Téotijuan Alvàrez se găsea în miezul fierbinte al unui coșmar îngrozitor.
Se făcea că iese din clădirea dărăpănată a Școlii de Arte și Meserii, în zorii zilei de marți, 3 octombrie. Se anunța o zi mohorâtă, cu o lumină epuizată, muribundă, zbătându-se disperată, neputând să iasă din capcana nopții. Acolo, într-unul dintre atelierele școlii, de fapt, o baracă pe care un zbanghiu vopsise cu roșu o seceră și un ciocan, iar dedesubt scrisese cu cretă „Atelier de Mecanica Vieții”, se țineau, într-o conspirativitate absolută, ședințele Colegiului Priorilor.
Ieși năuc, stupefiat și îngrozit, aproape clătinându-se de emoție și spaimă, galben la față precum lămâia pe care o storcea în ceaiul de mate, seara, pentru Ernestine, cât draga lui soție fusese bolnavă, cu rodul iubirii lor într-însa. Acum, nu mai era nevoie. Stătea cu urechile ciulite, cu auzul și nervii întinși la maximum și, de fiecare dată când auzea că femeia începea să hârâie din plămânii uscați ca două frunze, se ridica, lua repede din bucătărioară ceainicul și îi turna din lichidul verzui și cald al ceaiului de maté, în cana aflată pe cutia de carton ce ținea loc de noptieră, imprimată cu două banane galbene, coapte. Apoi, îi ridica încet capul, ținând-o cu palma sprijinită de ceafă și apleca treptat cana de tablă între buzele femeii, lăsând infuzia binefăcătoare să-i umezească gura, apoi să ajungă până în faringele cuprins de fierbințeală. Atunci, nevasta lui deschidea ochii și ridica spre el o privire lungă, mai întâi uimită, după aceea încărcată de mulțumire și recunoștință. Apoi, recădea la loc, inertă.
Colegiul Priorilor se reunea numai în împrejurări excepționale, adică în situații de urgență ce necesitau luarea unor decizii extreme. Altminteri, în mod ordinar, ședința se ținea în ultima noapte cu lună plină din fiecare lună, neapărat la capătul primei zile a săptămânii, adică lunea.
Visul continua cu fastul destul de sărăcăcios și prudent al ceremoniei, care n-avea nimic fascinant. Comitetul era format din patru membri, al căror rol era doar de a ridica mâna, în semn de aprobare, validând propunerile celui de-al cincilea, Marele Prior, care deținea conducerea întregii adunări. Își procuraseră de undeva, nu se știe de unde, poate din depozitul cu recuzită al Teatrului sau din lotul de casare adunat din sala Adunării Naționale, cinci fotolii cu spătar înalt, dezghiolate și scâlciate ca un pantof purtat vreme de decenii, cu o ușoară aparență pretențioasă de jilțuri, obținută în urma recondiționării. Cel al Marelui Prior – așezat la mijloc, cu o distanță de 50 cm față de cei doi din dreapta și ceilalți doi din stânga – era mai dichisit, de culoare vișinie, cu sori cândva aurii, acum însă sufocați de rapăn și destrămați de vreme. Fiecare dintre ei avea o pelerină neagră, purtată cu emfază precum o mantie cu pretenții de caftan boieresc, dar pe marginile căruia, în loc de imperiala blană de zibelină, era cusut un tighel de rejansă de culoare galbenă. Toți patru – care abia încăpeau sub faldurile pânzei negre, coincidente perfect cu faldurile burților lor enorme de suine expandate – purtau în jurul gâtului un guler alb, strâns, ca la preoți. Doar Marele Prior purta o eșarfă din mătase de porumb, crudă și moale, vrând poate să amintească tuturor originea lui din sud, unde se aflau marile plantații de porumb. Pe umeri, aveau lipit câte un soare roșu, cu cinci raze, tăiat din folie de aluminiu, iar pe piept, un al treilea, în mijlocul căruia era pictată o ideogramă care însemna, de fapt, numărul magic de Prior. Toți aveau fața acoperită cu o misterioasă mască din pânză neagră, ce le lăsa liberi doar ochii, astfel că nimeni nu le va fi văzut vreodată chipul. Puteau fi oricine dintre bărbații care conduceau Consiliul Cetățenesc ori, de ce nu, poate chiar unii dintre onorabilii urbei, poate preotul Hernando de la Biserica Santa Maria di Guadalupe sau frizerul Marcos Redondo sau croitorul Enrique Sotomayor sau domnul Llorente Vittel, de la Banca Central Ochoa sau, de ce nu, chirurgul Ignacio Joaquín Olayanos. Téotijuan se putea întâlni oriunde cu ei, pe stradă, la taxe, la mercado, la fiesta, la intrarea în mină – mina Gerais era una dintre cele mai mari din țară – atunci când administratorul le făcea instructajul, sau la bodega din mahala ori la biserică. Nimeni nu avea cunoștință de identitatea Priorilor. Cei cinci erau cei care sperau, prin lupta lor clandestină, să devină Dumnezeii ținutului, în sfârșit, atotputernici și cu drept de viață, de muncă și de moarte asupra tuturor locuitorilor din ținutul Aracatonga. De fapt, o felie uriașă din pampas, care se întindea de la sierrele veșnic înzăpezite din răsărit, de la granița cu Republica Facundo, până la marginea de apus, la Ocean, la estuarul fluviului Felicidad
Exista însă un singur obstacol. Unul singur. Un singur concurent la puterea asupra tuturor sufletelor viețuinde aici. Un rival pe care Prioratul nu putea să-l înfrunte la lumina zilei, dar pe care uneltea în secret să-l înlăture de la putere. Despotul. Marele Dictator. Satrapul suprem. Tiranul necruțător. Supranumit El Diablo.
