ROMÂNIA LITERARĂ 39 / 2022
Din 30 septembrie. Nicolae Manolescu la Editorial: Să semnalez (a câta oară?) unele din opreliștile puse de „pedagogii de școală nouă” în calea educației liberale, provenite, majoritatea, din political correctness, stupida doctrină decedată și dezgropată de câteva ori în ultima jumătate de secol… Prima este concepția egalitaristă dominantă în gândirea socialistă și, e totuna, comunistă. Aceasta nu preconizează doar egalitatea de șanse, cum ar fi corect, ci egalitatea pur și simplu, ceea ce înseamnă că, în loc de a identifica diferențele inerente dintre indivizii umani și de a încerca să-i ofere fiecăruia șansa potrivită, educatorul le ignoră, ca și cum n-ar exista, iar urmarea este nivelarea în jos, altfel spus, triumful mediocrității. A doua opreliște constă în așezarea la baza formării tinerilor a științelor exacte, prin abandonarea învățământului clasic umanist. Consecința este că școala nu mai formează oameni, ci specialiști… E ciudat să constați că școala secolului XXI, deschisă tuturor și dotată cu mijloace didactice superioare celor din toate timpurile, produce pe bandă rulantă indivizi inculți sau, cum li se spune, analfabeți funcțional, deopotrivă lipsiți de cunoștințe și incompetenți, și, ca o consecință imediată, tipi primitivi, violenți, fără bun-simț și fără cea mai elementară conștiință… O a treia opreliște vine dinspre întreținerea ideii greșite despre ceea ce înseamnă adevăr și, respectiv, fals. Absolutizarea adevărului nu ne ajută să ne dezvoltăm gândirea, ci, din contră, ne întărește în convingerile proprii până la excluderea oricărei dispoziții spre dialog, confruntare, dezbatere și, în definitiv, până la renunțarea la orice formă de socializare… În aceste condiții, toate afirmațiile trec drept categorice, toate adevărurile sunt considerate absolute, iar convingerile iau naștere dintr-un mod de gândire caracteristic societăților autoritare… În fine, a patra opreliște constă în reducerea cunoștințelor la informații, ceea ce transformă evaluarea într-un proces punctual de identificare a răspunsului corect, prin, de exemplu, recurgerea la teste-grilă, inclusiv la literatură. Procedeul blochează, de fapt, procesul de gândire. În altă pagină, Gabriel Chifu, „Răspuns la altă întrebare care nu mi-a fost pusă”: Literatura – probabil cam peste tot, dar în mod sigur la noi – este într-o pierdere accelerată de teritoriu și de importanță. Prestigiul scriitorilor s-a diminuat drastic până la a nu mai conta. Și e firesc să se întâmple așa într-o societate care nu mai este prietenă cu cartea de beletristică. Se citește puțin și se citește la întâmplare, școala nu mai reprezintă o călăuză bună în privința lecturilor de calitate. Altădată portretele scriitorilor erau puse pe pereții claselor la școală… Acum performanța literară îl lasă pe scriitor acolo unde era: în anonimat… În plus, lumea literară și-a pierdut coerența, e măcinată de tot soiul de stupide rivalități și de certuri, de ciocniri nesfârșite, ceea ce, evident, îngreunează procesul de omologare a valorilor și contribuie accentuat la scăderea impactului public, a ponderii literaturii în comunitate. În sumar (selectiv): Mihai Zamfir, Vasile Spiridon, Toma Pavel, Nicolae Prelipceanu, Gheorghe Grigurcu, Răzvan Voncu, Horia Gârbea, Ioan Holban, Ovidiu Pecican, Cristian Vasile, Florin Ardelean, Mircea Gelu Buta, Adrian Bodnaru, Virgil Mazilescu, Olimpiu Nușfelean, Marina Constantinescu, Liana Tugearu.
