Pe supracoperta celei mai noi cărți a lui Mircea Gelu Buta, Istorii neștiute, istorii uitate, te întâmpină silueta MS Regele Mihai I. În picioare, aplecat peste o masă, cu binecunoscuta sa privire gravă, demnă, fostul suveran semnează în ceea ce pare a fi o carte de onoare. Imaginea contopește măreția și familiaritatea cu o mare nostalgie după un trecut destul de recent, dar irepetabil, ca și promisiunea descoperirii unor figuri și întâmplări peste care s-a așternut praful uitării. Iar Mircea Gelu Buta nu își dezamăgește nici de această dată cititorii. El are capacitatea rară de a-și concentra atenția asupra unor aspecte inedite ale întâmplărilor pe care le descrie. Chiar dacă pe unele le cunoaștem din istorie, citindu-i textele tot ai sentimentul prospețimii și al noutății, poate pentru că nu ai privit niciodată faptele și personajele din unghiul din care le observă autorul, cu implicarea sa sufletească.
Universul lui Mircea Gelu Buta este județul Bistrița-Năsăud, cu un fel de prelungire firească spre Cluj, până la mânăstirea Nicula, locul atât de drag mentorului său, Înalt Prea Sfințitul Bartolomeu. Știe fiecare părticică din acest teritoriu, cunoaște fiecare detaliu al istoriei sale și destinul fiecărui om care a contribuit, în bine sau în rău, la scrierea ei. Dacă există un cuvânt care caracterizează personalitatea (nu doar scriitoricească) a lui Mircea Gelu Buta, acesta este „iubire”. Iubire pentru locuri, pentru istorie și pentru oameni. Un umanism predictibil dacă ne gândim că autorul a fost vreme de decenii directorul Spitalului Județean de Urgență și, simultan, un mare iubitor de Dumnezeu, prețuit de întreaga suflare bisericească a locului.
Așa cum devine previzibil din scurta prezentare din începutul acestui articol, volumul Istorii neștiute, istorii uitate (care trimite involuntar cu gândul la o emisiune a lui Virgil Ierunca de la postul de radio Europa liberă) se referă cu destul de mare strictețe la întâmplări petrecute în județul Bistrița-Năsăud și Cluj. Probabil, unele dintre ele nu au fost cunoscute niciodată de către oamenii din afara acestui areal, iar revelațiile pentru cei care le descoperă odată cu citirea acestui volum s-ar putea să fie majore.
Cu siguranță, multe dintre întâmplările relatate în această carte sunt cunoscute istoricilor de meserie. De altfel, Mircea Gelu Buta nu ezită, atunci când e cazul, să-și argumenteze afirmațiile cu citate din cronicari, din Iorga, din istorici contemporani sau chiar din presa scrisă, în funcție de perioada în care s-au derulat. Pentru nespecialiști ele rămân însă o sursă de revelații și de mândrie locală. Nu știu câți oameni, exceptându-i, cum spuneam, pe istoricii de meserie, știu că domnitorul Moldovei, Petru Rareș, fiul lui Ștefan cel Mare, este considerat un precursor al lui Mihai Viteazul prin potențialul avut de a-i uni pe români sub un singur sceptru. Scrie Mircea Gelu Buta, urmându-l pe istoricul A. D. Xenopol: „Moștenind pe tatăl său, Ștefan cel Mare și Sfânt, domnul Moldovei, Petru Rareș era stăpân pe toată partea de răsărit și centrul Ardealului. Dacă ținuturile de la Ciceu, Cetatea de Baltă și Bistrița erau direct sub stăpânirea acestuia, Țara Făgărașului, Țara Bârsei, Târnavele și Țara Secuilor se aflau sub protecția și autoritatea sa. În același timp, adică în anul 1530, Muntenia a ajuns cu totul sub influența lui Petru Rareș, acesta izbutind, cel puțin formal, aducerea sub ascultare a celor trei țări locuite de români./ Unitatea națională, pe care, câțiva ani mai târziu, Mihai Viteazul a realizat-o pentru o clipă și pe teren politic, dar care s-a prăbușit dureros de repede, a rămas însă să dăinuiască un secol întreg pe teren bisericesc.” Foarte interesante considerații. Ele pun în evidență un aspect de multe ori uitat: sentimentul unității naționale s-a cristalizat și s-a perpetuat în timp, în jurul Bisericii Ortodoxe. Alte episoade mai puțin cunoscute, relatate în carte: asediul cetății Bistrița de către trupele generalului Giorgio Basta, cel responsabil de moartea lui Mihai Viteazul, ororile primului război mondial și curtea marțială de la Bistrița; Bistrița în perioada 1944-1945, cu schimbările succesive de administrație și exodurile de populație; drama martirilor năsăudeni și canonizarea lor.