…Visul continua nestingherit, parcă nimic nu-l putea opri…
– Ai înțeles, Téo? – îl mai întrebă o dată, ca să se asigure, Marele Prior. Trebuie s-o faci, pentru țară, pentru noi, pentru tine.
–… Da, așa e! – strigară într-un singur glas cei patru purceluși.
–…așa cum și noi, dacă-ți aduci aminte, am făcut pentru femeia ta, sigur, nu ne ești cu nimic dator, noi am făcut-o din pură omenie, pentru oamenii cei mai destoinici pe care-i avem lângă noi și care lucrează în mină, mai ales atunci când aceștia se află la mare necaz…
Da, așa era, Prioratul îl ajutase atunci, obținându-i cum-necum aprobarea, acum doi ani, să-i îngroape pe sărmana Ernestine și pe copilul lor nenăscut într-un cimitir mai de soi, cum era Eternidad, astfel că-i asigurase iubitei lui, Ernestine, cât de cât o cruce simplă, din două lemne bătute strâmb, ceea ce putea fi considerat o mare izbândă, chiar dacă groapa se afla tocmai la 2 km de la intrarea somptuoasă, cu porți din fier forjat, ornată cu modele de frunze mari de acant și la mijloc cu litera „E”, de la Eternidad. Mormântul era tocmai la capăt de tot, unde gardul se desființase, pentru că parcela numită La Pobreza nu mai putea fi ținută în frâu, se întinsese din ce în ce mai mult, mai departe, și mai departe, ieșind astfel definitiv din dispozițiile cadastrale emise de primărie cu 80 de ani în urmă și o luase la vale, coborâse deja de aici, din nord, înspre zona mărginașă a pampasului, ce ducea înspre Sierra Santo Domingo. Astfel că, din nefericire, risca foarte curând să se unească acolo, la limita podișului Aguateguilla, cu un alt cimitir, Soledad.
– Noi, deci, nu putem să-i lăsăm pe oamenii săraci, pe toți trabajadores și pe toți gauchos fără apărare, păi, noi de-aia luptăm aici, ca să făurim țării un chip nou, căci vom construi școli, spitale, grădinițe, săli de spectacole, biblioteci – ca să vindecăm poporul de analfabetism și să-l conducem spre cele mai înalte culmi de civilizație și progres și să-l aducem la un grad enorm de spiritualizare – dar nu numai atât, vom reînființa școlile de meserii, uite, aici, o să schimbăm fața locului, aici, în spațiul școlii ăsteia se va înălța un imobil modern, din oțel și sticlă și cu o pasarelă ce va face legătura cu uzina de alături, unde elevii vor avea aplicații practice, nu vor mai sta înțepeniți în teorie, ca până acum, apoi, vom încuraja artele, vom reconstrui Conservatorul Național, Institutul de Artă Dramatică și cel de Artă Plastică, vom organiza festivaluri de muzică populară, simfonică sau de paradă, vom organiza expoziții în toate casele de cultură și vom aduce arhitecți din toată lumea, ca să realizeze obiectivele de real interes și utilitare, pe care ni le-am propus…
–… Daaaa, așa e! – strigară într-un singur glas cei patru purceluși.
–…vom construi autogări și aeroporturi, complexe comerciale care să desfacă toate produsele de care poporul are nevoie, astfel ca oamenii să nu mai alerge ca bezmeticii prin piețe, unde producătorii vicleni le vând marfă expirată, vom înființa parcuri de odihnă și agrement pentru toți oamenii muncii, care vor putea astfel, în zilele libere și la sărbători, să se bucure de un tapas sau de o paella, udate cu măsură de binecunoscuta noastră cerveza, vom porni lucrările de lărgire a estuarului fluviului Felicidad, care va deveni un autentic șenal navigabil, de la un capăt la altul al celor 58 de km cât are acum, de aceea, vom inaugura cât de curând trei șantiere navale, în care vom construi vase de mare tonaj, crucișătoare și portavioane, vom ridica din nimic puzderie de fabrici și uzine, unde oamenii, prin reprofesionalizare, să poată deveni proprietari și, totodată, producători ai bunurilor materiale, atât de necesare noii societăți moderne, aceea pentru care acum luptăm… puta madre, ai înțeles? Ești în stare să faci asta și să ne salvezi salvându-te pe tine, în primul rând?
