E un poncif a spune că viața ne oferă întâlniri neașteptate (chiar până și acesta e un pleonasm, un fel de nonsens decent, fiindcă oare ce întâlnire în viață este așteptată, bineînțeles, în afară de acelea pe care le aștepți o viață întreagă?!). Ele încuviințează, apoi, o desfășurare în timp logică, fără surprize și constantă. Atât de constantă, încât din ea se efilează – și, într-adevăr, abia aici intervine imprevizibilul – uneori, chiar și prietenii ce se pot dovedi durabile.
Centrul de Cultură „George Apostu” este una dintre instituțiile culturale cele mai căutate și mai apreciate din Bacău. Există, printre altele, acolo, în complexul de cultură, o expoziție permanentă cu opere ale lui George Apostu, cel mai mare sculptor de pe meleagurile băcăuane (născut la Stănișești) și considerat unul dintre urmașii cei mai înzestrați ai lui Brâncuși. Cine parcurge expoziția, adăpostită în spațiul generos al unei galerii luminoase, chiar dacă are cunoștință de opera uluitoare a acestui desăvârșit plastician al lemnului, nu poate să nu rămână perplex, stupefiat și hipnotizat de fantezia strivitoare a grandorii și, totodată, de puterea stranie de esențializare a formelor sau de capacitatea sugestivă, aproape energetică, cu care sunt încărcate lucrările solide, din lemn de stejar, de mari dimensiuni, chiar așa cum par, însă doar aparent, nefasonate. Încă din primii ani ai formației sale artistice, Apostu a găsit în creația populară – îndeosebi în sculptura în lemn sau piatră și în piesele de etnografie – temeiurile inovației stilistice, drumul spre modalități de expresie eliberate de clișeele și convențiile unui realism îngust, academizant.
Apelul la izvoarele artei populare a fost făcut de pe pozițiile unei concepții originale, rezultat al culturii plastice și al temperamentului său vulcanic, care a avut forța să individualizeze forme de largă circulație, să supună întregul material imaginativ al operei la o matrice stilistică personală.
Prin acest mod creator de raportare la valorile patrimoniale, Apostu a dovedit că și-a însușit esența lecției lui Constantin Brâncuși.
Întâlnim în fabuloasa expoziție piese ce fac parte din unul dintre cele mai cunoscute cicluri, Tatăl şi Fiul, ce constituie o prelucrare sculpturală a vechiului motiv al „arborelui vieții”, starea de comunicare dintre elementul uman și cel vegetal făcând posibilă reactualizarea mitului regenerării organice. Alte cicluri, precum Laponele sau Fluturi – dezvoltă sugestii formale ale artefactului țărănesc, ale căror morfologii preiau în mod firesc datele naturii vii. În ultimii ani ai vieții – în timpul exilului său parizian, început în 1983, când Primăria din Paris, urmare a aprecierii și notorietății sale mondiale, i-a atribuit un atelier personal – George Apostu trece de la păgânismul declarat al primelor sale lucrări, angajate în dialogul cu acel fond ecumenic neolitic (de care vorbea Mircea Eliade și care îl inspirase şi pe Constantin Brâncuşi!), translatând tema Tată-Fiu în aria de semnificație creștină. S-a stins la numai 52 de ani, la Paris și e înmormântat în cimitirul Père Lachaise.
Ei bine, Centrul Cultural ce poartă numele lui George Apostu nu doar că a devenit beneficiarul unei colecții uriașe de sculpturi în aer liber (un adevărat Land Art, numit Grădina cu statui), dar a organizat, timp de trei ani (2017, 2018 și 2019), o tabără internațională de sculptură în lemn, intitulată Albastru, după ideea și în curatoriatul competent al lui Maxim Dumitraș, faimosul artist din Sângeorz-Băi. Timp de o lună, cei trei artiști ai fiecărei serii au realizat câte trei lucrări, care, apoi, au îmbogățit Grădina cu statui. Materialul ales a fost lemnul de stejar, ca un omagiu adus lui Apostu, care a realizat majoritatea lucrărilor sale în această esență.
