Un debut matur: Octav Chelaru

Dacă nu chiar o modă, filmele inspirate din întâmplări reale – de bună seamă, toate filmele sunt inspirate de fapte reale în măsura în care „oferta” cineastului este autentică – nu sunt o prezență de ignorat în peisajul cinematografic, de la – pentru a ne rezuma la filmul românesc contemporan – Moartea domnului Lăzărescu (Cristi Puiu, 2005) la Closer to the Moon (Nae Caranfil, 2014), de la A fost sau n-a fost? (Corneliu Porumboiu, 2006) la După dealuri (Cristian Mungiu, 2012), ca și mai recentele Babardeală cu bucluc sau porno balamuc (Radu Jude, 2021) sau R.M.N. (Cristian Mungiu, 2022). În această listă, covârșitor onorantă și evident incompletă, se înscrie și Balaur (2022), debutul în lungmetrajul de ficțiune al lui Octav Chelaru¹.

Știrea originală de la care pornește Balaur face parte din acel senzaționalism ieftin, de tabloid, de la care a pornit și Puiu în Moartea domnului Lăzărescu: după ce a fost plimbat fără succes pe la mai multe spitale bucureștene, un pacient este pur și simplu abandonat de către echipajul Salvării pe trotuar. Filmul lui Octav Chelaru, care este și autorul scenariului, pornește de la o știre aproape de cancan exploatată fals-moralist în presă: o profesoară de liceu și-a sedus unul dintre elevi întreținând relații sexuale cu acesta. Ceea ce au în comun cele două filme, diferite stilistic, este capacitatea autorilor lor de a transforma faptul divers în adevăr de viață general valabil. Octav Chelaru nu se mulțumește cu partea anecdotică a întâmplării – „picanteria” unui astfel de caz în care de regulă se marșează pe imoralitatea discrepanței de vârstă dintre cei doi – ci încearcă să pătrundă resorturile intime, morale și nu mecanic-moralizante, care pot determina un astfel de comportament. Relația dintre cei doi, „abuzator” și „victimă”, nu este prezentată unilateral, simplist, ca o agresiune a maturului asupra adolescentului; dimpotrivă, rolurile alternează ajungând în final la o inversare a raporturilor dintre aceștia.

Ecaterina (Mălina Manovici), soția preotului Dragoș Ivanovici (Alexandru Papadopol) – ortodox, dar confesiunea este irelevantă –, este profesoară de religie la un liceu. Părintele nu este nici bigot, nici indiferent într-ale profesiei. Ajunși la vârsta maturității, având un băiat în ultimul an de liceu, integrați în comunitate și cu o situație materială care nu presupune grija zilei de mâine, echilibrați în raporturile cu cei din jur, aceștia oferă public imaginea unei familii împlinite, „normale”, care nu ar putea fi expusă unor drame ori seisme domestice. Și, totuși, există o „față nevăzută a lunii”, o blazare de care nici cei doi soți nu sunt pe deplin conștienți, nici în mulțumirile nici în nemulțumirile lor. Există o rutină a cotidianului și o rutină a actului sexual lipsit de pasiune, o rutină a femeii care fumează pe ascuns, o rutină a bărbatului care, diabetic, se lasă din comoditate îngrijit de soție, există o rutină a relațiilor cu ceilalți ș.a.m.d. Există însă și ceva de care amândoi sunt conștienți: o tensiune mocnită între Ecaterina și mama lui Dragoș, care niciodată nu a acceptat-o cu adevărat ca făcând parte din familie, tensiune pe care Dragoș încearcă să o aplaneze fără prea mare convingere. Și mai există ceva: sentimentul de neîmplinire erotică a femeii surprins/redat în două secvențe de mare intensitate emoțională, fără nicio nuanță de vulgaritate, remarcabile cinematografic: atunci când Ecaterina își contemplă (nu își admiră!) în oglindă trupul încă viguros, cu forme frumoase și, a doua, când scufundată în vană se lasă în voia autoerotismului.

Iuliu (Sergiu Smerea) este un adolescent repatriat după mai mulți ani petrecuți în Germania alături de mama sa. În așteptarea unor acte, pentru a nu pierde penultima clasă de liceu este acceptat în școala unde predă Ecaterina. Oficial, Iuliu a revenit acasă pentru că nu s-a putut adapta, iar mama sa a rămas să muncească lăsându-l în grija unei bunici. În realitate, s-a repatriat din cauza reproșurilor mamei care îl acuza că din cauza lui nu-și poate găsi un bărbat care să-i rămână alături, iar bunica era o falsă rudă, Iuliu trăind singur în apartamentul familiei. Întâlnirea celor doi se produce în aceste condiții de criză. La început, obrăznicia lui Iuliu pare o manifestare firească a vârstei iar îndrăzneala lui în avansurile la adresa profesoarei sunt puse în seama felului său dezinhibat de a fi. Când tensiunile din familia Ecaterinei escaladează în conflict, aceasta se dăruiește lui Iuliu ca o răzbunare, însă și ca o împlinire erotică. Dar ceea ce pentru femeie este un moment nu de rătăcire, ci de împlinire, pentru tânăr devine o obsesie. Și nu este vorba de dragostea pe care acesta o declară femeii, ci de faptul – conștientizat sau nu – că Ecaterina reprezintă pentru Iuliu un substitut matern. Acestea sunt coordonatele pe care se mișcă Octav Chelaru – echilibrat, fără tendențiozitate, cu luciditate –, care sparge pojghița superficială a aparențelor și sondează în profunzimea existenței, a trăirilor umane. Finalul tragic lasă loc de interpretări, cineastul nu dă sentințe, oferă doar sugestii. Balaur nu este un film despre adulter, cât despre o criză a familiei, a cuplurilor, pe care majoritatea o ignoră sau nici măcar nu o conștientizează. Este în fapt o „oglindă” pusă în fața spectatorului în reflexele căreia acesta se poate regăsi sau nu, dar care îl obligă la o minimă introspecție.

Debutul lui Octav Chelaru este unul matur și impune un cineast de vocație, nu de formație.

_____