Téo dădu din cap că da, privind în același timp, în jos, părea că smerit, dar, de fapt, curios la gândacul-titan care trecea tacticos pe dușumea, dinspre fereastra mucedă spre grinzile de lemn putred aduse din mină și depozitate lângă perete. Trecu chiar pe lângă scaunul șubred pe care stătea, cum o fi ajuns jigania aia acolo, tocmai din pădurea tropicală de la poalele munților, nu știa, se perpelea Téo, uitându-se cu atenție, dar și cu spaimă și scârbă la lungimea cât două palme a acestei insecte îngrozitoare, la corpul maro plat, chitinos, strălucitor, de parcă era șlefuit și lăcuit precum furnirul unui șifonier și, mai ales, la mandibulele curbate și puternice, despre care se spunea că pot rupe și un oscior de copil…
– Spune, mă, ai înțeles? Că, dacă nu, alegem pe altul… Să știi că noi n-avem nevoie de ezitanți, Prioratul alege numai oameni puternici, bărbați cu cojones, nu domnișoare de pension sau practicante în stabilimentul señorei Margueritta și nu ne-am înșelat niciodată în privința asta, da, nu știu dacă mă-nțelegi, noi suntem conștienți că revoluția nu-i suportă pe șovăielnici, pe care îi va îndepărta din rândurile ei, prin mijloace violente, uneori. De aceea, ea trebuie să fie continuă, să nu se isprăvească niciodată, înțelegi?! Însă am fost cu toții de acord în privința ta… se uită cu o privire tăioasă de macheta spre cei patru purceluși, care, înghețați de groază, dădură mecanic din cap… că tu reprezinți alegerea cea mai potrivită, mai ales că tu ești și șeful echipei de artificieri ai minei Gerais, căreia, ne-am interesat și am aflat, îi ești foarte devotat – El cobre es nuestro!, nu-i așa?! și începu să cânte încetișor, cu o voce nazală, ca de popă: „Nuestro cobre/ la carne de la pampa/ enclavado en la tierra colorada/ que vive allá en el norte”… („Cuprul nostru / carnea pampasului,/ cuibărit în pământul roșu/ care trăiește acolo, în nord”…) – apoi, le făcu semn purcelușilor să se așeze, căci aceia se și ridicaseră ca la un semn, solemn, în picioare, și se opri. Deci, nu-i problemă, dragă Téo, tu poți oricând să scoți din magazie, firește că pe bon, vei avea acoperire, un fleac acolo de zece-douăzeci de cartușe de dinamită, cu tot ce trebuie, microfreză, sfredel, cabluri, declanșator și alea-alea, să fii liniștit, însă, deci, să n-ai nicio grijă, că, atunci când vei aduna și scoate tot materialul, magazionerul n-o să fie acolo, e și el un tovarăș de-al nostru, dar pe tine nu te interesează chestiile astea. Iar noi, după ce vom chibzui adânc, vom stabili toate detaliile și îți vom trimite instrucțiunile necesare, comunicându-ți data, ora și locul unde vei amplasa dispozitivul. Tu, Téo, dacă vei urma neabătut sarcina asta pe care noi ți-o dăm, tu vei schimba istoria, să știi, dar, în primul rând, te vei schimba pe tine. Vei fi altul. Un alt Téotijuan Alvàrez. Unul nou. Cu altă înfățișare, cu alte idealuri, cu alte năzuințe, cu alte standarde de viață. Ce, nu vrei să scapi din bordeiul ăla infect din Ayacucho, unde toți aruncă scârnele și lăturile direct în strada desfundată și să te muți într-o garsonieră la bloc, aproape de centru, cu calorifere, cu toaletă-n casă, cu ferestre mari, luminoase, de la care să privești cu încântare minunatul nostru oraș, o încăpere curată, sănătoasă și fără gândaci sau guzgani? Vei avea alte trebuințe și, bineînțeles, alte satisfacții, cu atât mai mult cu cât, acum… he-hee, ești singur… Ai înțeles? Totul ți-e clar?
– Da, răspunse Téo cu o voce pierită, tristă și spartă în mii de bucăți, ca după o explozie.
…Și visul se desfășura nestingherit, parcă nimic nu-l putea opri…
În continuare, așadar, ieși din baraca unde avusese loc Colegiul Priorilor, adică „Atelierul de Mecanica Vieții”, cum îl botezase cineva și care chiar scrisese pe ușă cu cretă. Ieși năuc, stupefiat și îngrozit, aproape clătinându-se de emoție și spaimă, furișându-se. Era atât de copleșit și de epuizat, încât abia mai mergea. Îl dureau toate oasele. Și simțea parcă un cerc dureros că-i strânge capul. Ca o coroană împărătească, însă nu una de aur cu pietre prețioase, ci una lată de tablă învelită în meșină neagră, lipită de frunte unde semnul a intrat, după atâția ani, adânc în pielea capului și care are deasupra lămpașul fixat bine, ca să nu cadă – dar oare el fusese vreodată împărat? Știa el cum este să-l preseze pe umeri – acolo unde se încheie în nasturi de chihlimbar hlamida de purpură, poleită pe poale cu gheparzi decupați din foiță groasă de aur și tighelită pe margini cu un strat de-o palmă de blană cafenie de sobol – știa el cum e să poarte acolo presiunea tuturor necazurilor ce apasă, de regulă, pe umerii oricărui monarh a cărui singură grijă e să schimbe istoria și și să facă ușoară viața poporului pe care-l ocârmuiește?
La neputința de a răspunde la acest gând, măcar dintr-un exercițiu seducător al puterii încercate, precum primul deget de vin din pocalul pe care îl întide paharnicul, așteptând să primească augusta încuviințare spre a fi servit la masă doar cu acel soi nobil de vin, deodată, trupul i se îmbățoșă, deveni mai înalt, coloana i se îndreptă, iar mersul nu mai era deloc nesigur, ci unul apăsat, sobru, temeinic, prețios și înfășurat în imprevizibili aburi de prestigiu și demnitate. Ce era însă mai rău era că nu-și mai aducea aminte tot ce-i spusese Marele Prior. Se simțea răvășit de năvala amintirilor pe care pur și simplu nu și le putea aminti. Oare din simpla și ineluctabila rațiune a uitării sau să fi fost de vină discursul? Memoria sa albă, imaculată, nu reținuse decât uriașa misiune revoluționară, devenită o povară enormă, trasată de Marele Prior, care îi spusese, în concluzie, insistând asupra importanței ei epocale, că avea să schimbe istoria.
Ordinul, căci ordin fusese, trebuia adus la îndeplinire. Dar, deocamdată, aștepta.
