Puncte de reper în istoria literaturii române de Nicolae Oprea, col. Eseuri, Editura Limes, Florești-Cluj, 2022, 250 p.
Cine și în ce ipostaze își mai amintește astăzi, de pildă, de Vasile Voiculescu? Echinoxistul Nicolae Oprea, iată, în această carte din colecția coordonată, la Limes, de Ștefan Borbély: „Dintre poemele voiculesciene, pe «lista neagră» a Securităţii se aflau Neagra labă, Cerşetorul şi Noul arhitect – «apreciate şi calificate în cursul anchetei mele ca fiind îndreptate direct împotriva regimului şi a construcţiei socialiste din R.P.R.». La care fiul lui Al. Mironescu, unul dintre studenţii participanţi la întrunirile Rugului aprins, presat de anchetatori la interogatoriu, adaugă poeziile: Minerul, Straja, Apocatostază (de fapt, Apocatastază) şi Atomul. Poemul cel mai des invocat de acuzatori, Neagra labă, cu trimitere la realitatea barbară doar prin titlul de pamflet, transmite în fond starea de revoltă mocnită a poetului evlavios. Alcătuit simplu, din două catrene concepute în antiteză, acuză în primul pierderea credinţei într-o lume atee («A ridicat păcatul neagra-i labă/ O-nmoaie-n scârna aurului greu»), iar în al doilea reiterează crezul poetic al comuniunii cu divinitatea prin revelaţie şi extaz («Şi-n orice poezie, cât de slabă, Să-nchid un tainic strop de Dumnezeu»). Volumul Puncte de reper în istoria literaturii române este structurat pe următoarele capitole: Glose la clasici şi moderni, Ars Poetica, Distopii, închisori, înstrăinări, Cercul literar de la Sibiu, Epilog (subiectiv) – Semicentenarul din plin centenar, aceste pagini de încheiere fiind centrate pe Cenaclul Echinox și pe raportul cu alte cenacluri din anii respectivi, din 1968 încoace.
Jurnal alchimic de Vasile Lovinescu, Editura Rosmarin, București, 2022, 350 p.
În vremuri de disoluție, câteva pagini de scrieri inițiatice ne pot limpezi și lămuri, poate mai bine ca în alte timpuri, care sunt alegerile noastre semnificative, cum anume un cerc vicios îl antrenează pe altul sau în ce mod poate fi găsită alternativa. Unica alternativă, ca să zicem așa: „Degradaţiunea urmează degradaţiunea; un plan superior, care nu vede ce este mai sus ca el, îi întoarce spatele, fatal animează un plan inferior. Îngerii căzuţi animează planul terestru; oamenii căzuţi, Infernul. De aici, imposibilitatea unei concepţii laice a societăţii, a trăirii pe un plan intermediar, ignorând ce e sus şi ce e jos. Când o lume nu e supusă unei atracţii cereşti, se degradează şi se cufundă în mlaştina lumii imediat inferioare.”
Prefațatoarea și îngrijitoarea acestei ediții revizuite și adăugite, Roxana Cristian, ne face atenți că lectorul/receptorul nu este un simplu lector/receptor, ci unul supus el însuși unui potențial proces de alchimizare: „Vasile Lovinescu îţi scrie, îţi vorbeşte, ţie, cititorule, ca şi cum ar vorbi cu sine însuşi. Aproape pe neştiute, deşi cu maximă atenţie, vei vedea cum, din acest sine, ţi se va contura propriul tău portret şi te vei recunoaşte în paginile citite aşa cum n-ai fi bănuit vreodată. Priveşte-te cu ochii larg deschişi, priveşte-te cu uimire!”
Un străin în dunga lumii de Valentin Predescu, Editura Tracus Arte, București, 2022, 85 p.
Patru povestiri, prima (Moartea puiului de șarpe) constituind debutul autorului, publicat în 1969, în revista Luceafărul – aflată atunci sub păstorirea lui Ștefan Bănulescu. Și tot în Luceafărul, în 1991, apărea Străinul, urmate fiind în acest volum de povestirile Păcatul și Perpetuum mobile (nedatate).
