Adun în rândurile de mai jos câteva însemnări, poate cam multe, dar e puțin din ceea ce s-a putut vedea pe scenele teatrelor românești în această toamnă, deosebit de bogată, din acest punct de vedere, la două festivaluri:
Cei drepți
Dacă în piesa lui Cehov, Trei surori, Verșinin visa că peste două sau trei sute de ani lumea o să fie mai frumoasă și mai bună, în piesa lui Albert Camus, Cei drepți, termenul e mai apropiat, teroristul eser (socialist-revoluționar) o vede frumoasă, subînțelegând: după ce revoluția va învinge. După cum știm, revoluția a învins demult, ba a și fost întoarsă pe dos între timp, iar Rusia e tot aia, tot statul agresiv care pretinde că e pacific, tot fasificând totul și dând minciuna drept adevăr. Mă rog, veți spune, nu neapărat Rusia, cât conducătorii ei. Care, la urma urmei, sunt aceeptați de popor.
La Teatrul Național din București, piesa lui Albert Camus pomenită mai sus, este pusă în scenă de Mihai Măniuțiu, alături de Adrian Damian, autorul decorului, a Luizei Enescu, creatoarea costumelor, cât și cu sprijinul actorilor Maarius Manole (Kaliaiev), Raluca Aprodu (Dora), Stepan Skuratov (Marius Bodochi), Mirela Oprișor (Varia), Maia Morgenstern (Marea Ducesă) și Ciprian Nicula (Aleksei). În gura acestuia din urmă pune Camus declarația despre Rusia care va fi frumoasă. Evident, după ce atentatul, pardon, atentatele lor, vor reuși, devenind revoluție. Mihai Măniuțiu a urmărit corect textul original, tradus câîndva de Marcel Aderca, iar distribuția aleasă a fost una inspirată. Momentele tragice de vârf sunt susținute de Raluca Aprodu extem de convingător, cât și de ceilalți actori din scenă. Poate doar Marius Bodochi este puțin cam prea zglobiu în anumite momente, dar își revine, când lucrurile devin cu adevărat tragice. Avem în piesă confruntarea între cei care, precum bolșevicii, susțin uciderea fără alegere a dușmanului, indiferent de victimele colaterale, pentru ca lumea să devină mai bună, mai fericită, iar cei care – se subînțelege – scapă, să fie fericiți și ceilalți, umaniștii revoluționari, care vor să-i ucidă, pe alese, numai pe vinovații de nenorocirea poporului, în numele căruia, de fapt, vorbesc și acționează cu toții. În ce privește dorința de a muri după ce a săvârșit atentatul a lui Kaliaiev, care refuză oferta șefului poliției (un Marius Bodochi cu aer de marionetă în uniformă), cât și pe aceea Marii Ducese, interpretate cu magnificență, diferit de alte apariții ale sale, de Maia Morgenstern, aici parcă ne-am aminti de legionarii români, care proclamau moartea proprie ca o fericire, dacă, firește, ea avea loc în lupta cu dușmanul.
Spectacolul de la Sala Pictura e unul de văzut nu doar pentru că trezește meditații aasupra unei Rusii de la începutul secolului douăzeci, cât mai ales pentru calitatea sa estetică. Mai ales într-un moment când, iarăși, toată lumea încearcă să înțeleagă Rusia și pe conducătorii săi. Cum spun francezii: à voir absolument!
Creatorul de teatru
În sala Studio a Teatrului Național din București, amenajată elizabetan, s-a desfășurat o nouă montare a lui Alexandru Dabija, cu Creatorul de teatru, avându-l în rolul central pe același Marcel Iureș din montarea de la Teatrul ACT (2001). Numai că, acolo, personajele din jurul lui erau fantomatice și nu aveau alte roluri decât acelea de auxiliare, aici ele mai schimbă câte o vorbă cu creatorul, atunci când acesta li se adresează. Piesa lui Thomas Bernhard e una care exprimă, se pare, propriul dezgust al autorului austriac față de semenii săi (austrieci, dar poate și alții), dezgust pus în gura unui mare actor, Bruscon, ajuns să joace, împreună cu mica sa trupă în localități uitate de lume și, în orice caz, de arta teatrului. Marcel Iureș face și de data asta un rol bine condus, de la izbucniri de nemulțumire, la resemnări, mai ales în fața trupei sale, ai cărei membri, soția sa și cei doi copii, un băiat și o fată, sunt lipsiți cu toții de talent, el fiind silit să încerce să-i facă să – cum se zice – să miște cât de cât. De data asta, atât fiul său, cât și fiica sa, au anumite răspunsuri, e drept incoerente, monosilabice de cele mai multe ori, la indicațiile pe care marele actor, autoproclamat cel mai mare, încearcă să li le insufle.