Zorii plumburii ai acelei zile de marți, 3 octombrie, îngălați ca niște zoaie pe un geam nespălat, anunțau o nouă zi mizerabilă, silnică și hidoasă. Mirosea proaspăt a toamnă umedă, a frunze putrede și a noroi greu, lipicios ca o pastă. Casele de mahala, cu acoperișuri de șiță sau stuf, stăteau îngrămădite una în alta, ca niște năluci în lumina cețoasă. Era una dintre acele zile spălăcite, cu cerul înnorat ca o rufă murdară și sufocant de jos. O ploaie fină ca o plasă deasă cădea peste mahalaua ce clipocea pe la toate încheieturile. Străbătând uliţele murdare, înecate în clisă și scârne, Téo avu și viziunea viitoare, adică, atunci când ploaia va fi încetat, dar încă fără să apară soarele, mai târziu, cine știe în ce an și în ce anotimp, poate atunci când va sosi viitorul luminos descris de Marele Prior, uşile caselor se vor deschide optimiste și vor sorbi cu sete aerul gros ca niște vălătuci de nori. Iar lumina cenușie va scotoci curioasă încăperile aproape sordide, cu dulapurile lor grele, spoite primitiv cu baiț negru și decorate la colțuri cu îngeri sculptați grosolan, cu buchetele lor de flori artificiale ieșind din vase de pământ pictate naiv, așezate pe comodele scâlciate, cu statuetele din ghips date cu bronz auriu ale Fecioarei, de pe policioarele văruite din colțul camerei, lângă care ardea mereu o candelă, cu globul de lampă vechi, luat din feria, cu fluturi multicolori pictați pe sticlă, cu fotografiile rudelor lor plecate aiurea sau moarte, așezate sub geamul gros de pe masa rotundă, apoi, în fund de tot, cu bufetul șubred, cărat pe spinarea măgarului din las tierras, acolo unde se stingeau părinții rămași încremeniți în faldurile uitării și nemângâiați de nimeni, iar, lângă soba cu plită, în care ardeau coceni de porumb și cărbuni, cu divanul vechi de când lumea, pe care era întins un macat de lână, țesut în culori vii și, așezate în stivă, pernele de creton înflorat.
Aerul înecăcios devenise un lichid cenușiu, leșios, precum lăturile pe care le strângea în ligheanul de tablă, după ce spăla rufele purtate la lucru. Și, pe care, ieșind repede pe ușa de lemn negeluit, strâmbă și năruită, făcea un pas și le arunca afară, direct în stradă. Apoi, intra iute în casă, ca să nu se risipească vreun strop din căldura venită de la soba de tuci în care pocneau cărbunii primiți de la administrația minei, ca ajutor de încălzire. Cincizeci și cinci de kilograme pe lună. Umezi, sfărâmicioși, sterpi ca piatra.
Rămăsese singur. Rămăsese singur în pustiință, ca un fir de iarbă uscat și searbăd, uitat într-un teritoriu deșertic, înțesat doar cu iască și nisip, fără nimeni lângă el, căruia să-i împărtășească toate îndoileile și nesiguranțele sale de a trăi. Ernestine era departe, prea departe, de mână cu copilul pe care nu mai apucase să-l nască. Rămăsese singur cu năpasta lui de singurătate dureroasă, cu gândurile lui seci, încheiate neglijent, căci nu izbutea să înțeleagă tot ce i se întâmpla. Îl cotropeau zeci, sute de întrebări, dar pe care le simțea doar cum îl mistuie, îl ard pe dinăuntrul capului, îl împung dureros în meninge, ca o bubă ce se obrintește. Căci nu le putea defini ca lumea, nu le putea aloca un spațiu suficient din logica sa simplă ori ca un șirag de mărgele – aidoma unui portativ pe care notele sunt așezate cu o dibăcie secretă, spre a compune muzica – să poată înșira și el cuvintele, într-o anumită ordine, pe culori și strălucire, pentru a fi în cele din urmă înțelese ca enunțuri.
– Tequila!… și arătă două degete. Doble. Leandro înțelese imediat gestul cu care era obișnuit de mult, de câte ori intra Téo în bodega Rosalinda. Locanta fusese botezată după numele nevestei, o cadră de femeie, de fel de pe la munte (una chica de las tierras), din Caserio Soledad (chiar așa se numea: „cătunul singurătății”), pierdut undeva, unde lumina soarelui nu ajungea niciodată, între doi versanți abrupți din Sierra Santo Domingo. Acolo, taică-său avea o mică crescătorie de lame. O cunoscuse cu un an înainte, la corrida. Ea coborâse în pampas, ca să caute de lucru, știa că acolo unde se adunau mulți bărbați, putea sări și norocul, de oriunde. Iar la ea, a sărit direct din bărbăția lui Leandro, chipeș flăcău al câmpiei, cu ochi albaștri, gură lacomă, nas lung și drept și cu brațe de oțel, cu care știa a struni, ca nimeni altul, și calul, dar și femeia. Iar lui îi plăcuse de când o văzuse prima oară, era viguroasă, puternică, nedomolită, neînfricată, încăpățânată și nestăpânită, și, una peste alta, tot atât de abrașă în iubire. Strigătele ei de extaz din timpul nopții se auzeau în întregul Ayacucho. Dimineața, când ieșea pe stradă, spre a se duce la magazin, trecea cu nonșalanță pe lângă ulucile la care ieșeau femeile, de curioase ce erau. Care, nu de puține ori, îi aruncau cuvinte grele. Dar Rosalindei nu-i păsa. Cu un gest violent, își dădea capul pe spate, scuturându-și coama neagră, sălbatică, se îndrepta trăgându-și umerii înapoi și, izbind aerul cu sânii ce atrăgeau ca un magnet privirile tuturor bărbaților, trecea mai departe, mândră și hotărâtă. Într-un an, taică-său a murit, iar ea a vândut ferma. Cu banii câștigați, cumpăraseră locanta asta, căreia, în cinstea ei, i-a dat numele Rosalinda, iar alături, o chichineață, un fel de depozit, pe care l-au transformat într-un magazin, una tienda, cu de toate. Dar, din păcate, de la o vreme, vânzările începuseră să meargă prost, clienții erau tot mai puțini, ceea ce-l făcu pe Leandro, așa cum se întâmplă mai mereu în cazurile astea, să cadă în patima beției. Gurile rele, otrăvite încă de invidie, șopteau că asta era cam și din cauza nevestei, căreia începuseră să-i facă ochi dulci câțiva gamberros, care intrau cam des în magazinul ei, fără să cumpere nimic. Și, ca un făcut, în ultimul timp, gemetele și strigătele de iubire din casa lui Leandro și Rosalinda se auzeau din ce în ce mai rar. Deci, ulița își putea vedea de treburile ei.