Alienarea vine din puterile prea firave sau nepotrivite pentru a exprima/împlini un vis, în schimb lărgindu-se de neoprit o fisură, o crevasă, de obicei cu violență, bine surprinsă de prozator. De altfel, ca motto regăsim un vers emblematic, tot din creația lui Valentin Predescu: „Sunt glasul mut al lumilor pustii”.
Eroii povestirilor sunt reflexivi, contradictorii în gânduri și în acțiuni, restricționați de ceva ce s-ar putea numi destin, uneori până la auto-mutilare ori anihilarea lor sau a cuiva drag: „Și se credea de-o veșnicie fiind al acestei lumi și numai astfel fiind chiar și al lui însuși. Simţind că simte, simţind că are un trup precum stejarul, şi-un suflet mare şi bogat şi nicio meteahnă, şi nicio grijă a zilei de mâine, ci simţind numai creştere, frumuseţe, linişte. […] Căci a avut grijă lumea lui de baştină să-i dea nici mai mult nici mai puţin decât avea nevoie să n-o depăşească niciodată, să-i fie rob şi ea stăpână, sau chiar şi invers, totul era posibil, imposibil era numai visul.
Atât, şi-n rest totul avea să decurgă normal, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, nicio mişcare pe tabla de joc a unui Univers cu lumi atât de plate. Nimeni nu dăduse nici şah, nici mat, era o inerţie apăsătoare care aştepta precum o veşnicie” (din povestirea Străinul).
Un râu negru poemul de Conița Lena, Editura Tracus Arte, București, 2022, 100 p.
Poeta Conița Lena (Elena Predescu) scapă categorisirilor, deși jerba lor este impresionantă: „Cesaria Evora a poeziei de aur” – Marian Drăghici, „Îndrăzneață, calofilă, jucăușă” – Vasile Dan, „dezvoltă scenarii cvasiritualice, care surprind prin intensitatea trăirii fiecărui gest, a fiecărei clipe” – Mioara Bahna: „Noapte de noapte un furtun cu apă rece se masturbează-ntre umerii mei –/ îndoita spinare sub jet umilită.// Cine-i cel ce mânuieşte robinetul stând cu spatele,/ cine-i cel de râmneşte femeia când naşte Fecioara virgină?/ O fi soldatul căruia i s-au făcut şocuri electrice şi i s-a şters bărbăţia?// O fi eunucul de strajă la poala curviei?/ O fi gardianca de la Auschwitz?/ O fi femeia din canal care se-mpreună cu câinele dat să-i ţină Morţii de urât?/ O, noapte, noaptea mea, sosia ta degradată vine mereu cu lagărul de la Guantanamo –/ mă-nchide-n el pentru toate atrocităţile lumii./ […] Iubiţii mei guantanamezi daţi-mi înapoi ziua şi noaptea/ și cartea poetului Alzheimer şi Nobel-urile toate./ Mio amor Guantanamo ia liubliu.”
Alex Ștefănescu nota: „Scrisul Coniţei Lena nu seamănă cu al nimănui, deşi seamănă cu toată literatura română, de la folclor la poezia livrescă din secolul douăzeci”.
Ultima iubire a lui Cezar. Comedie în 18 secvențe de Horia Gârbea, col. Globe, Editura Neuma, Apahida, 2022, 87 p.
Tot traducând din operele lui Shakespeare, fiind publicate și premiate deja trei substanțiale volume (în 2014 și, împreună cu Lucia Verona și G. Volceanov, 2016), Horia Gârbea se joacă, de astă dată, în chip postmodernist, cu personaje și replici din lumea teatrului, cu precădere referiri făcându-se la piesele Iulius Cezar, Antoniu și Cleopatra, Richard al III-lea, Furtuna. „Jocul geloziilor şi orgoliilor artistice îi duce pe eroi spre o imprevizibilă explozie. Teatrul trecut în viaţă îi păcăleşte şi îşi arată modul magic de a fi mai adevărat decât existenţa reală.