La ediția a II-a, cea din 2018, alături de un mare nume al sculpturii românești (Napoleon Tiron), au fost invitați doi sculptori străini, Yoshin Ogata (Italia) și Amancio González Andrés (Spania), doi artiști de un calibru colosal și cu o reputație mondială de netăgăduit. Am avut privilegiul să-i cunosc, i-am admirat în timpul efortului lor neobosit (cu drujba mânuită cu o lejeritate uluitoare, întru materializarea unei idei pe care noi, cei care-i priveam, n-o ghiceam în ruptul capului) și am avut cu ei, în timp, conversații interesante despre artă, despre lume, despre oameni. Aceste momente de grație aveau să devină – după o seară memorabilă, așezați la o masă copioasă, în grădină – reperele inconturnabile ale unei prietenii de viitor, prelungite firesc pe rețele de socializare. Ele ne-au apropiat într-o relație deosebit de strânsă, ca și cum am fi fost, de fapt, amicii care se văd la sfârșit de săptămână, la un pahar de vorbă.
Yoshin Ogata
S-a născut la Miyakonojo (Japonia), pe 18 noiembrie 1948. Primele sale sculpturi și le-a expus, în 1969, la Shinseisaku-Kyokai din Tokyo. Anul următor, s-a mutat la Londra, unde a studiat la British Museum. După o lungă călătorie prin Europa, decide să plece în Statele Unite și Mexic, unde continuă să-și desfășoare cercetările în muzeele locale.
În septembrie 1971, a ajuns în Italia, unde s-a înscris la Academia de Arte Plastice din Brera (parte a elegantului cartier Centro Storico din Milano, ce găzduiește, printre altele, galeria Pinacoteca di Brera, cu colecția sa de artă italiană ce acoperă secole întregi, precum și biserica din secolul XV Santa Maria del Carmine, decorată cu fresce foarte vechi și valoroase), sub îndrumarea sculptorului Francesco Messina. De la Milano, s-a mutat apoi la Florența, unde și-a continuat studiile la Academia de Arte Frumoase, cu profesorul Oscar Gallo. Își continuă studiile la Academia de Arte Frumoase din Roma, sub conducerea lui Emilio Greco și, în același timp, urmează cursurile de istorie a artei ținute de profesorul Crispolti. În 1973, s-a mutat la Carrara cu intenția de a lua contact cu lumea marmurei și s-a înscris la Academia locală de Arte Frumoase, unde și-a finalizat studiile academice cu profesorul Ticó. În aceeași perioadă, a început să lucreze cu marmura la atelierul de sculptură Corsanini. A expus pentru prima dată în Italia, în 1973, la Florența, în Palazzo Strozzi, în sala rezervată străinilor. În Carrara, unde locuiește acum pentru perioade lungi, a stabilit relații de muncă și prietenie cu mulți artiști care lucrează în triunghiul de marmură Carrara-Massa-Pietrasanta.
De aici încolo, viața și opera lui Yoshin Ogata – una din rarele experimente existențiale de transfer al originii orientale în spațiul bouillonant și efervescent al Italiei artistice – se leagă indisolubil de marmura de Carrara sau de granitul roșu ori negru și, în același timp, de o temă constantă, devenită un splendid motor al creației sale: apa. Fântâna. Apa cosmică. Spiritul vieții. Îngemănată cu Cerul. Stau mărturie premiile, prezențele sale cu lucrări publice sau simpozioanele la care a fost invitat în Italia, Franța, Germania, Spania, Belgia, Taiwan, Statele Unite, Ucraina, Turcia, Ungaria, China, Tunisia, Rusia, Egipt, Arabia Saudită, România, Emiratele Arabe Unite, Luxemburg și, bineînțeles, în Japonia (cinstind chiar și localitatea sa natală, Miyakonojo, unde, printre altele, a sculptat un Monument al Dialogului). Prin toate aceste reușite de excepție, prin toate aceste semne valoroase ale artei sale, Ogata a devenit un nume inconturnabil în sculptura universală a secolului XX. Aceasta e doar o parte din palmaresul unui fabulos artist, ale cărui lucrări le puteți vedea pe www.yoshinogata.com.