Din trupa de anexe din 2001 făceau parte Valeria Seciu (în rolul soției creatorului de teatru), Afrodita Androne, regretatul Constantin Drăgănescu și Vitalie Bontaș, iar din cea actuală, Alexandru Bindea (hangiul), Ana Ciontea (soția creatorului), Alexandra Sălceanu (fiica lui), Lucian Iftime (fiul său), Afrodita Androne (soția hangiului) și Victoria Dicu (Erna). Cu toții au, de data asta, roluri cât de cât reale, exercitându-le cu talent și imaginație, vezi figurile tâmpe ale celor de la han, dar și cele, la fel, ale familiei creatorului de teatru, firește, în scopul de a demonstra nimic altceva decât că tot dezgustul său față de lume și față de situația în care a ajuns este, iată, justificat.
După toate pregătirile pentru spectacolul din seara respectivă, după îmbrăcarea costumului, Bruscon constată că sala e goală, nici picior de sătean din Utzbachul de 280 de locuitori nefiind interesat de creația sa. Și atunci cu toții izbucnesc într-un râs nebun, isteric, parcă o concluzie a tuturor nemulțumirilor și disprețului manifestat de creatorul de teatru, un Marcel Iureș excepțional, ca de obicei.
De unde dincolo, în piesa lui Camus, unul dintre teroriștii eseri visa o țară mai frumoasă, aici, bătrânul actor și regizor și autor dramatic nu mai are iluzii, el trăind, de altfel cam în acel viitor la care se referă Voinov (un excelent Ciprian Nicula).
Cum am notat mai sus à voir absolument; din alte motive și spectacolul acesta trebuie văzut neapărat de cei care nu sunt precum locuitorii din Utzbach.
FESTIVALUL NAȚIONAL DE TEATRU 2022
Părinți și copii
Un spectacol admirabil a făcut Vlad Massaci, pe un text care ar fi putut părea arid, cu multe teorii și explicații, piesa lui Brian Fiel după romanul lui Turgheniev, Părinți și copii. Titlul deloc atractiv, dar reprezentația, beneficiind și de o scenografie extrem de interesantă semnată de Adrian Damian, de costume admirabile (Luiza Enescu), este una demnă de reținut. Naturalețea jocului actoricesc, în care au excelat Richard Bovnoczki, Alexandru Potocean, Andrei Huțuleac, Vitalie Bichir, Crina Semciuc, Mihai Călin, dar și ceilalți distribuiți în rolurile din piesă, Diana Dumbravă, Cosmina Olariu, Emilia Popescu, Măriuca-Serena Bosnea, Fulvia Folosea, Emilian Mârnea și Mihai Verbițchi, au conlucrat la succesul spectacolului. Imaginile video finale, cu umbra lui Lenin și a lui Stalin mi s-au părut superflue, pentru că aici nu e vorba neapărat de Rusia, așa cum e ea, de pildă, în piesele lui Cehov, ci de drame umane. Iar faptul că Bazarov (Andrei Huțuleac), personajul central, e nihilist și profesează tot felul de teorii destul de confuze poate fi atribuit oricărui revoluționar de oriunde din Europa din care, încă, Rusia mai făcea parte. Spectacolul e, până la un punct, presărat cu scene comice, personajele au comportamente la care oamenii de azi care suntem râd, încât ai impresia că autorul dramatizării și regizorul au colaborat ca să facă pastila teoretică mai ușor de înghițit.
