Dimineață mi-am spart capul. Mă simt ca un cocoș care-și aude propriul cântat. Lumina zilei taie ca o lamă. Îmi fac o cafea. Mult zgomot pe stradă. Mașinile de gunoi se agită în toate direcțiile, așa e într-un oraș civilizat. În alte orașe, se deplasează doar într-un singur sens.
Cei doi iubiți trec prin mulțimea care-și vede de treburile ei și se opresc la semafor. Bulevard vechi, dedicat sfântului Mihail. Trotuare late, trecători cu mers nonșalant. Pe seară, mă las în voia orașului, mai intru prin magazine să văd ce noutăți au adus. Tipa înaltă, blondă și cu niște blugi care-i vin perfect, din magazinul de accesorii, nu zâmbește niciodată. Ba, mai activează și butonul de securitate. Îi e teamă că lumea lor apune și vrea s-o oprească. Bunicul ei fabrica bastoane cu cap de argint. Din tată-n fiu, de vreo trei sute de ani. Mă enervează expresia. Până la urmă cu toții suntem din tată-n fiu, fiii sau fiicele taților noștri. Cu tot cu neputințele noastre. Femeia îmi arată, fără prea multă bunăvoință, un colier cu sticle colorate. Mă simt ca bunul sălbatic. Mi-l trece pe la nas. Verde cu roșu-sângeriu. Sau albastru cu turcoaz. Lanțul e placat cu aur. Nu-l vreau, cere un preț exorbitant. Gândul îmi fuge. O insulă a bunului sălbatic, acolo aș vrea să trăiesc. Mulți fluturi în stomac. Prea târziu, mult prea târziu. Merge o cafea, băută într-o cafenea pariziană hiper-aglomerată. Strada e curată, lumina de seară e blândă. Salut și ies din magazin.
Sunt asistentă la catedra de chimie într-o Universitate de prestigiu. Uneori obosesc să văd orașul ca pe un cristal, treptele de la metrou ca pe un lanț de reacții și tot felul de combinații între oameni – bineînțeles utopice. În apropierea locuinței mele, există o clădire care adăpostește o capodoperă. O serie de tapiserii medievale cu femei elegante și unicorni albi. Aș vrea să trăiesc ca ele, înconjurată de iepuri, vulpi, lei străjeri, slujitoare și un aer dens, roșiatic. Albul unicornului are o formulă care mă uluiește. Și nu e niciun bărbat în preajmă.
Când pun capul pe perna tare, cei doi iubiți de la trecerea de pietoni îmi revin în minte.
De făcut:
– să rog proprietăreasa să-mi schimbe salteaua, e ceva care mișcă înăuntru, nu știu exact ce e.
– să-mi placă mansarda unde locuiesc, și asta cât mai repede.
– să-mi schimb perna.
De câte ori merg spre Universitate, la trecerea de pietoni din piața L, mă intersectez cu acest cuplu elegant. Pășesc elastic, fac gesturi sigure, discrete, au voci vesele, comunică intim unul cu celălalt, își pătrund sufletele. Ea poartă o căciulă neagră, scurtă, „de vară”, care-i lasă la vedere câțiva zulufi grizonați. Parcul, lângă care e trecerea de pietoni, e ca o insulă înconjurată, ca într-o îmbrățișare, de o piață mare. Clădirile de pe margine au balcoane cu feronerie elegantă. Acolo apar femei care țin în brațe câini mici, rasa Pomeranian, și privesc cerul. Fiecare epocă are câinele său preferat. A revenit moda câinelui mic. Cel care stătea odinioară la picioarele de marmură ale gisanților. Parcul, un cerc înscris într-un cerc, înscris într-un pătrat. Tapiseriile din clădirea vecină conțin arii flotante pe care stau femeile și unicornii. Fluturii din stomac au început să mă sâcâie, vor atenție, iar eu vreau doar să plutesc împreună cu doamnele din pictură și cu animalele lor albe în lumina suspendată. Pătrat, cerc, legături enigmatice.
Un fluture albastru s-a desprins azi de pe căciula femeii. În mintea mea s-au pornit alăutele. Bărbatul de lângă ea o acompaniază cu pas elastic. Râd amândoi în raza de soare care tocmai le luminează dinții. Cum au nimerit chiar în dreptul ei? O întrebare care o să mă obsedeze toată ziua.