APOSTROF 9 / 2022
Marta Petreu, la Editorial: De trei ani, trăim vremuri istorice. E drept, Hegel a avertizat că fericirea oamenilor n-are de-a face cu asemenea perioade, ci cu epocile cînd nu se întîmplă nimic, cu „petele albe“ din istorie, cum le numea. Din toamna anului 2019, global „paşnică“, şi pînă acum, s-a schimbat aproape totul. Cînd a izbucnit pandemia, bănuiam cu toţii că „după“, nimic nu va mai fi la fel… Şi, încă din timpul pandemiei, a început, în surdină pentru profani, lupta ignobilă dar atît de caracteristică omului pentru o nouă ordine mondială; adică, lupta interstatală pentru putere şi afirmarea puterii. Războiul Rusiei contra Ucrainei, un veritabil terorism de stat, nu numai că a făcut multe victime civile, ci s-a transformat în şantaj & terorism nuclear. Să auzi şi să vezi că se dau lupte lîngă centrale nucleare, să vezi vehicule parcate în centrala nucleară, lîngă aparatură, să te joci cu o centrală nucleară oprind-o şi pornind-o ca pe-o broscuţă mecanică nu e de colea. Pe deasupra, nu se ştie care vor fi costurile totale ale acestui război pentru Europa, căci nefericita problemă a gazului, a energiei, abia acum începe… Şefii de state îşi fac o onoare din a anunţa populaţia că la iarnă va fi greu – căci frig; că populaţia trebuie să economisească, adică să nu consume, şi energia, şi apa. Că va fi criză de alimente. Despre economia de energie – noi, românii, ştim cîte ceva, începând cu iarna grea a anului 1986-1987, cînd partidul nostru unic şi statul român şi-au unit puterile pentru a ne obliga să stăm în frig. Despre lipsa de hrană, la fel, ştim mai multe decît am fi vrut să ştim vreodată. Din lista de lucruri vitale care trebuie consumate cu măsură, pentru noi numai apa este o noutate. Nu simt nici o satisfacţie că acum toată populaţia Europei va învăţa pe pielea ei ce-nseamnă frigul şi austeritatea, frigul şi lipsa… În altă pagină, la „140 de ani de la nașterea lui Vasile Pârvan”, aceeași Marta Petreu: În stilul său dramatic, Pârvan aduce aminte ascultătorilor săi că nu numai inşii sînt muritori, ci şi popoarele şi naţiunile, iar ceasul morţii nu este de nimeni cunoscut dinainte. Prin creaţie plenară la nivel universal, popoarele pot avea însă o formă de nemurire spirituală. La sfîrşitul lungii şi sinuoasei sale lecţii, vorbitorul formulează concluzia sa urgentă: pentru ca românii să-şi asigure nemurirea spirituală, universitatea are datoria urgentă să formeze sufletul poporului român în aşa fel încît el, poporul, să creeze cultură la nivel înalt-universal. În sumar (selectiv): Ion Vartic, Iulian Boldea, Ștefan Bolea, Ion Bogdan Lefter, Leo Butnaru, Ion Pop, Cristian Vasile, Constantin Cubleșan, Alice Valeria Micu, Dan Gulea, Mircea Moț, Sonia Elvireanu, Vladimir Tismăneanu, Mirela Nagâț. Interviu cu Lucian Vasiliu. Dosar Horațiu Mălăele.
CONVORBIRI LITERARE 10 / 2022
„Portretul unui om… spectaculos. Fănuș Neagu”, dialog cu Leo Butnaru (realizat de George Motroc), întrebare: „E în firea noastră sau e inevitabil să citim și să judecăm, cu sau fără prea multe ghilimele, operele unui scriitor după opiniile sale politice?” Răspuns: Fănuș Neagu nu a fost și politician. A avut atitudini personale, precum e firesc pentru orice om, mite personalitate. Și-a urmat cursul firesc al scriitorului, slujitorului limbii, literaturii. Mă rog, în contexte sociale confuze o mai fi cochetat el cu unii potentați efemeri ai istoriei postcomuniste românești, însă astea nu au avut repercusiuni ce ar fi lezat demnitatea și activitatea unor colegi. Pe cât s-a putut, a fost un om și un scriitor onest, căruia i-a plăcut viața în deplina ei exuberanță și frumusețe. Și coloratură, inclusiv cea boemă. În altă pagină, Ion Papuc, „Poezia și cărțile obiect”: Conservator cum sunt, nu am cum iubi avangardele, fundamental revoluționare, dar le cunosc, le port o apreciere din punctul de vedere al importanței lor culturale și le frecventez cu precauție, dar și cu frica de a nu le nedreptăți sub presiunea prejudecăților ideologice. Astfel că știu și mă străduiesc să nu uit în demersurile mele că ele sunt în primul rând o instituire a unei întreprinderi de salubrizare a spiritului căzut adesea în inerție și osificare, cu acțiunea lor spulberând adesea acea scleroză atât de specifică academismului bătrân. În sumar (selectiv): Cassian Maria Spiridon, Gh.âeorghe Grigurcu, Theodor Codreanu, Mircea Popa, Mircea Platon, Constantin Bostan, Nicolae Scurtu, Marcel Miron, Constantin Stoiciu, Cristian Livescu, Constantin Dram, Adrian Dinu Rachieru, Alexandra Olteanu, Vasile Spiridon, Livia Iacob, Emanuela Ilie, Cristina Scarlat, Adrian G. Romila, Ioan Lascu, Cristina Chiprian, Elena-Brândușa Steiciuc, Ion Buzași, Constantin Trandafir, Mioara Bahna, Valeriu Stancu, Adrian Jicu, Gellu Dorian, Liviu Papuc, Ovidiu Pecican, Magda Cârneci, Nicolae Sava, Silvia Chițimia, Pompiliu Crăciunescu, Simona Modreanu, Valentin Talpalaru, Marius Chelaru.