Capcana
Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău s-a întors pe scena sălii mari a Teatrului Național din București, azi sala „Ion Caramitru”, cu un spectacol emoționant: Capcana, după piesa Fuga de Mihail Bulgakov, în regia inspirată a lui Petru Hadârcă. Scenariul îi aparține regizorului. Totul se desfășoară parcă între două coperte: vocea lui Stalin, mai întâi telefonul pe care i l-a dat lui Bulgakov ca să-l întrebe dacă mai vrea să plece din țară, iar apoi, după moartea acestuia. Textul care stă la baza spectacolului, ca și interpretarea sa regizorală și actoricească, demonstrează cu acuitate haosul instalat în Rusia după revoluția din 1917, cu crimele albilor, dar și ale roșiilor, cu dezorientarea oamenilor care nu mai știau încotro să se îndrepte. Dar dincolo de acest fond, stă drama umană a tuturor la un loc și a fiecăruia pe rând. O poveste de dragoste este cumva firul, nu neapărat roșu, doar foarte vizibil, al dramei. Iar mai în profunzime, drama generalului alb, care taie și spânzură cât e pe pământ rusesc și apoi e aproape nebun, amintindu-și de faptele sale, în exil. Interpretul generalului Hludov, Emil Gaju a făcut, poate, cel mai asumat rol din spectacol, tragic până la dispariția sa finală. L-am revăzut pe un mare comic al acestei trupe, Anatol Durbală, în alt rol de general, pe Iurie Focșa în câteva roluri, cel mai pregnant fiind cel al anchetatorului din serviciul secret al albilor. Roluri care se rețin au întruchipat și Diana Decuseară, în soția lui Bulgakov, o fină pianistă, interpretând ea însăși muzică de Chopin și chiar partea întâi a Sonatei nr. 14, a Lunii, de Beethoven, dar și Corina Rotaru și Angela Ciobanu. Figura intelectualului îndrăgostit, dar timid, rătăcit parcă în acea lume dementă e foarte bine asumată de Alexandru Pleșca. Precum și atacul țațelor la adresa lui Bulgakov și a intelectualilor în general, pe care o putem întâlni și în viața reală, chiar în zilele noastre.
Dacă treceai de accentul rusesc al frazei, spectacolul te cucerea prin naturalețea interpretărilor, prin dezinvoltura actorilor. Regia lui Petru Hadârcă a compus savant am putea spune toată povestea acestui haos generalizat, punând-o sub semnul gândacilor de bucătărie pe care generalul Hludov îi urmărea în copilărie, și care devin personaje fantomatice, cu apariții fugare, parcă spre a sublinia efemeritatea întâmplărilor și personajelor. Nu doar aceste personaje, ci și celelalte, mai – să zicem – reale, se insinuează în locuința autorului, acolo unde se desfășoară totul, cu povestea angajării sale la Teatrul de Artă, dictată de Stalin însuși, apoi cu cenzurarea pieselor sale la MHAT. O scenografie funcțională a înlesnit desfășurarea de „forțe” într-un carusel al crimelor, dar și nu fără semnalarea comicului în tragicul general.
Hamlet
Cu Hamlet, Tompa Gábor face un pas înainte spre reprezentarea pe care am putea-o numi progresistă. Adică aceea potrivită cu exigențele timpului nostru. Cu o petrecere de nuntă zgomotoasă, pe ceea ce azi se numește muzică și din care cei deprinși cu alte sonorități nu discern decât bubuiturile ritmice. Cu dansul dezlănțuit și eliberat de regulile dansurilor de altădată. Și, în sfârșit, cu modificările de rigoare în șirul de scene și de replici, dar și de personaje, care să dea o altă față vechii piese a lui Shakespeare. Cineva mai ancorat în reprezentările trecute ale aceleiași piese ar putea obiecta că „nu e Shakespeare”, ca și cum Marele Will ar fi conceput direct aceste reprezentări. Pentru că, printre noi nu se mai află nici picior de spectator care o fi văzut premiera absolută, deci… Iată numai câteva din inovațiile pe care directorul Teatrului Maghiar din Cluj-Napoca le-a operat în spectacolul său, luate așa cum ne vin în minte:
avem o Ofelie masivă, dar cu o figură apropiată de aceea de copilă pe care o acceptă toată lumea, dar în final, când este aruncată în apă, căci „este sinucisă” de Rosenkrantz și de Guildenstern, e gravidă; în scena nebuniei, când biata copilă le oferă flori regelui, reginei și celorlalți prezenți în scenă, ea apare cărând în spinare un schelet albit, din care rupe bucăți de oase în locul buchetelor de flori, iar tristețea și-o cântă, înainte de această scenă, printr-o melodie la modă;
Rosenkrantz și Guildenstern sunt două femei, cu aparențe foarte sexi, dar înarmate când cu pistoale, când, în scena finală, cu arme de asalt, cu care-i seceră pe toți participanții, fără excepție, iar discuția despre înmormântarea Ofeliei este redată într-o scenă de televiziune, de tip concurs cu premii;
