În anul 2007, când Arhivele Naționale Britanice au declasificat o serie de documente secrete, opinia publică din Anglia (și nu numai) a aflat ce a însemnat Operațiunea Columba (Source Columba), numele de cod al unui incredibil plan pus la cale de Serviciile Secrete în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În cadrul acesteia, mii de porumbei voiajori erau transportați cu avioanele din Marea Britanie și apoi parașutați în Franța, țară aflată deja sub ocupație nazistă. Ideea era ca acești porumbei să ajungă în spatele liniilor inamice, iar acolo, localnicii susținători ai Rezistenței franceze să se folosească de ei (porumbeii purtau, legate de piciorușe, tuburile speciale în care trebuiau introduse mesajele, împreună cu instrucțiuni cu privire la completarea datelor strategice) pentru a transmite informații esențiale cu privire la acțiunile și poziționările trupelor germane, știut fiind faptul că porumbeii călători reveneau în locul de unde plecaseră, având această uluitoare capacitate de a se orienta și a-și (re)găsi drumul spre casă. Din anul 1940 și până către sfârșitul războiului, Operațiunea Columba s-a desfășurat în mod constant, rămânând, pentru o bună bucată de vreme, necunoscută germanilor. Și, în ciuda scepticismului cu care a fost ea privită la început de către unii oficiali britanici și chiar de către unii dintre conducătorii militari ai vremii, planul acesta neobișnuit a avut succes în peste jumătate dintre cazuri, furnizând Aliaților informații extrem de utile, care, altfel, ar fi fost imposibil de transmis. Iar după semnarea păcii, treizeci și unu de porumbei care luptaseră în felul lor în cel de-al Doilea Război Mondial au fost decorați, primind Dickin Medal, cea mai înaltă distincție britanică pentru animale.
De la toate aceste detalii extraordinare pornește scriitorul american Alan Hlad în romanul său de debut, Lungul zbor spre casă (The Long Flight Home, 2019), devenit rapid bestseller în Statele Unite, în ciuda faptului că, până atunci, autorul fusese cunoscut doar ca economist și lucrase cu succes în domeniul asigurărilor. Cu toate acestea, Hlad (născut în 1966, în West Virginia), frecventase în anii studenției cursuri de literatură și de scriere creativă și rămăsese apropiat de cercurile culturale americane, astfel încât pasiunea sa pentru scris nu e întru totul neașteptată. Neașteptată a fost, poate, doar maturitatea pe care a demonstrat-o în acest prim roman, precum și dorința sa ca, scriind despre război, să nu rămână doar la nivelul marilor idealuri și a descrierii actelor de eroism – atât de cunoscute, de altfel, în literatura americană a secolului XX –, ci să își focalizeze atenția asupra unor detalii mai puțin cunoscute și, în egală măsură, asupra unor ființe despre al căror eroism, curaj și loialitate se vorbește foarte rar și foarte puțin – porumbeii. Prin urmare, fără a pierde din vedere contextul istoric și detaliile care configurează încă din primele pagini ale cărții atmosfera războiului așa cum era el resimțit la Londra și în împrejurimi în toamna anului 1940, Alan Hlad scrie cu înțelegere și cu căldură – dar și cu un remarcabil talent narativ – despre Operațiunea Columba, într-o carte care vorbește despre capacitatea de sacrificiu, despre pierderi și suferințe dar care rămâne, în mod fundamental, un text plin de speranță. Și, desigur, un text dedicat păsărilor și oamenior care au fost implicați în aceste acțiuni mult prea puțin cunoscute, din păcate.