ORIZONT 9 / 2022
La ancheta realizată de Cristian Pătrășconiu „Și totuși: credeți că frumusețea va salva lumea?” răspunde Vasile Dan: Tema aleasă, Și totuși, Frumusețea va salva lumea? (e o formă interogativă, replică la cea afirmativă a prințului Mîșkin, cel copleșit de frumusețea Florenței), lansată acum este cel puțin ciudată, dacă nu cinică. Asta în contextul acestor zile teribile, terifiante ale anului 2022. Zile grele de pandemie, de crize economice ce zguduie din temelii cele mai ferite pînă mai ieri țări ale lumii, crize alimentare, de energie (petrol, gaze), migrații în masă iarăși de la Răsărit la Apus, război sălbatic chiar aici lîngă noi, cu amenințarea că ar putea fi și ultimul, apocaliptic, dacă Rusia nu se trezește la timp și nu-și anihilează dictatorul și complicii lui. Frumusețea e un drog al minții și al văzului nostru interior. E o noțiune deschisă, nesățioasă la atîtea înțelesuri. În ea se strecoară, pe neobservate, parte din cele mai riguros definite concepte: Adevărul, Bunătatea, Morala, Nădejdea (care în română îmi pare mai complexă semantic decît Speranța). Vă răspund, așadar, în privat — pe mine Frumusețea chiar m-a salvat: scriu. Nici nu mă pot imagina făcînd altceva. Alt răspuns, în altă pagină, Adrian G. Romila: Azi e foarte greu să spunem dacă frumusețea va salva lumea ori nu. În primul rând, nu știm ce se mai înțelege prin frumusețe, nu știm dacă nu cumva e un cuvânt gol, o fantoșă, un eon încheiat, un idol spart de mult în mii de bucăți, de variante. Apoi, uitându-ne la explozia digitalului, a virtualului, a imaginii hipergeneralizate multidimensional în biți, ne îndoim că oamenii din modul fast-forward vor mai găsi răgazul contemplării a ceva frumos (asta dacă își mai pun problema existenței lui, dacă-i mai frisonează ceva). Frumos e azi, mai mult ca oricând, ce-mi place instantaneu și nemotivabil, frumos e ceea ce spun furnizorii de imagini și de valori că e, ceea ce lovește, șochează, aduce bani, convine tuturor, extaziază, are like-uri, followers, accesări, distribuiri, comentarii pozitive etc. Abia acum, paradoxal, vorba populară „nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie” se aplică adecvat. În sumar (selectiv): Cornel Ungureanu, Marcel Tolcea, Ioan T. Morar, Marian Odangiu, Alexandru Oravițan, Grațiela Benga, Alexandru Colțan, Dan C. Mihăilescu, Valentin Constantin, Vladimir Tismăneanu, Călin-Andrei Mihăilescu, Daniel Vighi, Robert Șerban. Viorel Marineasa, Paul Eugen Banciu, Pia Brînzeu, Alexandru Ruja, Cristina Chevereșan, Radu Jörgensen.