Cei doi trec, așa cum se mișcă limbile ceasului pe cadranele învechite pe care le poți cumpăra – pe mai nimic – din buticurile vintage din centru. Aerul din jurul lor îi cuprinde într-o capsulă transparentă și-i poartă ca pe doi schiori spre vârful de gheață cu oxigen puțin, unde nu mulți pot ajunge. Să fii oxigen celuilalt, o veche învățătură. O să dau studenților o temă mai specială. „Chimia oamenilor perfecți”. Unii o să scrie despre Adam și Eva sau Eva și Adam (ca să fie corect politic), alții despre mama și tata – model perfect-imperfect. Unii sper să abordeze tema cenușii și a aurului.
E noapte adâncă. Mansarda mea e săgetată de lună, ca o îmbrățișare ireală. Pe acoperișuri nu trece nicio pisică. Un nou clișeu de tăiat de pe listă. Hornurile lungi lasă umbre scurte, luna mă presează ca un tampon cu sugativă exact pe rana de la cap.
Proprietăreasa m-a anunțat că la finalul lunii septembrie trebuie să plec pentru două săptămâni cât renovează micul apartament. O să stau într-o garsonieră pusă la dispoziție de Universitate. Mult mai aproape de noua lui locuință.
Oare unde lucrează femeia cu căciulă neagră? Cred că e artistă. Poate că e o traducătoare. Poate fi și un bun chirurg. Aerul ușor boem mă induce în eroare.
Azi în Piața L, la trecerea de pietoni, cei doi oameni perfecți pășesc unul alături de celălalt. Sunt în aceeași capsulă transparentă în care circulă de obicei, doar că azi sunt învăluiți într-un abur suplimentar, umed și vaporos, de tandrețe. Observ că au colțurile ochilor ușor ridicate și zâmbetele obosite de dimineața începută prea devreme.
La curs, o să discutăm despre:
– clișee
– indiferența îl ucide pe Celălalt
– singurătatea poate fi bună uneori.
În jurnalul meu, am mai adăugat:
– să n-o mai rog nimic pe proprietăreasă, o simplă rugăminte de schimbare a saltelei a dus la renovarea întregului apartament.
– mai aproape de el (sau nu).
– oricum nu se poate.
O viață perfectă. O lume bună. Cei doi cu care mă intersectez zilnic la trecerea de pietoni au reușit să creeze un spațiu în jurul lor și să evite mișcarea browniană, dansând cu pași siguri, în tandem. El și ea, cea cu căciulă neagră, în plină vară. Sunt copleșită. În viețile celorlalți e întotdeauna mai bine.
Pe hol, lângă sala de curs, mă așteaptă o studentă. Mică, plăpândă, cu un teanc de cărți în brațe. Zâmbetul ei, ca al unui înger de piatră, mă întâmpină. Am simțit o durere în piept ca și cum ar fi plesnit ceva acolo. Studenta, Eliza, zâmbește și îmi întinde o carte. O autoare. Numele nu-mi spune nimic, cum oare mi-o fi scăpat? Sunt o cititoare împătimită. „Citiți-o, vă rog” a zis Eliza. „Nu o să vă pară rău.”
Mintea mi s-a întunecat și a scos la iveală clișeele:
– nu e autoare cunoscută
– nu cred că a scris niciun bestseller
De pe coperta a patra, dintr-o poză-timbru, îmi surâdea discret femeia cu căciulă neagră. M-am blocat, durerea în piept s-a accentuat, a mai plesnit ceva. Am realizat că o uram pe femeia aia perfectă care nu avea nevoie de atenția mea. Invidia, ura, mânia, au ieșit la iveală. Am mulțumit Elizei, am luat cartea și m-am îndepărtat pe hol, cu pași mărunți, respectând pătrățelele albe și negre de la pardoseală. Model franțuzesc, zi/ noapte, rațiune, iluminism, armonie, rafinament extrem. Și uite cum vin unii din altă lume, lumea perfecților, și strică tot. Dar tu, cine ești? îmi strigă o voce din cap. Durerea devine de nesuportat.
