a avut inițiativa înființării primei școli de fete în București este domnitorul Barbu Știrbei. În ziua de 19 martie 1851, acesta semnează edictul domnesc prin care a fost înființat „Pensionatul Domnesc de Demoazele”. Așa cum precizează Nicolae Noica, școala era adresată în primul rând fiicelor unor demnitari care se distinseseră în serviciul public și pe care statul s-a simțit dator să îi răsplătească prin asigurarea, în mod gratuit, unei educații alese pentru odraslele lor. Oficial, școala a fost inaugurată un an mai târziu, la 20 noiembrie 1852. Între primele treisprezece bursiere ale promoției care a început cursurile în anul 1852, autorul le remarcă pe fiica lui Scarlat Ghica, fiicele logofeților Florescu și Iancu Ralet, Marghiloman, Lahovary, Leurdeanu și Crețeanu.
Prin legea 1864, din 5 iunie 1882, școala se transformă în școală secundară de cinci ani, cu denumirea Școala Centrală de Fete din București. Așa cum bine spune Nicolae Șt. Noica, această lege este piatra de temelie a Școlii Centrale, așa cum o cunoaștem noi astăzi, școală care va deveni în timp echivalentul feminin al Liceului „Sf. Sava”, întemeiat cu trei decenii mai devreme. După achiziționarea pentru construirea școlii a caselor doamnei Elena Slăvescu din strada Polonă nr. 90 bis (la prețul de 19.500 de lei) și Matei Popescu, cu tot cu locul de grădină, din strada Polonă nr. 90 (la prețul de 20.000 de lei), ministrul Dimitrie A. Sturdza încheie un contract cu arhitectul Ion Mincu pentru „a lucra planurile, devizele pentru construirea localului Școalei Normale (Centrale) de fete din București pe locul ce posedă Ministerul în strada Polonă Nr. 90 și 90 bis și strada Icoanei Nr. 5” (p. 31).
Citind astăzi corespondența arhitectului Ion Mincu cu factorii de decizie din minister nu se poate să nu fim impresionați de grija sa pentru detalii, preocupările pentru calitățile estetice și funcționalitatea clădirii, cu scopul vădit de a face cât mai confortabilă viața elevelor care trebuiau să-și petreacă niște ani sub acoperișul școlii. Cu toate că bugetul era limitat și în vremea respectivă și primele sacrificate erau elementele ornamentale, arhitectul se făcea avocatul intereselor elevelor și nu ezita, atunci când era cazul, să apeleze la impresii din propria sa copilărie. El poate accepta faptul că în logica proiectului care pune la loc de cinste economiile, partea decorativă a ocupat, deliberat, un loc secundar. Dar, continuă el, „cunoscând trăinicia impresiunilor din copilărie și puternica lor influență asupra formării caracterelor, am căutat, pe cât mi-a fost prin putință, să fac cât mai plăcută, cel puțin pentru ochi, viața închisă a elevelor și pentru aceasta am sacrificat, din acest punct de privire, întregul exterior al clădirii, pentru a da prin ornamentație și culoare, un aspect mai vesel și mai plăcut curții interioare. Lipsa de mijloace însă, m-a nevoit să renunț, și aici, la oarecare mici detalii.” (p. 75) Câți dintre arhitecții de azi, beneficiari ai unui buget strâmtorat, s-ar mai încurca cu asemenea detalii? Și aceasta nu este totul. Ion Mincu proiectează clădirile în așa fel încât fiecare elevă a școlii să beneficieze de cantitatea de aer care să-i asigure confortul deplin atât în sala de clasă cât și în dormitor, la baie sau în sala de mese.
Cu tenacitatea sa recunoscută de a căuta printre documente de epocă informații relevante, Nicolae Șt. Noica scoate la lumină un foarte interesant Inventar al bibliotecii Școlii Centrale de Fete pe anul școlar 1890-1891. Acesta este un excelent revelator al nivelului educației de la vremea respectivă. Inventarul este relevant nu atât prin cărțile pe care le conține (multe dintre ele de certă valoare aparținând membrilor de referință ai Academiei Române: V.A. Urechiă, Vasile Alecsandri, G. Barițiu, Al. Odobescu, B.P. Hasdeu, cât prin cele care lipsesc. Citind cu atenție acest inventar transcris cu acribie de Nicolae Șt. Noica, ceea ce sare în ochi este absența marilor clasici ai literaturii române. Eminescu și Creangă muriseră în anul precedent (1889), Caragiale și Slavici erau în plină putere creatoare. Cu toate acestea niciunul dintre ei nu era prezent cu vreo carte în biblioteca Școlii Centrale de Fete. E drept, Eminescu nici nu publicase în timpul vieții decât un singur volum Poesii alcătuit de Titu Maiorescu în anul 1884, care a beneficiat de patru ediții până la moartea poetului. Dar sfârșitul prematur al poetului a stârnit o emoție națională. În volumul Alchimia existenței (1983), Alexandru Paleologu are un text superb: Funeraliile poetului. Scrie Al. Paleologu: „La ceremonia funebră a asistat și venerabilul fost președinte al consiliului de miniștri din vremea lui Cuza Vodă, Mihail Kogălniceanu. Președintele în funcțiune al consiliului de miniștri, Lascăr Catargiu, și el destul de înaintat în vârstă, a mers în fruntea cortegiului până la intersecția Bulevardului cu Calea Victoriei. Theodor Rosetti, care, cu un an înainte fusese președinte al consiliului de miniștri a urmat carul mortuar pe jos, până la cimitirul Bellu. Tot astfel și Maiorescu și alți demnitari și fruntași ai vieții politice. Funeraliile aveau loc la mijlocul lunii iunie, iar bărbații aceștia, înveșmântați după cuviința acelor vremuri, cu jiletcă, plastron și tot ce se cere la atare ținută, au parcurs cu capul descoperit și jobenul în mână lungul drum, în pas ostenitor la înmormântare. Era zăpușeală și cer înnorat; a și plouat mărunt la un moment dat.” Cine dintre cei care citesc aceste rânduri ar mai putea pretinde că Eminescu nu s-a bucurat de respectul contemporanilor săi? Sau că fetele închise în noua și cocheta lor școală nu i-ar fi devorat poeziile dacă ar fi putut pune mâna pe ele? Este clar că politica de achiziții a bibliotecii Școlii Centrale de Fete din București favoriza valorile clasicizante ale unui spirit academic, în detrimentul modernității acelui timp.
Ca multe dintre albumele semnate de Nicolae Șt. Noica Istoria clădirii Școlii Centrale de Fete din București se încheie cu portretele unor arhitecți și ingineri constructori de la mijlocul secolului al XIX-lea. Este un act de dreptate față de memoria unor oameni care au schimbat în bine fața orașului și ale căror nume nu se bucură la nivelul publicului larg de notorietatea pe care ar merita-o.
Cărțile lui Nicolae Șt. Noica ne invită să-i cunoaștem pe oamenii care au făcut posibil miracolul arhitectural românesc din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Nicolae Șt. Noica, Istoria Clădirii
Școlii Centrale de Fete din București,
cuvânt-înainte de academician Mugur Isărescu,
guvernatorul Băncii Naționale a României,
Editura Vremea, București, 2022, 156 pag.