HYPERION 7-8-9 / 2022
Radu Voinescu, „Gherismul”: Cum se știe din „Decepționismul în literatura română”, Gherea îl încadra pe Eminescu într-un curent pe care îl găsea prezent și la noi, și în Europa, denumit de el decepționism. Cauzele apariției și manifestării zisului curent, pe care doar el îl identificase ca atare… erau și cele care ofereau, în viziunea sa, o explicație pentru ideologia literară eminesciană. Era vorba că revoluțiile burgheze înșelaseră așteptările… În altă pagină, Vianu Mureșan, „Testul vocației literare”: Înainte să te apuci de scris, ar fi de dorit să fi înțeles ce a însemnat literatura în destinul și memoria civilizațiilor, ce a creat unic, care sunt ideile, conceptele, formulele, valorile prin care s-a afirmat în unicitatea ei, altfel spus, funcția istorică a acesteia. A scrie spontan, inflamat de o erupție imaginativă, de un joc mental al asocierilor inedite, care eventual se bucură și de o bună expresie lingvistică este relativ simplu, dar nu înseamnă mai mult decât emanație naturală a unei dispoziții conjunctural inspirate. Probează predispoziție, talent, dar dincolo de o anume infatuare a vocii personale nu indică nicidecum o viziune clară a sensului / locului propriei creații. În alte pagini, C. Iftime răspunde (la întrebarea lui Toader Andrei: „Poetul are nevoie de susținere? De premii?”): Nu cred că poetul are nevoie de distincții. Distincțiile sunt darurile otrăvite ale ideologizării. La noi, acum, unele instituții, stăpânite de câte un grup restrâns, au instituționalizat premiile și și le dau lor pe rând. E un joc hazliu. Se știe cam peste tot cine sau din care cerc este ales premiantul. Există astfel de sindicate, de altfel, bune, fie ale celor bătrâni, fie ale celor tineri. În sumar (selectiv): Gellu Dorian, Dan Sociu, Dan Bogdan Hanu, Mihai Păcuraru, A.T. Branca, Stela Iorga, Toma Grigorie, Constantin Severin, Gheorghe Vidican, Vlad Scutelnicu, D. Ungureanu, Leo Butnaru, Vasile Spiridon, Nicolae Sava, Liviu Apetroaie, Adi G. Secară, Nicolae Corlat, Ionel Savitescu, Raluca Faraon, Dan Perșa, Valentin Coșereanu, Theodor Codreanu, Al. Cistelecan, Ioan Holban, Radu Cernătescu, Magda Ursache, Simona-Grazia Dima, Victor Teișanu, Doru Scărlătescu, Galina Martea.
NOUL LITERATOR 46-47
Din septembrie 2022 (revista apare de 12 ani la Craiova, redactor-șef C. Pădureanu). Scrie Gelu Negrea, „Proletcultismul cu semn schimbat”: Mai este de actualitate sintagma artist-cetățean? (Vă aduceți aminte formula, nu-i așa?) Comuniștii erau cei care îl obligau pe scriitor să adere la valorile etice promovate de politrucii zilei, să-și exprime periodic adeziunea și entuziasmul față de ctitoriile orânduirii socialiste multilateral dezvoltate, față de patrie și partid, de conducătorul iubit… Țineau toate acestea de rosturile și menirea de fond a scriitorului veritabil? Evident, nu. De ce ar ține atunci atitudinea contrară, de contestare, sau criticare și condamnare a regimului – a oricărui regim? Nu cumva ideea plasării în opoziție a scriitorilor față de orice formă de organizare socială reprezintă un fel de proletcultism cu sens schimbat? Înregimentarea – indiferent de ce parte a baricadei – rămâne tot un atentat samavolnic la libertatea artistului. Nu se poate pretinde scriitorului – sau artistului, în general – nici să respecte, nici să se opună critic politicului, nici să aprobe mutual, nici să se constituie în gladiator sau erou al bătăliei anti-. În particular, este treaba lui ce face, sau ce nu face. Trebuie privite cu reticență, de exemplu, părerile despre contribuția scriitorilor la căderea regimului dictatorial din România, despre impactul efectiv al „rezistenței prin cultură” de care s-a făcut atâta caz în publicistica post-decembristă, despre rolul producătorului de literatură ca cenzor moral sau ca actant al monitorizării ori modelării conștiinței civice. În sumar (selectiv): Theodor Codreanu, Leo Butnaru, Florian Copcea, Cassian Maria Spiridon, Marius Chelaru, Constantin Lupeanu, Ion Scorobete, Alexandru Uiuiu, Mircea Pospai, Monica Grosu, Paul Aretzu, Mihai Antonescu.