Fantoma tatălui lui Hamlet e un fel de sicriu de sticlă, care lunecă pe fundalul imensei scene a naționalului bucureștean, unde am văzut spectacolul, urmat de Ofelia la un moment dat, iar în interior se vede întins un corp pe jumătate despuiat;
Groparii lipsesc, dar sunt aduse mai multe cranii albe, imense, dintre care unul e luat de Hamlet, pe acoperișul dulapului-încăpere unde se retrage uneori, pentru a ne spune că acesta e Yorick și așa mai departe;
Scena uciderii lui Polonius e inversată spațial, adică discuția cu Gertrud, mama prințului, se desfășoară dincolo de oblonul de tablă ondulată al „camerei” lui Hamlet, iar în fața spectatorului apare Polonius care trage cu urechea. Și cum spadele sunt abolite, în favoarea armelor de foc în mai tot spectacolul, apărând doar o dată, când Laertes îl amenință cu una pe noul rege, crima este comisă cu un foc de pistol, iar celebra replică „un șobolan!” nu se mai rostește;
În sfârșit, duelul final, aranjat, dintre Hamlet și Laertes este un meci de kick-box, se petrece într-un țarc de sârmă, cu arbitri și antrenori în colțuri, totuși cei doi se ucid reciproc, iar ceilalți, „spectatorii angajați”, vorba lui Raymond Aron, rămân – cum am semnalat mai sus – în sarcina lui Rosenkrantz și a lui Guildenstern.
O nouă demonstrație a excelentei trupe a teatrului clujean: Szücs Ervin (Claudius), Kézdi Imola (Gertrud), Vecsei H. Miklós (Hamlet), Bodolai Balázs (Horatio), Tötszegi Zsuzsa (Ofelia), Bíró József (Polonius), Kiss Tamás (Laertes), Imre Éva (Rosenkrantz), Pethö Anikó (Guildenstern) și ceilalți, cu apariții mai scurte, episodice, dar la fel de elaborate.
Spectacolul este foarte ferm condus, de la prima scenă la cea din urmă, regizorul Tompa Gábor fiind secondat cu măiestrie de Vasile Șirli (muzica originală), Both András (decorul), Bianca Imelda Jeremias (costumele), Visky András (dramaturgia), Jakab Melinda (coregrafia) și Rancz András (imagini video).
La întrebarea dacă „ăsta e Shakespeare” se poate răspunde și așa: da, este Shakespeare, în măsura în care și alte reprezentări ale pieselor sale sunt Shakespeare. Și, revenind: sau doar o încercare de a-l găsi pe Shakespeare, nu neapărat „contemporanul nostru”, cum se credea pe vremuri, ci acela care ar pururea fi dacă n-am fi mereu lipiți de vechile noastre imagini despre opera aceasta cu mii de fațete și de reverberații.
Macbett
Unul dintre cele mai bune spectacole din Festivalul Național de Teatru de anul acesta a fost, fără îndoială, cel cu Macbett de Eugène Ionesco, în regia lui Silviu Purcărete, cu admirabila trupă de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca. I-am văzut evoluând și pe cei doi mari actori ai acestei trupe, Bogdán Zsolt și Bács Miklós, primul în Macbett, al doilea în Duncan. Nu că Viola Gábor (Banco) sau Vindis Andrea (Lady Duncan/Lady Macbett), Váta Lóránd (Candor), Dimény Áron (Glamiss) sau Biró József (Macol) ar fi fost mai prejos, dar rolurile principale obligă. Aceasta e întotdeauna problema când scrii despre acest teatru: să alegi pe cei mai buni, cu toții fiind, în rolurile lor mai mari sau mai neînsemnate, demni de toată admirația și lauda. Ce să zic, de data asta, de pildă, despre interpretul soldatului rănit, străpuns de o lance, Balla Szabolcs sau de ofițerul Bodolai Balázs, cel care, la un moment dat, se plimbă fără cap, după ce i se tăiase, la ordinal lui Duncan, așa cum soldatul se plimbă cu lancea trecându-i dintr-o parte în alta a corpului. Venim aici la ideile de amănunt ale lui Silviu Purcărete, un maestru al imaginației și al parodiei, cum este însuși acest text, căruia marele regizor îi adaugă soluțiile sale, prelungind ironia și sarcasmul autorului. Sigur, povestea spune că Macbett nu mai e un monstru, ca-n Shakespeare, ci un politician mediocru asemenea tuturor celor din jur, iar ambiția sa i se îndeplinește, dar ea îi e spulberată la foarte scurt timp de urmașul lui Duncan, un ramolit Macol, al cărui discurs e, însă, unul sincer, anunțând toate relele ce urmează să se abată asupra poporului său în timpul noii domnii. Soluția cu Macol, ramolit, vorbind în microfon fără ca să fie ascultat de cineva, ba chiar în timpul desfacerii decorului, la propriu, de mașiniști, până la momentul când i se ia și microfonul, făcându-l să nu mai înțeleagă nimic, în prostia lui fundamentală, această soluție încercam să spun/scriu e una de tot hazul, dar și de o semnificație care bate dincolo de ceea ce vedem.