Totul începe în septembrie, 1940. Anglia e deja în război de un an, Franța a capitulat, iar soldații britanici, mulți dintre ei grav răniți, au fost evacuați în condiții dramatice de la Dunkerque, în luna iunie. Iar din iulie, Germania a început blocada pe mare, afectându-i grav pe britanici. În septembrie, însă, Luftwaffe bombardează Londra, iar marea bătălie pentru Anglia începe. Și e purtată pe toate fronturile, de oameni și de animale deopotrivă – chiar și de unele la care mai nimeni nu s-ar fi gândit în aceste momente, porumbeii. Păsări inteligente și curajoase, care par o soluție, una dintre puținele soluții, pentru ca forțele aliate să obțină informații din spatele liniilor inamice. Despre toate acestea se va auzi la Epping, localitatea situată la gurile Tamisei, nu departe de Londra, unde locuiesc Susan Shepherd și bunicul ei, Bertie, crescători de porumbei voiajori, cărora li se solicită sprijinul pentru demararea și buna desfășurare a acestui temerar proiect. Numai că Susan și Bertie, chiar dacă nu ezită să-și servească patria, își fac griji pentru păsările pe care le cresc de atâția ani și pe care le consideră cu adevărat parte a micii lor familii. Căci, era știut de la bun început, mare parte dintre porumbeii care aveau să plece în periculoasa misiune nu aveau să se mai întoarcă, ei având de înfruntat, pe lângă primejdia de a fi capturați ori împușcați, și pe aceea reprezentată de păsările de pradă, de frig, foame, vreme nefavorabilă. Iar Susan, care și-a pierdut părinții de mică, din cauza gripei spaniole, îl mai are doar pe bunicul ei aproape. Și pe micii ei prieteni înaripați, care îi alină tristețile și îi dau curaj în aceste vremuri de restriște.
La mii de kilometri depărtare de toate acestea, pe celălalt țărm al Atlanticului, în Buxton, Maine, Ollie Evans află despre bombardamentele germane și, mândru de originea sa britanică, chiar și după ce două generații din familia sa trăiseră în Statele Unite, decide să se înroleze ca voluntar în Forțele Aeriene Britanice și să lupte pentru Anglia, revoltat de faptul că guvernul țării sale încă ezită să se implice în acțiunile militare. Fără să aibă nici recomandările și nici pregătirea formală necesară, dar fiind pilot utilitar experimentat și întotdeauna capabil să stăpânească avionul cel vechi cu care se ocupa de culturile proprii și de cele din vecinătate, Ollie are, totuși, noroc în câteva situații, întâlnește oamenii care îl ajută să se apropie de realizarea visului său, iar toate acestea par un soi de compensație pe care o primește tânărul care încă suferea după pierderea părinților săi. Numai că, odată ajuns în Anglia, după prima noapte pe care o petrece într-un adăpost antiaerian și are ocazia să observe curajul și hotărârea englezilor de a rezista, ceea ce îi întărește o dată în plus deciziile luate, are ghinionul de a da peste fatalul locotenent Clyde Boar, care o hărțuiește pe Susan, în trenul cu care tânăra se întorcea de la Londra. Evident, Ollie intervine în sprijinul ei. Și, din nou evident, între el și Boar se iscă o ceartă în urma căreia Ollie e încarcerat – și va fi nevoie de intervenția și sprijinul bunicului lui Susan pentru eliberarea lui. Cu o condiție, și anume ca Ollie să contribuie la efortul lui Bertie și Susan și să-i ajute să pună la cale ultimele detalii pentru Operațiunea Columba. Iată, deci, cum soarta i-a adus alături pe Susan și Ollie, iar minunații porumbei ai familiei Shepherd vor avea darul de a-i apropia aproape instantaneu. Mai ales Ducesa, frumoasa porumbiță preferată a lui Susan, cea care, practic, ieșise din ou sub ochii fetei, cu ajutorul ei, la lumina (și căldura) lămpii din biroul bunicului.