„O să-ți pierzi mințile și banii, estúpido! Iar eu o să plec din spelunca asta împuțită.”, i-a strigat într-o zi Rosalinda, trântind ușa după ea. „Acum, sigur, cariño, e criză, e tot mai rău. Oamenii nu mai au bani, câștigă puțin și nu-și mai permit. Dar, cine știe, poate o s-o scoatem la capăt, bebé!” – i-a zis Leandro, mângâindu-i cu dosul palmei obrazul, după ce, mai înainte, ieșise iute și o ajunsese în dreptul porții: „Pero sin embargo es una bodega de lujo, linda!”… adică, totuși, e o bodegă dichisită, de lux, iubito!
Și încă un doble… Și, apoi, încă un doble. Și-ncă unul. Gândurile îi zburătăceau prin cap tot mai obosite, tot mai neclare și complet anapoda. Când – se întrebă – dar, mai degrabă, de ce oare ajunsese așa, în starea asta, gata să se înrobească păhăruțelor cu lichid alb-gălbui, pe care Leandro le așeza nenumărate, unul după altul, în șir, pe tejgheaua de zinc? E adevărat că, după primele patru păhăruțe, pe care le dăduse peste gât rapid de tot, ca la gară, Téo se simțise mai bine, mai ușurat cumva de apăsarea amintirii de acum câteva ore, din „Atelierul de Mecanica Vieții”. La urma urmelor, nu că nu e mare scofală, fiindcă este, este un gest care va schimba istoria, ci își dădu seama că alegerea lui de către Priori n-a fost întâmplătoare. El era un adevărat bărbat cu cojones, cum spusese Marele Prior, destoinic, puternic, îndrăzneț și responsabil, căci nu degeaba fusese numit șeful echipei de artificieri ai minei. Era poate chiar mai arătos decât Leandro ăsta, care, cândva, era un tip vânjos ca un toro, dar parcă s-a cocârjat în ultima vreme și mușchii i s-au fleșcăit, apoi, ochii lui de un albastru azuriu ca piatra de safir deveniseră apoși, cu privirea încurcată, în timp ce felul lui vesel și însuflețit se transformase într-o posomoreală tristă și neplăcută.
Deodată, își dădu seama că tequila îi arsese mațele și își aduse aminte că ultima oară când mâncase fusese aseară, înainte de a pleca spre Școala de Arte și Meserii.
– Du-te alături, să-ți dea Rosalinda doi-trei cartofi copți la tavă pe primus. I-a pregătit mai devreme. Am mâncat și eu și mi-a domolit foamea.
– Phiii, holà, ce faci, drăguțule? Cu ce ocazie pe la noi?
Veni spre el cu brațele deschise și-l îmbrățișă tandru, ciupindu-l ușor de obraz, apoi se uită la el de aproape și îi zâmbi grandios și bogat, așa cum făcea de regulă când se afla față-n față cu un bărbat arătos. Deși el arăta acum destul de obosit și, în plus, tequila îl cam tuflise și ea.
Zâmbi la rândul lui, dar destul de încurcat și stingher și, prin urmare, vru să se desprindă din îmbrățișare. Dar aceasta, din amicală, deveni mai strânsă, ușor focoasă și, totuși, gândi el cu ultimele resurse de luciditate, jenantă și iresponsabilă. Abia reuși să iasă de sub apăsarea tot mai nervoasă, susținută de ușoare spasme, a pieptului proeminent și parcă și mai întărâtat, căci, așa cum se vedeau prin cămașa de mătase, el observă cu reflexul de mascul al unei plăceri secrete, inavuabile, cum bumbii sânilor liberi, fără sutien, i se întăriseră, gata-gata să străpungă textila. Și făcu un pas în spate. Speriat și contrariat.
– Stai, mă, zevzecule, că doar nu te mănânc!
Apoi, cu un gest nu doar aiuritor și epatant, ci de-a dreptul indecent, se îndreptă spre tejghea, își luă avânt și se cocoță acolo, așezându-se cumva picior peste picior și într-o rână, sprijinindu-se într-un cot. Apoi, deodată se îndreptă, își mângâie cu amândouă palmele umerii, coborând cu mâinile încrucișate și acoperindu-și sânii semeți, ca și cum ar fi fost goi. Rămase așa, ca la o poză.
La finalul reprezentației, întinse mâinile și șopti languros, printre buzele moi: – Ahora, dime sobre nuestro plan, querido! („Acum, spune-mi care-i planul nostru, scumpule!”).
Téo făcu stânga împrejur și, din doi pași, ajunse la ușă, clătinându-se amețit, dar nu din pricina tăriei băute mai devreme. În același timp, își dădu seama că nu rostise niciun cuvânt în timpul întâlnirii ambarasante cu Rosalinda. Ieși, făcu doi pași alături, la bodegă, doar deschise ușa, băgă capul și-i spuse lui Leandro:
– Nu mai mi-e foame… Gracias, Leandro. Și plecă.