Greu să uiți toată această desfășurare de mișcări și gaguri, toată atmosfera de circ, subliniată și de muzica lui Vasile Șirli, cu clovnul (Kántor Melinda)care vinde ba limonadă, ba haine vechi, ba una, ba alta. Ce să mai spui de felul tembel în care supușii, unii pregătiți să-l dea jos de pe tron pe rege, ascultă nesfârșitele discursuri ale acestuia, rostite de la un fel de balcon, care nu e, în nici un caz, cel de la Verona. De efect sunt și aparițiile vrăjitoarelor, de fapt bărbați cu voci de femei, care iau chipurile reginei și ale cameristelor acesteia, revenind la forma lor inițială pe urmă, când se satură de acest joc, lăsându-le pe adevăratele regină plus cameriste să iasă de unde le închiseseră cât se dădeau ele drept celelalte.
E greu de enumerat toate momentele care închipuie o lume ubuescă, în care Macbett (Bogdan Zsolt) joacă uneori ca Funès, alteori ca Chaplin din Dictatorul. De altfel, când, puțin înainte de final, se derulează figurile care vor urma la cârma aceleiași țări, printre cei care se văd, e și „dictatorul” Chaplin, împreună cu portretul lui Stalin, al lui Ionesco și chiar al directorului teatrului, Tompa Gábor.
Dar să-i dăm ceea ce merită și trupei din spatele celei vizibile, conduse de Silviu Purcărete: Helmutt Stürmer, autorul decorului, Lia Manțoc, autoarea costumelor, Vasile Șirli, autorul muzicii, Visky András (dramaturgie).
Seara cu Macbett a fost una de fericire pentru orice spectator, iar sala a reacționat ca atare, atât la marile scene de un haz nebun, cât și la finalul, vorba aceea, cu toți actorii. Și nu numai că a fost o comedie spumoasă, bufă, ci și pentru că prestația actoricească a fost una excelentă, dar și pentru că textul însuși trimite gândul dincolo de ceea ce citește (dacă citește) și vede (dacă vede), sau cum ar spune vreo prețioasă ridicolă, vizionează (cu diftongul io citit literă cu literă!).
Dacă n-ați fost la naționalul bucureștean, în sala Ion Caramitru în seara de 11 noiembrie 2022, atunci dați fuga la Cluj (-Napoca) să-l vedeți chiar la sediul teatrului.
INTERFERENȚE clujene
Între 17 și 27 noiembrie 2022, la Cluj, a avut loc a opta ediție a Festivalului Internațional de Teatru Interferențe, organizat de Teatrul Maghiar din localitate, director regizorul Tompa Gábor. Ecouri acestui festival, de înalt nivel îmi ajunseseră la ureche de mai mulți ani, dar n-am avut niciodată privilegiul de a participa la el, până anul acesta, când, totuși, n-am putut vedea decât trei spectacole din două zile.