La Bacău, în 2018, Yoshin Ogata – o prezență discretă, cu un zâmbet condescendent mereu pe buze, cu o politețe aproape exagerată, dar nu lipsită de afecțiune, cu un tact elegant și domol al argumentării, în timpul discuțiilor noastre despre artă – a îmbogăţit Grădina cu statui cu operele Picătura, Forma apei şi Genesis-Apă, în lemn de stejar magistral polisat. Trei lucrări cu adânci conotații filosofice, care preiau tema sa predilectă, apa.
De pildă, Picătura (The Drop) este o perfectă picătură de apă, dintr-un lemn impecabil șlefuit, care, susținută de un fir de ață aproape invizibil, pare suspendată în aer. Jos, unde ar fi trebuit să cadă ea, se află o formă rotundă, ca un ochi de apă, tot la fel de perfect șlefuită, până aproape de strălucire, și vălurită, care ar trebui să fie apa ce stă să primească picătura. Imaginea ei provoacă o adâncă stupoare, căci artistul a sculptat cu o minuție extraordinară toate reverberațiile optice ale presupusei ape. Aici, în jocul acesta sensibil de cădere și atingere, stă ascunsă, de fapt, magia prin care arta orientală face figură de fantasmagorie. Deci, nu se știe dacă picătura a ajuns în apă, pentru că ea este, repet, suspendată în aer, dar, în același timp, undele ce apar în lichidul material ar putea fi mărturia că ea a atins, de fapt, suprafața apei, provocând fizic iluzia răsfrângerilor concentrice din ce în ce mai mari, ce se îndepărtează de centru. În sens hermeneutic, exact în această posibilitate imposibilă a fantasmei de a deveni reală și, invers, a realității de a aluneca în halucinație și iluzie, mi se pare că se află camuflat, de fapt, nucleul ocult al filosofiei orientale. În sculpturile mele, folosesc cel mai adesea tema apei. Apa nu are formă în sine, este elementul care se adaptează întotdeauna cel mai bine la mediul din jur. Am încercat să exprim tocmai acest aspect, impactul elementelor exterioare şi reacţia apei, dar şi efectul picăturii care cade din cer şi produce o schimbare temporară a formei apei înseşi, din care reiese ideea ciclului natural continuu cer-pământ-cer – spune Yoshin Ogata. Căci da, apa (cu reflexii celeste) pare a fi cea mai frecventă temă. Aș spune definitorie, fiindcă, transformată vizual și concret în opera lui Ogata, ideea de apă materializată, adică trecerea magică dintr-o stare de agregare mentală în alta, are exact – no more, no less – acel ceva inefabil voalat, enigmatic, tainic și de nepătruns, acel penchant misterios ce alcătuiește năzuința spre perfecțiunea materiei și chietudinea cosmică, aparținând specificului artei orientale.
Amancio González Andrés
S-a născut în Villahibiera de Rueda, provincia Leon (Spania), în 1965 și, ce-i interesant este că, exceptând această informație, nu mai pot fi găsite alte date din biografia lui. Despre formația sa, știm însă că a debutat târziu, fiind un tenace autodidact, dar care, prin geniul și fantezia sa de artist figurativ, a reușit să se impună ferm, devenind unul dintre cei mai cunoscuți sculptori ai Spaniei. Termenul figurativ, care a atins cel mai scăzut nivel de popularitate cu ani în urmă, a ajuns acum la nivelul de excelență și prin strădaniile unor sculptori precum Amancio. Opera lui, departe de ultraconformismul rece și repetitiv pe care îl întâlnim la alți artiști (unii dintre ei, academizați în trombă!), oferă o perspectivă diferită, având în centru întotdeauna figura umană, uneori metamorfozată, dar, indiferent de asta, constanta rămâne Omul.