Traducerea fragmentelor din teatrul clasic aparţine autorului piesei.” – se spune în prezentarea piesei.
Comedie de actualitate, care poate fi savurată pe mai multe niveluri, Ultima iubire a lui Cezar confirmă, din nou, considerațiile lui Ștefan Ion Ghilimescu: „Cert e doar faptul că teatrul său, pe care l-aş numi un accelerator de stereotipii, face posibilă explorarea artistică a unui univers încă necunoscut şi, mai ales, imprevizibil. Teatrul este pentru Horia Gârbea o masă compactă de evenimente şi personaje din care memoria salvează aparent aleator arhetipurile.” Dintre cei care au scris, încă dinainte de 1989, despre dramaturgia lui Gârbea, autorul a ales și a inclus în acest volum, în afară de rândurile de mai sus, fragmente semnate de Nicolae Manolescu, Laurențiu Ulici, Mircea Ghițulescu, Dan-Silviu Boerescu, Sebastian Vlad Popa, Călin Căliman.
Gânduri răzlețe de Gelu Negrea, col. Arcadia, Editura Neuma, Apahida, 2022, 183 p.
Personaje, autori ori numai butade celebre, ce au pus pe gânduri multe generații de receptori, ca să zicem așa, sunt de regăsit în cartea lui Gelu Negrea, dând naștere unor comentarii care, și ele, ne pun pe gânduri. Ca să nu mai vorbim de alăturarea, întâmplătoare sau nu, a unor teme diferite foarte (nu și disjuncte!) în aceste Gânduri răzlețe, găzduite inițial de revista Neuma: „În timp ce alte credinţe vor să-l zdrobească pe om sub povara fricii sau admiraţiei idolatre faţă de o entitate supraumană, creştinismul oferă iluzia înălţării către esenţa divină – nemurirea.
Viaţa de apoi este suprema, cea mai eficientă promisiune electorală formulată vreodată, după cum eternitatea sentimentului iubirii este una dintre cele mai disperate investiţii în speranţă din câte cunoaşte sufletul omenesc.
***
De la Bertolt Brecht citire:
«Jefuirea unei bănci este treabă de amatori.
Adevăraţii profesionişti înfiinţează o bancă…»” Citatele, firește, nu sunt alese aleatoriu, Gelu Negrea, firoscos, venind cu o argumentație greu de uitat: „până şi simpla alegere şi transcriere a unui citat dintr-un autor şi plasarea sa alăturea (deci, împreună cu) idei proprii constituie, până la urmă, o formulă de creaţie la fel de originală sau măcar la fel de acceptabilă ca oricare alta. Dacă-mi amintesc bine, parcă genialul Luis Borges a spus cândva că, încercând să copieze cuvânt cu cuvânt Don Quijote de La Mancha de Miguel de Cervantes Saavedra, a obţinut o cu totul altă operă, nu-i aşa?”
Oarecum anacronic de Dan Petrușcă, col Magister, Editura Limes, Florești-Cluj, 2018, 112 p.
Vii & (ravi)sante ori gata să fie văzute numai în paginile cărților celebre, femeile băcăuanului Dan Petrușcă din Oarecum anacronic sunt surclasate apodictic de prezența feminină supremă – Poezia – căreia autorul îi dedică travaliul său, uneori chiar în 22 de variante, cum se vede chiar în poemul plasat la începutul acestui volum, O mireasă inevitabilă.
Vinovat de existența unor ecorșeuri lirice este nimeni alta decât reflexivul poet care are a da socoteală în fața unui Celălalt fără nume: „mă privea cu detaşare/ celălalt/ avea un soi de secure în mână/ şi dintr-odată mi-a tăiat la întâmplare/ ochiul urechea nasul limba/ amintirea unei atingeri cu ea/ celălalt/ mi-a tăiat în două la întâmplare/ chiar ziua în care m-am născut// şi mi-a mai spus, printre altele: prozaismul/ concretul cotidianul strada cluburile/ înseamnă mult mai mult/ decât blegul tău aer metafizic// scrie despre cum te târăşti la serviciu/ cu autobuzul, cu tramvaiul, cu taxiul/ scuipă şi priveşte apoi de aproape/ scoate limba, înjură/ bate-le cu palma peste fese/ pe Beatrice, pe Laura/ şi pe toate celelalte femei de care/ pretinzi că ai fost îndrăgostit/ furios bagă mâna sub fusta metaforei/ şi smulge-i desuurile// ehei, ce ştii tu, mi-a mai spus/ încearcă să scrii despre asta/ iar dacă afirmi că nu poţi/ înseamnă că n-ai să scrii niciodată/ poezie” (din poemul Celălalt).