Cel dintâi spectacol, cel din ziua de 21 noiembrie, a fost cel regizat de Tompa Gábor, cu piesa Așteptându-l pe Godot, de Beckett, cu trupa Teatrului Național din Porto (Portugalia, pentru cine se mai îndoiește de asta). Un spectacol aparte pornind de la un text mai puțin cunoscut totuși decât titlul său, care face carieră chiar în lumea neinstruită a jurnaliștilor și palavragiilor de tot felul. Cei patru actori, bărbați, căci din această piesă lipsesc femeile, plus, în imagine, cel care anunță amânarea sosirii lui Godot, au performat, cum se spune azi, înțelesul american obișnuit, dar și în cel sportiv. Numele lor nu spune nimic publicului din țara noastră, dar spune ceva celor care i-au văzut evoluând pe scena Teatrului Național din Cluj, unde s-a desfășurat reprezentația din 21 noiembrie. O să anunț, totuși, aici, distribuția, poate ajunge cineva la Porto și îi poate urmări și în alte reprezentații ale Teatrului Național: Estragon – João Melo, Lucky – Sérgio Sá Cunha, Vladimir – Mário Santos, Pozzo – Rodrigo Santos, Un băiat – Vicente Melo. Spectacol cu înțelesuri ascunse, de un umanism reținut însă evident, jucat cu o maximă implicare în roluri, inclusiv corporală, de actori, așa cum au și mărturisit, la discuția de după reprezentație. Decorul lui Andrei Both, cu încălțările scâlciate risipite ca frunzele veștede toamna, pe scena în pantă ascendentă, a favorizat desfășurarea de forțe actoricești și, mai ales, regizorale. Tompa Gabor a apăsat pe situația celor doi vagabonzi, dar neuitând nici apariția perechii Lucky, în postură de cal-hamal condus violent de Pozzo, apariție admirabilă într-o lume și-așa nefericită, demonstrând, poate, că, totuși, lipsa libertății e mai rea decât situația lui Vladimir și Estragon.
N-am idee, scenariul-piesă de elvețianul Christoph Marthaler, este o colecție de gaguri reușite, unele, totuși, parcă prea lungite de regia autorului, produsă de Théatre Vidy din Lausanne. Cei doi actori, scoțianul Graham F. Valentine și interpretul de viola da gamba și violoncel Martin Zeller de la Zürich, s-au mișcat ca la ei acasă pe scena prevăzută cu un decor simplu, niște pereți cu multe uși, pe care intrau și ieșeau de unde te așteptai mai puțin. Muzica, de data asta, spre deosebire de atâtea spectacole contemporane, aparținând lui Bach, Léo Ferré, Antoine Forqueray, Thomas Morley, Camille Saint-Saëns, Franz Schubert, în scurte fragmente semnificative uneori, lăsate libere, aproape ca decor-personaj, n-a mai supărat urechile bietului spectator, ca-n atâtea și atâtea reprezentații ale tinerei generații de regizori români. Totul a fost de un impecabil bun gust, fără mari exagerări, în decorul semnat de Duri Bischoff.
O piesă cunoscută și jucată deseori, chiar dacă nu atât cât cea a lui Becket, Familia Tóth, de Örkény István, a fost reprezentată în sala Studio a Teatrului Maghiar, unde ajungi pe lângă Someșul vioi în acel anotimp. Interpretată de trupele reunite a două teatre provinciale, Teatrul Cetate din Gyula și Teatrul Național „Illyés Gyula” din Bereg, regia fiind semnată de un cunoscut regizor de la Budapesta, Vidnyánszky Attila, piesa a plăcut spectatorilor, totul fiind prezentat cu un naturalism ironic, de la bucătăria în funcțiune, cu șnițele servite celor din primele rânduri și cu supa de legume umplând de mirosuri sala, la declarațiile umflate despre victoriile trupelor maghiaro-germane în Rusia Sovietică, din alt Doilea Război Mondial. Povestea maiorului nebun întors de pe front pentru o scurtă refacere la familia unui subordonat al său, s-a desfășurat cursiv, fără sincope, pe fondul sonor realizat de fanfara satului unde se desfășoară acțiunea sau de declarațiile la radioul provincial, despre război și despre bârfele din sat. O trupă bine sudată, cu multe personaje bine caracterizate prin mișcare și atitudine: Trill Zsolt, Tóth László, Szücs Nelli, Polyák Anita, Rácz József, Sötér István, Ferenci Attila, Béres Ildikó, Varga József, Szabó Imre, Ivaskovics Victor ș. a.
A fost o secțiune subțire dintr-un festival care a reunit, ca-n fiecare an, timp de zece zile, spectacole demne de tot interesul, în regii interesante, chiar dacă nu de fiecare dată inovative, așa cum… dar să lăsăm. Dar destul ca să-ți dai seama că e un festival organizat cu atenție, cu ștaif, ceea ce, iarăși, în zilele noastre se întâlnește mai rar.