Opera leonezului este, în primul rând, o operă națională. Sculpturile sale în metal, nenumărate, pot fi descoperite în piețele din Spania, în locuri bătute de vânt și furtuni, în spații urbane din Barcelona, Madrid, Murcia, Almeria, Cáceres, Gijón, Santander, Salamanca, Valladolid, Sevilla și, bineînțeles, în orașul Leon și în întreaga provincie, ca și în galerii, expoziții, colecții sau instituții educative (biblioteci, facultăți, centre culturale, muzee). Dar, totodată, sunt de remarcat și lucrările din străinătate, din Olanda, Turcia, Belgia, Franța, Rusia, Mexic, Danemarca și altele, realizate în timpul simpozioanelor la care artistul a fost invitat. N-aș vrea să exemplific decât cu înșirarea lucrărilor publice ale lui Amancio González. Simpla parcurgere a titlurilor lor va da măsura diversității operei sale, închinate în exclusivitate Omului: El pescador, 1994, Centro de Escultura de Candás, Museo Antón, Asturias / La Vieja Negrilla, 1997-2008, Plaza de Santo Domingo, Leon / Figură așezată cu pasăre moartă, 1998, Plaza del Cid, Leon / Perinquén, 2002, Parcul Sculptural din Puerto del Rosario, Fuerteventura / Grupul sculptural fuente de la Explanada, 2003, Puerto del Rosario, Fuerteventura / Două figuri așezate, 2003, Puerto del Rosario, Fuerteventura / Fantoma lui Kaj Lykkes, 2004, Bramming, Danemarca / Zborul, 2004, La Cistérniga, Valladolid / Requiem, 2006, Gümüslük, Bodrum, Turcia / Loving Man / L’homme amoureaux, 2007, Saint-Clair-Sur-l`Elle, Normandia (Franța) / Scara/L’escalier, 2007 La Haga, Normandia, Franța / Capra, 2008, Vegacervera, Leon / Hito de la Memoria/Repere ale memoriei, 2008, Valle de Carrocera, Leon / Mărul, 2010, Tepatepec, statul Hidalgo, Mexic / Joc de șah, 2011, Mersin, Turcia / Efort, 2012, Mersin, Turcia / Restituiri, 2013, Iskenderun, Turcia / Maternitate, 2013, Plaza Obispo Alcolea, Astorga / Deconstrucția VIII, 2014, Tultepec, Mexic / Bat Man, 2014, Zinacantepec, Mexic / Vasul de cireșe, 2007, Salas, Asturias / La espera, 2004, Barcelona. Pentru o mai limpede concretețe a celor scrise de noi, imagini ale operei sale pot fi găsite pe www.amancio.eu.
Spre deosebire de Ogata, unde naturalul, prin jocul dintre lichid și mineral, acoperă aproape în întregime spațiul imaginativ al operei sale, Amancio González Andrés se află la polul opus. Artistul spaniol antropomorfizează totul. Așa cum am remarcat mai înainte, tot ceea ce imaginează el are legătură cu omul. Omul este „măsura tuturor lucrurilor” lui. Constanta.
Omul lui Amancio se află mereu într-o stare de echilibru instabil, într-o stabilitate precară, torturat de o permanentă tensiune (ceea ce e cât se poate de adevărat și în realitate!). Deplorarea acestei tensiuni este poate chiar profesiunea de credință a lui Amancio, credo-ul lui în artă. Omul trebuie nu atât închipuit, cât dezvăluit, ca într-un écorché sufletesc. Artistul spaniol nu crede în apoftegma lui Camus, cea mai îndrăzneață ipoteză a fantasmaticului în artă, cum că Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit! Nu! – strigă Amancio González – trebuie să ni-l închipuim așa cum e. Doar artistul are datoria să transfigureze personajul pe care-l creează, să-l ia din efigie și să-l transfere în credibil. De aceea, frumusețea și bizarul formelor imaginate de sculptorul spaniol constau în reușita excepțională a acestuia de a scoate la suprafață, din ascunzișurile adânci ale personajului, degroșându-le de orice urmă de echivoc, strălucirile diamantine ale sufletului aceluia. Opera sa este o operă funciarmente eseistică. Sculpturile sale sunt eseuri perfect articulate și chibzuite despre om și umanitate.
Lucrările ieșite din mâinile lui, după patru săptămâni de travaliu în cadrul rezidenței de la Bacău – și care au intrat, și ele, în Grădina cu statui – se numesc Leagăn II, Omul-șobolan și Întoarcerea II, firește, lucrate tot în lemn de stejar. Dar, iată ce spune despre ele Amancio, contribuind la o spectaculoasă dezvăluire: autorul își deconspiră propriul cod semantic vizual.