Spre casă. La trecerea de pietoni, îi văd iar pe cei doi oameni perfecți în „caleașca” lor. Femeia cu căciulă neagră îmi aruncă o privire blândă și luminoasă. O urăsc și mai tare. Eu, cu mutarea din apartament pe cap, ea cu domnul-suflet-pereche. „Infernul sunt ceilalți” a zis Sartre. Deși în viețile lor e mai bine. Eu cu singurătățile mele și cu absența lui (trădătorul) din ce în mai acută. Ea, vioaie, prezentă. Intru la metrou să-mi îngrop gândurile. Inima mea e un portofel cu câțiva bani ce zornăie enervant. Cartea ei e în geanta mea.
Am împachetat aproape tot apartamentul, ca un suprem gest de revoltă. Seara, a venit pe la mine proprietăreasa. Am invitat-o la un ceai pe cutiile din sufragerie. Totul e ambalat, mai puțin cartea femeii cu căciulă neagră și patul în care dorm. Proprietăreasa are ochi mici, oblici și dă mult din mâini când nu-și găsește cuvintele. Îmi povestește despre nepoți și despre promoțiile de la farmacia din colț. Parcă toată trecerea de pietoni se varsă acolo.
Facem un mic tur prin casă. Vede cartea pe patul meu. O ia și cercetează cu atenție chipul de pe coperta a patra.
– Păcat, zice ea.
O privesc cu indiferență.
– Îmi pare atât de rău, adaugă ea. Nu era vremea ei să moară. Am cunoscut-o mai demult, a locuit în clădire un timp! Complicată viață, mă rog, sau prea simplă.
Ridic din umeri. Nu o să-i spun niciodată cât îl iubesc. Nici că sunt însărcinată. Viața e prea complicată. Sau prea simplă. Așa e. În viețile altora e întotdeauna mai bine. Un afiș în metrou completa ce-a zis Sartre. Iată: „L’enfer, c’est les autres”, écrivait Sartre. Je suis intimement convaincu du contraire. L’enfer, c’est soi-même coupé des autres.” Abbé Pierre.
– O să repar și robinetul de la duș, a zis proprietăreasa din senin.
E o idee bună. În duș, diminețile și serile, picurii tonici mă înveselesc.
– Bine.
Sunt prea încântată de veste ca să mai adaug ceva.
– Păcat, repetă ea. Dacă mai trăia, poate că ar fi scris mai multe despre orașul nostru. Orașul și trecerile sale.
– De pietoni. Acolo e cel mai bun loc de întâlnire. Singurul neforțat.
Proprietăreasa pleacă. Deschid geamul și privesc orașul la asfințit, cu aurul său care cedează partida unei nopți cenușii, fără regrete. Pe acoperișuri o să umble pisici care o să restabilească ordinea clișeelor. Luna plină o să-i tachineze pe îndrăgostiți furându-le întunericul.
Trecerea de pietoni e goală. Îi mai aștept puțin. Strâng perna cea nou cumpărată în brațe. Am fost la un magazin de lângă tipa în blugi care vinde accesorii exorbitante. M-a zărit prin vitrină, mi-a surâs disprețuitor. Chipul ei de fost model, azi creponat, ține să arboreze un zâmbet acru. Sigur stă cu butonul de securitate activat. Anii au trecut, bastoanele cu cap de argint s-au demodat, la fel și colierele extravagante. Femeia înaltă, în cămașă albă și blugi care-i vin foarte bine. A fost odată și ea un om perfect, dar rece ca un colier cu sticlă colorată, prin care, dacă te uiți, vezi oamenii altfel. Deși oamenii, trecătorii, continuă să fie la fel. Cu ezitările, cu lipsa lor de curaj, cu opririle la trecerile de pietoni, cu neimplicarea lor.
Cămașă albă sau căciulă neagră? Totuna. Tot clișee se numesc, la fel ca și pisicile de pe acoperișurile din Paris. Micile feline, partenere de visare ale bunului sălbatic, cel cu capul plin de iluzii.
Azi, la trecerea de pietoni, cei doi oameni perfecți nu au mai apărut.