…Și visul se desfășura nestingherit, parcă nimic nu-l putea opri…
Peste trei zile, primi încuviințarea. Între timp, scosese din magazia de materiale 15 batoane de dinamită și toate celealte unelte necesare implantării lor în sol. Acțiunea avusese loc în schimbul trei, pe la ora 4.00 și, într-adevăr, ușa de la depozit era descuiată, iar magazionerul Enrique Fernandiño nu era la post. Când însă ieșise afară, cu rucsacul în spate, îl zărise în marginea clădirii, în umbră, fumând. Trecu pe lângă el și urcă în vagonetul ce-l ducea spre oraș, adică exact până în mărginimea suburbiei Ayacucho, adică mahalaua lui. Deci, nu avea de mers mult. Pe drum, nu se întâlnise cu nimeni, doar cu un borracho întârziat și care se grăbea spre casă, așa cum putea, spre a întârzia cât de cât pornirea scandalului casnic, altminteri inevitabil.
Instrucțiunile, scrise cu creionul pe o foaie de caiet școlăresc, erau foarte clare. „Condorul” se va deplasa peste două zile, adică duminică, la Espinar, pentru tradiționala Copa de la Victoria la golf. Pe care, în fine, se știa de multă vreme, o câștiga în fiecare an, ca din întâmplare, El Gran General. Il Diablo. „Condorul”. Traseul era cel obișnuit: de la Palatul La Gorra Azul, pe DN3, în direcția Aguateguilla, până la marile terenuri de golf de la Espinar, pe care se spune că el le sponsoriza copios. La km 27+300, acolo unde drumul începe să urce, pentru că relieful devine stâncos, se află un indicator spre dreapta: Mejillone La Negra 22 km. Stâlpul de metal, vopsit în albastru cu alb, este înfipt, spre a fi văzut de departe, într-o stâncă izolată, desprinsă din munte. De fapt, un bolovan de câteva zeci de tone ce s-a oprit exact în buza văii în care se află localitatea Mejillone la Negra. Tot cu creionul era desenată, parcă era lucrarea unui școlar, un fel de hartă grosolană, marcând principalele repere. Indicatorul și stânca erau înscrise într-un cerc de culoare roșie. Era clar. Iar ora era 7.45.
Trebuia să pornească mâine de dimineață, ca să aibă timp să instaleze totul. Apoi, va sta acolo întreaga zi. O mașină se afla la ieșirea din Ayacucho, fix la ora 6.45. Era sâmbătă și era clar că nu risca nicio întâlnire întâmplătoare incomodă. Mahalagiii dorm până târziu. În final, i se atrăgea atenția că nu este permisă nicio ezitare în acțiune, nicio greșeală tehnică și nicio, Doamne ferește, amânare a planului stabilit de Priorat. Devenise ca o lege a naturii. Implacabilă, cum e alternanța zi-noapte, cum sunt nașterea omului sau moartea lui. Era contribuția la o zidire. Fiindcă, propria noastră viață ce este altceva, dacă nu o lucrare? O operă de bucurie măreață. De aceea, el credea cu tărie că intervalul acesta dintre cele două repere, nașterea și moartea, asupra cărora noi, oamenii, n-avem cum, pur și simplu, nu putem interveni, nu le putem modifica, trebuie să fie o sărbătoare. E musai să fie un festin cu splendori, cu satisfacții, cu iubire, cu speranțe împlinite, de care trebuie să ne bucurăm cu toții.
…Și visul se desfășura nestingherit, parcă nimic nu-l putea opri…
Mașina, o camionetă Mazda ce pârâia din toate încheieturile, plus motorul, l-a lăsat exact acolo, la km 27+300. Șoferul i-a dat rucsacul și un pachet cu ceva merinde, apoi, camioneta a întors și a dispărut în direcția din care venise.
Téo cercetă cu atenție împrejurimile și evaluă toate eventualitățile. În stânga, un perete compact de stâncă, ieșea din discuție. Aici, drumul se îndrepta, după ce, mai înainte cu 200 m, intra într-o pantă de 30 de grade și se înscria pe o curbă la stânga, astfel că bolovanul nu va putea fi observat decât în ultimul moment, atunci când panta se sfârșește și drumul devine drept. Din spatele stâncii-bolovan, în dreapta, într-o înclinare destul de abruptă, de fapt, o ruptură în scoarță, se făcea drumul de macadam spre Mejillone La Negra, ce începea cu un pâlc de arbori guayacán. În fundul văii, jos, într-o bolboroseală de aburi și ceață, se zărea sătucul.
În pâlcul acela de copaci, în spatele câtorva tufe uriașe de cactuși, compacte și încurcate, ale căror fructe galbene începuseră să se coacă, își așeză Téo cortul, pictat cu vopsea galbenă reflectorizantă: Compañía de ELECTRICIDAD. Se așeză și puse alături rucsacul militar greu. În nări i se insinuă esența inconfundabilă de guayacán, dulce, persistentă și profundă, în general mai seacă decât cea de cedru, dar mai dură decât aceea de santal – din care se obține o nuanță de parfum dulce, persistent și profund – într-o combinație neașteptată, inedită, obținută pe loc, cu aroma de iarbă crudă strivită… oare de când nu mai simțise această senzație de bine, de relaxare, de extaz? Se așeză pe spate, își puse mâna dreaptă sub cap și se lăsă purtat de gândurile care țâșniră singure dintre firele de iarbă culcate. Își imagină că se afla acolo la un picnic cu Ernestine, doar ei doi și micuțul Juanito – îi seca inima că nu putea auzi gânguritul lui, al copilului frumos și zdravăn ce stătea să vină și n-a venit, viitorul bărbat Alvàrez, care, fără nicio îndoială, îi va moșteni forța, încrederea, trudnicia și, bineînțeles, putința magică de a visa – dar ar mai fi trebuit să aștepte încă patru luni. Întinse, din reflex, mâna alături. Ernestine nu era. Poate că se dusese pe cărare mai jos, dincolo de pâlcul de guayacán, unde se afla un izvor, ca să umple ulceaua.