Astfel încât aproape că nici nu mai e nevoie să vezi lucrările, decât dacă vrei să încerci un fel de catharsis „de întreținere”(!), ca în fața oricărei opere de artă, explicațiile lui fiind esențialmente suficiente pentru decodarea semantică a celor trei lucrări: Una dintre ideile care m-au interesat cel mai mult în această rezidenţă a fost să lucrez cu conceptul de figură suspendată, care levitează, care se confruntă cu gravitaţia. Am realizat trei personaje: primul, cel cu mască, înfăţişează ideea întoarcerii acasă. Al doilea este omul-şobolan, un personaj metamorfozat, imaginar, aşezat pe un volum, ce reprezintă propria lui lume imaginară. A treia sculptură surprinde imaginea unui bărbat adult care se dă în leagăn. Dar mintea lui a pierdut prospeţimea tinereţii. Leagănul face legătura dintre omul adult cu lumea copilăriei, cu copilul, ce pare a se ascunde înlăuntrul personajului.
Artistul spaniol a realizat, așadar, de trei ori, o sculptură-metaforă în eseu. Între zbatere și dezbatere. Totodată, ea este și o sculptură-poem. Pentru că personajele sale toate parcă zboară cu aripi lirice pe deasupra lucrurilor și se încarcă de înțelesuri noi asupra existenței și menirii lor în ficțiune. Ele sunt surprinse într-o levitație o dată semantică – oare ce poate fi mai cutremurător decât realitatea oribilă că, întors acasă după mult timp, omul nu mai e același cu cel care a plecat și că, de fapt, el a devenit un necunoscut ce poartă o mască? Ideea devastatoare a lui Amancio González îmi amintește instantaneu, ca o străluminare, de versurile lui Blaga, din Ioan se sfâșie-n pustie (1926): Până în cele din urmă margini privim/ noi, sfinții, noi, apele/ noi, tâlharii, noi, pietrele/ drumul întoarcerii nu-l mai știm/ Elohim, Elohim! Apoi, într-una fizică – imposibila așezare (și totuși posibilă!) a omului-șobolan pe un cub susținut de propria coadă îndoită sub el, un volum dedus din trupul lui și care nu e altceva decât, așa cum spune autorul, „propria lui lume imaginară.” Și, în fine, o echilibristică temporală, într-o ipostază aparent ludică, dar, de fapt, una gravă, existențială, a omului matur care vrea să retrăiască imposibila întoarcere în lumea copilăriei, cu farmecul ei strălucitor, inclusiv acela de a se legăna într-un scrânciob. De altfel, Amancio iubește copiii, cunoscute fiind numeroasele sale „ateliere de sculptură”, pe care le organizează în școli, unde, cu răbdare și căldură, le dezvoltă copiilor orizonturile imaginative și îi familiarizează cu tehnica sculpturii și cu materialele aferente (lemn, lut, piatră sau metal).
Altminteri, Amancio rămâne amintirea unei prezențe plăcute, cu aerul său meridional expansiv, cu clipele de sociabilitate dezmărginită, când descoperi savoarea unui om cald, ale cărui zâmbet deschis și privire chiar dacă timidă, totuși tandră, reprezintă în mod sigur reperele unei terapii de care, dincolo de diferențele de etnie, timp și instrucție, orice om simte că are nevoie.
Încercând să domolească poate antologicele și ambarasantele tristeți bacoviene, arta sculpturii ce palpită în Centrul Cultural „George Apostu” din Bacău reprezintă doar o parte din respirația intelectuală a orașului. Un oraș blând, vizitat de mulți artiști, căci e ornat cu numeroase statui, o marcă indelebilă a ospeției culturale, a prieteniei debordante și a ipotezelor ambițioase.
La final, mai rămâne în discuție o singură imponderabilă: dacă, în nopțile răcoroase ale toamnei, cu foșnirile ei misterioase, atunci când, la începutul lui octombrie, i s-a sfârșit viața pământească, George Apostu, însoțit de umbra sa uriașă, iese dintre sculpturile lui din galerie și parcurge, nostalgic, uriașul parc al locului, admirând izbânzile artistice din Grădina cu statui. Un singur lucru e cert atunci, în nopțile acelea tainice: Titanul nu se mai simte singur.