CONFESIUNI 68-73
Apărută în septembrie 2022. Gheorghe Grigurcu, „Pagini de jurnal”: Senectute. Amețeli, un echilibru al trupului în mers precar, nu-ți dai seama dacă doar acompaniind echilibrul psihic la rându-i slăbit sau punându-l la încercare. A. E. „Dar Dumnezeu?” Dumnezeu se află închis în trăirile noastre, împărtășindu-le și, consecutiv, consolându-ne prin însuși faptul că ne acordă conștiința a ceea ce se petrece. Scria Kierkegaard: „Doctrina creștină e așa: să fii iubit de Dumnezeu și să iubești pe Dumnezeu înseamnă a suferi”. Plus: Senectute. Sunt momente în care cauți o ieșire, nădăjduind să găsești una pe care s-o poți descuia, dar ai surpriza de a-ți da seama că de fapt toate ușile sunt deschise vraiște și că un suflu de aer rece intră în casă, aidoma unei fantome. Și: Stăteai odinioară cu fața spre viitor, timpul care-ți face cel mai de preț dar de care poți avea parte, nu o dată unicul: așteptarea. În sumar (selectiv): Constantin Trandafir, Adrian Dinu Rachieru, Viorica Gligor, Magda Ursache, Petru Ursache, Andrei Marga, Viorica Răduță, Ion Popescu-Brădiceni, Lazăr Popescu, Mircea Tutunaru, Olimpia Iacob, Dan Culcer, Doru Strîmbulescu, Doina Popa, Vasile Igna, Ion Pogorilovschi, Pavel Floresco, Smaranda Ciubotaru, Vasile Fuiorea, Aureliu Goci.
SCRIPTOR 9-10 / 2022
Emil Hurezeanu (în dialog cu Dragoș Vasile): În 1990 mai rămăseseră în România cam 200.000 de nemți și sub 15.000 de evrei (din care cred că mai trăiesc azi în România maximum 6.000). Cât despre șvabi și sași, ei au plecat in corpore la începutul anilor ᾽90. Multora dintre ei – și depun eu mărturie pentru asta – le era frică, se temeau, pur și simplu c-o să se întoarcă repede roata istoriei, din nou, spre comunism, și n-o să mai poată pleca. Așa că s-au urcat în tren sau în avion din ziua în care s-au văzut cu pașapoartele în mână… Românii nu-i mai au pe sași, dar școlile lor încă există și funcționează, încă, la standarde germane sau austriece. Cei mai mulți elevi fiind români. În alte pagini, Nicolae Tzone (în dialog cu Robert Șerban): Scriind nicolae magnificul, doi ani întregi cred că nu mai știam pe ce lume mă aflu. Mă așezam la computer pe la 11 noaptea și când poemul pe care-l scriam era gata (simțeam, nu știu cum să-ți spun, că e „gata”), deja era dimineață. Au fost, așadar, doi ani de transă infernală… Nu-mi (auto)provoc transa! Vine numai când vrea ea. O recunosc de stăpână. Și mă străduiesc să nu pierd nicio secundă cât rămâne cu mine… Zică ce vrea cine vrea, că-s nebun până la pierderea oricărei măsuri logice în ordine diurnă, dar Poemele-capodoperă sunt patria mea uriașă și complet magică. Mă cunosc atât de bine! Îmi cunosc onestitatea. Și lipsa completă de maleabilitate când este vorba de ceva (orice) în care nu cred. De aceea această nouă carte a mea știu că, mai devreme sau mai târziu, va fi citită, recitită și răsturnată pe toate părțile. Dar știu că acum, chiar acum, încă nu e vremea cititului ei. Cum să fie înțeleasă sau, de nu, respinsă, dacă nu este citită? În sumar (selectiv): Ion Mircea, Nicolae Corlat, Andrei Novac, Grigore Ilisei, Laura Carmen Cuțitaru, Elvira Sorohan, N. Busuioc, Leo Butnaru, Cornel Ungureanu, Bogdan Crețu, Ioan Răducea, Călin Ciobotari, Simona Modreanu, Livia Iacob, Ioan Holban, Frăguța Zaharia, Ion Buzași, C. Cubleșan, Bedros Horasangian, Delia Muntean, Ioan-Aurel Pop, Eugen Uricaru, Gh. Cliveti, Vasile Iancu, Stelian Țurlea, Șerban Axinte, Anastasia Dumitru.