Apoi, își aduse aminte și se uită la rucsac, cu o privire încremenită. Oare va reuși? Acțiunea lui, care va schimba istoria – doar așa i-a promis Marele Prior – își păstrează motivația înaltă, solemnă? Nu-și mai puse problema dacă e dreaptă sau nu e dreaptă. Important era – așa cum suna ordinul – că trebuia să reușească. Mesajul de la Marele Prior insistase: nu este permisă nicio ezitare în acțiune, nicio greșeală tehnică și nicio amânare a planului. Văzduhul din capul lui se mai limpezise. Cu cât se apropia momentul acțiunii, cu atât raționamentele deveneau mai clare. Ajunsese – constată el mirat – la judecăți cu adevărat cristaline. Așadar – își zise – se înşală amarnic acela care crede că victoria unei acţiuni ar depinde de faptul că ea e dreaptă sau nedreaptă, fiindcă, de fapt, noi vedem în fiecare zi tocmai contrariul: că nu dreptatea ei, ci înţelepciunea, forţele de care dispui tu spre a o aduce la îndeplinire şi, bineînțeles, norocul… da, norocul! te ajută să izbândeşti. E foarte adevărat că în sufletul cui are dreptate se naşte o anumită încredere bazată pe părerea că Dumnezeu sprijină cauzele drepte, părere ce-i face pe oameni îndrăzneţi şi stăruitori – două calităţi din care uneori se nasc victoriile. Altfel, faptul de a lupta pentru o cauză dreaptă poate fi de folos în mod indirect, dar e greşit să crezi că e de folos în mod direct. Gestul eroic nu se traduce, în general, decât în plan secund. Cu alte cuvinte, amintindu-și pentru ce era el acolo, de acțiunea lui nu el va beneficia direct, ci indirect, pe de lături, cum ar veni, la mâna a doua, prin mulțumirea și satisfacția pe care le va provoca în primul rând Marelui Prior.
Până seara, a perforat adânc stânca în partea invizibilă de pe șosea, în 15 locuri, cu burghiul manual, căci acela electric producea un zgomot destul de mare și pasagerii din mașinile care mai treceau ar fi putut să intre la bănuieli. Și-așa, numai norocul îl scăpase să nu intre intr-o încurcătură ce putea să compromită acțiunea. A pornit, așa cum se întâmplă, de la un incident, pe care numai hazardul l-a rezolvat. Pe la orele prânzului, a oprit imediat după stâncă un autobuz. Unul din ăla specific ținutului, o cașcarabetă care abia se mai ținea să nu cadă tablele de pe ea și coșcovită deasupra de tot felul de bagaje, cutii de carton, lăzi, cufere, covoare rulate, o masă așezată cu picioarele-n sus, un cântar mare, un televizor învelit într-o pătură, ba chiar și o cușcă din plasă, în care ciuguleau cuminți, boabe dintr-un blid, două găini și un cocoș. Aerul se umpluse de fum de motorină arsă, căci șoferul n-a oprit motorul. Ușa din față s-a deschis și din ea a coborât un granjero, cu un surtuc pe el, peste care avea un poncho colorat și cu o pălărie veche și unsuroasă pe cap. S-a uitat în preajmă și, văzând colonia de cactuși, s-a pitit după ea, și-a deschis prohabul și a început să urineze. Estimp, ușurat, privea primprejur, susurând încet o melodie. Deodată, zări cortul pe care scria Compañía de ELECTRICIDAD, însă nu mai avu timp să caute explicații, că se auzi sunetul caraghios al claxonului, ca un vânt tras nu se știe de cine în liniștea suspectă a unei bodegi. Se închise repede la șliț și o porni în fugă înapoi, spre autobuz.
Téo răsuflă ușurat, se ridică și ieși să-și continue treaba: acum așeză cu grijă în lăcașurile profunde batoanele de dinamită, apoi, le amorsă, înfigând fiecăruia clema cu capsă. Firele o să le tragă mai târziu, în buza nopții. Nu se știe cine putea trece pe acolo și se împiedica de ele. Se întoarse, intră din nou în cort și deschise o cutie cu chilli con carne. I se făcuse foame. Mușca din codrul de pâine cu poftă, apoi, scormonea în conservă, și desprindea cu lingura de tablă bucăți mari de carne tocată, roșie și iute. În răstimpuri, bea cu înghițituri lacome, apă din sticla pusă în buzunarul rucsacului. Apoi, se lăsă iarăși purtat de gânduri. Dar, pe nesimțite, ațipi. Se trezi buimac. Afară cobora seara, cu neguri, cu frig și cu umezeală. Nici nu știa cât timp trecuse. Privi prin deschizătura cortului spre stâncă. Totul era în regulă.
Când s-a lăsat greul serii, a tras firele și le-a conectat la detonator. Totul era pregătit. Trebuia doar să apese cu două mâini mânerul de lemn din capul tijei ce ieșea din cutia cu contacte și care culisa înăuntru. Atât îi mai rămânea. Un gest. O mișcare. Un fleac, adică. Și astfel misiunea era încheiată. Iar el, Téo, adică Téotijuan Alvàrez, aștepta ca, după acțiunea sa eroică, istoria să se schimbe. Așa cum îi promisese Marele Prior.