„Cititorul are ocazia să parcurgă un volum bine articulat ca meşteşug poetic, […] Dan Petruşcă fiind, aşa cum s-a văzut şi în celelalte volume ale sale, un creator mai rar de poeticitate, aceasta fiind, în primul rând, rodul unor lecturi cu adevărat timpurii din marea literatură a lumii, cel puţin de la Homer încoace”, consideră Constantin Dram în prefața intitulată Un volum pentru Domnișoara Melancolie. Ilustrații de Mihai Chiuaru.
Capcanele de Vasile Igna, col. Magister, Editura Limes, Florești-Cluj, 2022, 112 p.
Sub semnul pierderii, al doliului, prinși de „buruiana dezolării” și legați cu „fir de alior”, cei „dezvățați de triumfuri” își caută locul într-o Grădină care „de câteva milenii așteaptă/ o mână care să taie crengile uscate/ să mai reteze din vârfurile/ ce urcă prea devreme la cer”.
Volumul de poezii al lui Vasile Igna are ca motto cuvintele matematicianului Hermann Minkowski (1908): „De acum înainte, timpul şi spaţiul în sine sunt sortite să se veştejească până ce vor ajunge simple umbre”. Cartea include trei grupaje, mai mult sau mai puțin delimitate fiind motivele poetice – Ceremonii, Capcanele, Noduri: „O capcană e drumul/ o ceremonie un nod/ împletite laolaltă de un nărod/ cam într-o dungă/ ciung de mâna cea lungă” (finalul poemului Nu doar ziua). Înstrăinarea este cuvântul de ordine pentru ceea ce Gh. Grigurcu numea un „real cenușiu, stors de vlagă”: „El care fuge de propriul chip/ e ostatecul Iernii şi hrană jivinii/ din colţul de apus al Grădinii./ Cu o singură mână seara cuprinde/ câte puţin din a zilei amară merinde./ Va reveni şi el în poem, cândva,/ resemnat, solitar, surghiunit/ în capcanele lui precum/ dulcea pâine cu vin/ din ceremonia nocturnă a Reginei./ Acuma-i amurg şi piatra acoperă totul:/ lespede-i aripa stângă a fluturelui/ cremene-i gura omizii/ de granit e aripa sturzului/ şi ciocul galben al mierlei./ Nu departe, lângă-o baracă/ aşteaptă altă Regină Insomniacă./ Şi-al cucuvelei fără sens epitalam.// Se lasă seara, nopţii mă înham.” (El care fuge).
Oglinda spartă de Nicolae Stan, col. Ficțiune și Infanterie, Editura Junimea, Iași, 2022, 135 p.
Prozator optzecist experimentat, Nicolae Stan are ambiția de a scrie un incitant roman despre harul lucrător. Despre lumină. Despre metanoia. Volumul despre preotul Radu Plămadă, devenit un eremit dintr-un munte fără nume, este structurat pe șapte capitole: Pielea alunecoasă a prezentului, Parcă urmează o dictare, La marginea lumii, Picturi colorate, Cel mai bun dintre ei, Un arcaş orb, Corp plutitor. Lumea colorată dintr-un sat de pe malul Ialomiței, Crăsanii natali ai autorului, devine, cu dramele ei spuse și nespuse, fundalul pe care dorul de Dumnezeu devine protagonist – și toate celelalte se vor (re)întregi de la sine, în vreme ce corpul de carne se va subția, va tinde să devină asemenea aerului:
„– Dar dacă ne vom ruga bine, oglinda ciobită, spartă, se va mai aduna, îşi va mai strânge cioburile, se va mai şlefui, atât cât minunatul Lui chip să se zărească în ea, în noi…
Amin! întăreşte încet ţârcovnicul.