Cele mai interesante capitole sunt însă, fără îndoială, cele care țin de istoria recentă. Vânătorile prezidențiale de la Dealu Negru se referă la partidele de vânătoare organizate pentru Nicolae Ceaușescu în această zonă. Ele au intrat de multă vreme în folclor și nu știi niciodată unde se termină realitatea și începe imaginația povestitorului. Mircea Gelu Buta face o documentare impecabilă a acestor aventuri cinegetice. Povestește pas cu pas organizarea lor, sosirea cuplului conducător (de cele mai multe ori președintele era însoțit de înalți demnitari din fruntea partidului comunist, dar și de soția sa, Elena Ceaușescu), persoanele din administrația locală responsabile cu buna desfășurare a vizitelor, mesele festive și petrecerile organizate în cinstea oaspeților. Toate întâmplările sunt ilustrate cu fotografii de la fața locului cu mai mulți dintre participanți (toți identificați cu nume și prenume) și trofeele cele mai importante. Este relatată și o vânătoare din anul 1974 în timpul căreia Manea Mănescu a primit botezul vânătoresc din partea lui Nicolae Ceaușescu. Acesta consta în aplicarea a trei lovituri de băț, în vreme ce altcineva le contabiliza cu focuri de armă trase în aer. În carte există și o fotografie care imortalizează momentul. Novicele este întins pe burtă, în iarbă, iar Nicolae Ceaușescu se îndreaptă spre el cu un rânjet cinic și o bâtă destul de noduroasă în mână. Nu pare a fi vorba, așa cum mi-am imaginat multă vreme, despre o simplă joacă, eventual cu ajutorul unei nuiele care să mai și piște, cât să stârnească hohote de râs și să facă memorabilă experiența.
Un eveniment cu rezonanțe istorice s-a petrecut în anul 1997. MS Regele Mihai I a vizitat pentru prima oară municipiul Bistrița și împrejurimile. În ziua de 23 august, fostul suveran a apărut în fața unui public numeros și compozit pentru a răspunde întrebărilor puse de cinci istorici prestigioși în legătură cu derularea și semnificațiile actului de la 23 august 1944. Astăzi, din confesiunile făcute de Rege diverșilor autori și din cele ale altor martori la evenimente, nu mai sunt multe lucruri de știut în legătură cu acele evenimente. Explicarea în public de către Majestatea Sa (prima de acest fel, spune autorul cărții) a viziunii sale legate de acel moment istoric, sub tirul întrebărilor unor oameni mai mult decât calificați a stârnit multă emoție în oraș. Dar iată cine au fost interlocutorii Regelui: acad. Șerban Papacostea, acad. Alexandru Zub, istoricul Șerban Rădulescu-Zoner, istoricul Șerban Tănăsescu și istoricul Gheorghe Onișoru. Regele a povestit cu franchețe despre desconsiderarea pe care o avea mareșalul Antonescu față de persoana sa (aproape că refuza să trateze subiecte cu adevărat importante în prezența tânărului Rege care avea, totuși, 23 de ani, considerându-l un copil; la fel vedea lucrurile și Hitler care în discuțiile sale private nu ezita să-și manifeste disprețul față de rege pe care îl descria ca pe un copil care se ține de fusta mamei sale; aproape că îți vine să te întrebi cine a influențat pe cine?) și a lăsat să transpară o ostilitate lipsită de echivoc față de cel care conducea de facto România. A spus că actul de la 23 August a fost necesar pentru că ne-a readus în tabăra forțelor democratice (chiar dacă acolo era și URSS) și că prin acest gest România nu a căzut chiar din acel moment victimă comunizării totale (așa cum s-a întâmplat, de pildă cu Bulgaria). Pe de altă parte, în pofida antipatiei evidente pe care o avea față de mareșal, Regele spune că nu ar fi vrut să îl predea pe acesta comuniștilor, dar Dinu Brătianu (președintele PNL) și Iuliu Maniu (președintele PNȚ), cu care vorbise în prealabil să vină pregătiți cu oameni în ziua de 23 august, au venit singuri. Așa se face că mareșalul a ajuns în custodia comuniștilor și a sfârșit așa cum se știe. Ar fi putut fi altfel, cu trupele sovietice aflate deja în țară? Greu de spus și oricum, pentru câteva generații de români întrebarea este tardivă.
O întâmplare care astăzi ar putea stârni zâmbete, legată de Regele Mihai, s-a petrecut în noaptea de anul nou, 2006-2007. Regele fusese invitat să petreacă revelionul la mânăstirea Nicula, unde se afla reședința Înalt Preasfințitului Bartolomeu. În așteptarea oaspetelui, Mitropolitul a ieșit să verifice personal felul în care a fost curățată zăpada în drumul care urca spre reședința sa. Dar a alunecat și s-a lovit la șold, rupându-și un picior. Ajuns la Nicula și auzind vestea, Regele a luat o sticlă de șampanie și a plecat la spitalul unde era internat Înalt Preasfințitul. Încerc să-mi imaginez șocul pe care l-au trăit cei aflați de serviciu în noaptea de revelion când s-au trezit față în față cu Majestatea Sa Regele Mihai I.
Scrisă cu har și multă dragoste, cartea lui Mircea Gelu Buta, Istorii neștiute, istorii uitate, este lectura perfectă pentru zilele de poveste ale sărbătorilor de iarnă.
Mircea Gelu Buta, Istorii neștiute, istorii uitate,
Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2022