A dormit iepurește, trezindu-se la fiecare zgomot, venit din păduricea de guayacán sau de la mașinile care treceau – rar, e adevărat – pe lângă stâncă.
Dimineață, când zorile încă nu se arătaseră, a ieșit din cort, l-a împachetat meticulos, de parcă era o parașută, poate că era chiar parașuta cu care avea să se salveze, și îl îndesă în rucsac. Strânse apoi toate resturile de primprejur, le puse – așa umezite de roua dimineții – într-o pungă de pânză, pe care o atârnă de una dintre cheutorile rucsacului. Luă încetișor cutia cu declanșator și binoclul, apoi urcă încet cei douăzeci de pași, până la stâncă. Se lăsă în vale binișor, astfel că era bine ascuns de malul din dreapta ei. Se uită o clipă în jos, la valurile de iarbă ce se unduiau sub el și care se opreau exact în marginea satului Mejillone La Negra. I se făcu frică. Apoi, se întoarse și duse binoclul la ochi. Se uită la ceas. Inima îi bătea gata să-i spargă pieptul. Mai verifică o dată contactele și așteptă.
Se uita la ceas din minut în minut. 7.40. Începu să respire greu… deodată, da, da, da! În depărtare, se zărea convoiul de mașini negre. Știa că Il Diablo, „Condorul”, se afla în a doua mașină. Un Sedan luxos și în mod sigur blindat, care, se spunea că pe dinăuntru avea o tapițerie scandaloasă, de jaguar, ce iritase la culme organizațiile internaționale de protecția animalelor. Pur și simplu, așa, de jaguar a vrut el, ca să-i sugereze în fiecare moment cât stă în mașină că el este cel mai puternic animal de pe pământurile astea, că el este cel mai de temut carnasier din această lume sălbatică și că este dotat cu agilitatea incontestabilă a jaguarului, fiindcă nu poate fi prins niciodată într-o capcană.
Simțea că palmele i-au asudat și sunt alunecoase. De aceea, prinse bine cu amândouă mâinile bucata neagră de lemn. Nu mai trebuia decât să apese pe ea, atât, ca să culiseze tija înăuntrul cutiei de metal. 50 de metri, 20, 10… Trecu prima mașină, antemergătorul. Și gata! Atunci, apăsă cu toată puterea. În clipa aceea, însă timpul îngheță și Téo văzu îngrozit cum geamul de la mașina „Condorului” coboară și de acolo țâșnește spre el un jaguar uriaș, care ocupă instantaneu toată lumina lumii, aruncând în locul ei o pânză de întuneric. Abia atunci, în momentul acela când fiara fu deasupra lui și când deja se scursese inerția de trei secunde, cât impulsului îi fură necesare ca să ajungă simultan la toate cele 15 batoane de dinamită, o explozie infernală zgudui pământul, ca un cutremur, pulverizând stânca în mii de bucăți ce cădeau ca după o erupție vulcanică. Téo nu mai avu timp să se ferească. Un fragment de piatră de câteva zeci de kilograme, ori poate jaguarul care aterizase pe el, îl aruncă înapoi, cu forța însăși a suflului exploziei. Mai apucă să vadă doar cum Sedanul ce nu fusese atins nici măcar de un fir de praf se îndepărtează liniștit, flancat de mașinile din escortă. După care, giulgiul de întuneric îl înfășură definitiv… Dar oare ce înseamnă definitiv?
*
Apăsarea aproape că-i reteză suflarea. Nu mai putea ține greutatea aceea pe piept. Se trezi brusc din coșmarul care, toată noaptea, îl secase definitiv de putere. Istovit, își trecu palma peste fața asudată și se pipăi peste tot. Slavă Domnului, era întreg. „Ufff! Bine că a fost doar în vis!”. Perna era udă leoarcă. Se uită la Ernestine. În lumina difuză a dimineții de octombrie, părea o zână dintr-un basm, ajunsă cine știe cum, poate plutind, direct în patul lui. „Doamne, cât era de frumoasă, mai ales acum, după ce-l născuse pe Juanito!”. Se împlinise încântător și nu mai puțin ispititor: șoldurile i se lățiseră copios, coapsele se întăriseră, iar sânii – savuroasa sursă de lapte a micuțului – se măriseră strașnic și deveniseră opulenți și pompoși, vrând parcă să-i concureze pe cei ai Rosalindei. Dar, mai presus de toate, avea o poftă nebună de iubire. Acum, după încleștarea erotică de la începutul nopții, dormea adânc, respirând ușor, cu un susur discret.
Deodată, încordându-și auzul, fu sigur că auzise ceva. Asta îl trezise. Deci, nu i se păruse. Auzise venind de afară, apropiindu-se, era sigur, nu putea greși, zgomotul atât de cunoscut, de copite înfundate în macadamul moale, al cailor de la furgonul negru al Prioratului, acela care ducea condamnatul pe ultimul drum, la execuție. Uruitul infernal al roților se oprise. Téo știa acum că veniseră să-l ia. Atentatul din somn nu reușise. Iar el, Téotijuan Alvàrez, fusese cel care dăduse greș. Și, deci, înțelese foarte bine că tot el era cel care trebuia să plătească eșecul. Și doar Marele Prior l-a întrebat…
Coborî din pat, își trase nădragii pe el, își puse cămașa cea nouă, pe care o păstra pentru Ziua Mamei, de peste două săptămâni, adică a treia duminică din octombrie. Apoi, cu lacrimi în ochi, parcă cerându-și iertare, se aplecă, o sărută pe Ernestine pe frunte, îl mângâie pe Juanito pe obraji, cu dosul palmei, se închină și ieși.
Ușa de lemn pocni în urma lui ca o împușcătură.
(2-10 septembrie 2022)