Păcatele noastre, păcatele noastre…
Şi iată cum să facem. V-am tot spus că raţiunea noastră cea mai adevărată nu este neapărat în cap, ci în inimă, cum spuneau cei vechi. în rugăciune, sufletul păzeşte inima. Aşa că întreg corpul nostru va trebui pus în slujba inimii. […] Cât ţii aerul în tine, rosteşti în minte cuvintele rugăciunii tale. Prin păstrarea respiraţiei, inima noastră devine mai sensibilă, mai caldă şi mai gingaşă. Otrava neplăcerii din noi se varsă în afara noastră. Iar harul, ascuns în inima noastră, se face cunoscut, şi aşa devenim conştienţi şi bucuroşi că Dumnezeu se află în inima noastră, doar că nu l-am văzut până atunci.”
Timpul nu a mai avut răbdare: Marin Preda, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2022, 854 p.
O carte-document, despre care Eugen Simion scrie: „Apare, după 41 de ani, ediția a II-a din Timpul n-a mai avut răbdare, o carte scrisă de aproximativ 60 de scriitori, la puțin timp după moartea neașteptată a lui Preda. O răsfoiesc acum pentru a-mi da seama dacă opiniile autorilor (cei care mai sunt în viață, desigur) au rămas aceleași. Nu pot să-mi fac o idee precisă. Mulți au dispărut, alții n-au mai scris despre marele prozator, dar cei care, totuși, s-au exprimat în ultimele decenii despre opera lui, și-ai schimbat considerabil părerile.”
Pe urmele pașilor mei de Răzvan Nicula, Editura Betta, București, 2021, 180 p.
Aceste Povestiri psihoterapeutice prin prisma Analizei tranzacționale au fost scrise de un prozator, Răzvan Nicula, ca parte a unui proiect al Cezarei Dașu – o carte a limitelor/ injoncțiunilor depășite, o carte a simbolurilor care dau putere. Ce altceva dă oare mai multă putere decât o poveste? „Fiecare poveste devine o oglindă în care se reflectă aspecte ale vieții psihice și ale pașilor pe care cineva i-a parcurs în demersul armonizării conflictelor, dar și pașii care mai sunt necesari în demersul de acceptare și consolidare a sinelui autentic.”
Pentru a trece și dincolo de cuvinte, povestirile au, fiecare, câte un cântec însoțitor, cum ar fi Setting me free (Beth Hart) sau Lost în the echo sau Numb (Linkin Park). Până la urmă, fiecare drum este despre un vis – sau despre un alt vis, și mai mare: „prinţesa, înarmându-se cu speranţă şi curaj, porni în căutarea lui Hypnos. Îl găsi. Îl găsi în faţa unei peşteri întunecate din care se scurgea un râu, meşterind la una dintre fantasmele sale, pregătindu-se să o arunce sub pleoapele cine ştie cărui muritor. Deşi în piept inima îi bătea nebuneşte, îl înfruntă: «Am venit să-mi schimbi visul», zise. În privirea lui Hypnos nu se citea nici compătimire, nici neîncredere. Era o privire limpede, mulţumită. «Chiar dacă ţi-l schimb, îi spuse, lumea ta nu se va schimba. Visele pleacă din lumea asta spre cealaltă prin două porţi, una de corn şi una de fildeş. Prin cea de corn trec visele adevărate, care trebuie să se împlinească. Prin cea de fildeş, visele mincinoase. Ale tale au plecat mereu prin cea de fildeş». Prinţesa întrebă cu glas tremurător: «De ce»? Hypnos nu-i răspunse, doar zâmbi încurajator, un zâmbet care îndemna la acţiune. Când prinţesa deschise poarta de corn și noul ei vis trecu prin ea, în regatul pe care-l stăpânea răsări soarele.”