Transformată, pe parcursul textului, într-un adevărat personaj de roman (și cum să nu fie un personaj, când toți porumbeii Angliei, nu doar ai familiei Shepherd, sunt micii eroi ai unui mare război!), Ducesa nu e numai încântătoare ca prezență, ci și foarte curioasă, inteligentă și curajoasă – având un rol important în povestea de dragoste care se înfiripă repede între Susan și Ollie. Orice iubitor al păsărilor va fi cucerit iremediabil de paginile pe care le dedică Alan Hlad acestor extraordinare necuvântătoare, autorul oferind cititorilor săi detalii extrem de interesante despre pregătirea porumbeilor voiajori, despre antrenamentele pe care le fac și ei înainte de a fi trimiși în dificila misiune, despre modul lor de a acționa în situații limită, cu nimic mai prejos decât marile acte de eroism ale militarilor aflați pe front. În plus, relația profundă pe care o au Susan și bunicul ei cu păsările e impresionantă, iar afecțiunea reciprocă dintre Susan și Ducesa te cucerește de la primele rânduri ale romanului: „– Bună, Ducesă, a salutat-o Susan. Pasărea – neobișnuită prin penele irizate verde-purpuriu de la gât, mai potrivite la un păun decât la un porumbel – s-a lăsat pe podea fluturând din aripi și s-a dus la Susan legănându-se pe piciorușe. […] Ducesa se făcuse o minunăție de porumbiță. Și nu era vorba doar despre înfățișarea ei, cu penajul de la gât care făcea ape sidefii. Era mai ales o pasăre deosebit de inteligentă – sau care se purta ciudat, după cum credea bunicul –, ceea ce o deosebea de toate celelalte. În timp ce porumbeii voiajori învățau să se întoarcă acasă, unde erau răsplătiți cu mâncare, Ducesa părea să fie mânată de nevoia de a înțelege lumea din jurul său, precum și de o neobișnuită curiozitate, ascunsă în spatele ochilor săi aurii. În loc să se amestece cu suratele sale, Ducesa se mulțumea să le privească cum ciugulesc, în timp ce stătea cocoțată pe umărul lui Susan și gângurea ca răspuns la cuvintele ei, ca și cum porumbiței îi făcea plăcere să ia parte la conversație. Încă și mai uluitoare era forța ei. De regulă, era prima care se întorcea acasă, după ce porumbeilor li se dădea drumul pe un teren de antrenament aflat la mare distanță de casă. Odată, Bertie i-a spus lui Susan că Ducesa se întorcea prima doar din dorința de a se bucura câteva minute în plus de întreaga ei atenție. Susan izbucnise în râs, dar știa că în vorbele lui era un sâmbure de adevăr.” (Foarte inspirată și mereu adecvată e și versiunea în limba română a acestui roman, semnată de Rodica Ștefan!)
Ceea ce face realmente memorabilă această carte e capacitatea autorului (și, în fond, extraordinara sa intuiție) de a scrie un roman care, până la un anumit punct, este o narațiune istorică, dar care depășește ariditatea unei astfel de formule, pe de o parte prin modul în care e prezentată povestea de dragoste dintre Susan și Ollie, iar pe de alta, prin faptul că eroii secțiunii de război pe care o descrie Lungul zbor spre casă sunt oamenii obișnuiți și mai cu seamă porumbeii, aceste păsări pe care, probabil, mulți dintre cititorii zilelor noastre tind să le privească cu indiferență. Numai că, așa cum era de așteptat, o poveste de dragoste plasată în contextul unui război mondial are toate șansele să nu se împlinească. Și e adevărat, Susan și Ollie nu vor trăi fericiți până la adânci bătrânețe, căci romanul lui Hlad nu e un basm contemporan. Fatalmente, Ducesa, singurul porumbel pe care Susan nu e de acord să-l implice în periculoasa operațiune militară, ajunge în avionul care se îndreaptă spre Franța, iar Ollie pornește în căutarea ei. Numai că avionul decolează înainte ca tânărul să fi recuperat pasărea, astfel că vor ajunge amândoi peste Canalul Mânecii – încă și mai grav, împreună cu maleficul locotenent Boar. De aici, acțiunile romanului se complică și cartea se transformă, pe alocuri, în veritabil roman de aventuri, cu spectaculoase răsturnări de situație, cu momente pe muchie de cuțit, în care cititorul speră că, totuși, până la urmă totul va fi bine. Dar, cum războiul și poveștile de dragoste – mai ales atunci când intervin gelozia și rivalitatea masculină – nu merg defel mână în mână, totul va fi altfel decât ar cere-o un consacrat happy-end.
Iar unele zboruri spre casă se dovedesc a fi cu mult mai lungi decât altele… Alan Hlad, scriind cu un remarcabil talent de povestitor despre despărțiri și pierderi, despre singurătate și nevoia apropierii de ființele iubite, fie ei oameni, fie păsări, reușește să-și salveze textul de căderea în melodramă și de detaliile excesiv sentimentalizate tocmai prin recursul la extraordinarii porumbei, mai cu seamă Ducesa, realmente un personaj de neuitat – chiar dacă unul atât de mititel. Și al cărui comportament rămâne un exemplu pentru noi toți, demonstrându-ne că poți realiza multe, chiar și în vremuri de război. E nevoie doar de curaj și de iubire. Iar porumbeii le au întotdeauna. Un adevăr la care mulți oameni ar trebui să mediteze…
Alan Hlad, Lungul zbor spre casă. Traducere și note de Rodica Ștefan,
Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2020