I. Paltonul întors pe dos
M-am tot întrebat cum e posibil ca într-o țară ca a noastră, mai ales în Regat, unde celebrii „gurmanzi” preferă meniuri picante, cu o atât de sonoră moștenire avangardistă, tinerii poeți români să fie total imuni la experiment. Fac o paranteză care s-ar putea să fi jucat un rol important în hotărârea mea de „ultim mohican” al unei vechi stirpe. Le amintesc acestor tineri care bat azi la porțile poeziei că noi am avut în „lungul drumul al zilei către noapte” – mi-ar plăcea să pot întoarce această haină pe dos, pe partea ei nepurtată – că tot trebuie să vorbesc chiar fără nici o speranță despre o întâmplare trăită în Germania. În a doua mea patrie teutonă, unde vreme de 10 ani am fost considerată, alături de Mircea Cărtărescu, un fel de secund feminin al poeziei românești contemporane, am trăit o întâmplare care m-a pus pe gânduri. La una dintre emisiunile literare – întâmplarea datează din 2008 – am fost invitată, și am îndrăznit să apăs pe butonul de la care nu așteptam o surpriză plăcută, dar uneori îți place să trezești câinele! Așa că mi-am întrebat conlocutorul dacă a auzit de Eminescu. Vizibil jenat, acesta mi-a răspuns că știe, evident, că Eminescu e cel mai mare poet român, dar mai mult de atât nu se prea cunoaște despre el în Germania. Iritată la maximum, am forțat nota: „Bine, dar atunci e clar că n-ați auzit nici de Arghezi, nici de Blaga, nici de Ion Barbu, nici de…, chiar credeți că în România nu există poeți?!”. A început să râdă și mi-a răspuns: „Dar, dumneavoastră în ce calitate sunteți aici?! Se pare că România a avut o generație de poeți excepționali!”. „Care?” am întrebat uimită. „Avangarda! Un Tristan Tzara, un…, un Gellu Naum… la ora actuală lui Gellu Naum tocmai i-a apărut antologia exhaustivă de poezie în traducerea lui Oskar Pastior, care l-a propulsat pe primul loc în elita poeților din România”.
II. Rică – Fante de Obor
Prin anii ‘67, ’68, Uniunea Scriitorilor avea un cenaclu numit „Luceafărul” sau „Nicolae Labiș”, nu mai țin minte exact și n-aș vrea să inventez, frecventat de un grup de poeți tineri, cărora le cânta pasărea în cap – după vrerea ei –, știau ei ce știau, alde Virgil Mazilescu, Vintilă Ivănceanu, Mihai Teclu – balerinul, Daniel Turcea, Nora Iuga. I-am cucerit inima fierbinte a lui alias Rică Fante de Obor, „ăl mai prima barbugiu, / cuțitar, caramangiu, / ca un fante de spațiu /…și când a venit Salvarea / din el mai ardea țigarea…”.
Și a scăpărat atunci pe nepusă masă o scânteie de art nouveau, pasămite noi ăștia, încă neîmblânziții, ne-am pomenit nechezând altfel decât herghelia domesticită… Motiv pentru care Virgil Mazilescu, după câțiva ani de urcuș susținut, a fost găsit mort din motive necunoscute pe wc, cu cartea lui, Jack London, Dragoste de viață, în mână! Cam în același timp a fost găsit și Marius Robescu, mort pe divan cu mâinile sub cap, ca un îngeraș… Nora Iuga s-a ales doar cu o interdicție de publicare de opt ani, din ianuarie 1971 și până în 1979, când armonica s-a deschis iar! Așadar, al doilea debut al Norei Iuga a fost împins în pragul onorabilei vârste de 50 de ani, după apariția primei plachete de versuri al cărei titlu, Vina nu-i a mea și a celei de-a doua, Captivitatea cercului, care nu le-a plăcut deloc și i-au pus volumului incriminat diagnosticul: erotism morbid.
III. Pactul de la Varșovia
Și într-o zi am auzit chiar acolo, pe plaja aia păzită de niște bieți militari, de la 2 Mai, stând lângă tunuri cu tunicile încheiate până la gât pe o temperatură de 35 de grade… cuvântarea aia complet suprarealistă, când Cehoslovacia fusese invadată de ruși și Ceaușescu ținuse un discurs demn de Churchill. Miracolul acela era oniric, cum erau și poeții nudiști de la 2 Mai. Și Ceaușescu, în ziua aceea toridă de august, devenise un tribun al libertății.
O, tempora, o, mores… a trebuit să împlinesc 91 de ani ca să-mi amintesc acele momente, îngropate demult în subsolul memoriei, și să-mi spun, de fiecare dată, uimită, că „istoria se repetă!”.
Pe lumea asta sunt mereu momente de grație, când se deschide o fereastră la o pală de vânt, venită din senin de unde nu te aștepți, ca apoi să se trântească la loc. Nimeni nu mai vorbește azi de 2 Mai și eu, iată, simt că încep să-mi uit numărul anilor, așa că mi-am spus că am o obligație de onoare, fiindcă de iubire rămâne „seiful meu personal” și numai al meu, când Nino (poetul George Almosnino) mai trăia și Virgil Mazilescu și Marius Robescu trăiau și – Burși, Vintilă Ivănceanu, nu plecase încă în Austria să se însoare cu o posibilă sosie a Marinei Vladi, căreia îi dedicase poemele alea trăsnite, unde apar sâni și iubite pretutindeni: „Iubito, sânul tău e luna…” sau „Iubito n-am avut onoarea / cu sânii tăi să mă-ntâlnesc…” sau „O, părul tău și morții tăi și Amen…”
IV. și gol-goluț era elegant
Noi oniricii, noi nebunii, noi „doimaioții”, noi gălăgioșii „sans-culotte”, apăruți pe plaja aia îngustă de la 2 Mai, în superbia nudității noastre ca trifoiul cu patru foi după ploaie… De unde atâta boemă?… Pe plaja improvizată a unui sat de pescari lipoveni, turci, tătari, unde se amestecau limbile la locul de întâlnire sau de despărțire dintre Occident și Orient, acolo unde soarele era cel mai fierbinte și ultimul șlagăr neaoș „Suflecată pân’la brâu / Ducea, ducea rufele la râu…” răsuna pe ulițele satului monden ca să fie curând înlocuit de „Rasputin, Rasputin, the rrusian sex machine”. Noi, tinerii „doimaioți” ne simțeam în al nouălea cer fiindcă ajunseserăm în lumea cea mare: la Hogea, la Erdin, la Ferugan, la Genghiz, la Sultania, la Olea, acolo unde, în spatele casei de paiantă, pe o masă de lemn era un lighean, deasupra căruia atârna un fel de stropitoare, „specialitatea casei”, mereu plină cu apă încălzită la soare, folosită drept duș și pepenii se răceau în fântână.
De la plajă veneau Gabriela Adameșteanu, Marius Robescu, Virgil Mazilescu. Lista e lungă: domnul Paleologu, „ultimul boier”, parcă-l văd venind de la plajă cu băiețașul în cârcă, uite-l și pe Ion Vianu „Faraonul”, nedespărțit de cel mai „frumos doimaiot”, cum îl vedea Gabriela pe tânărul ăla care și gol-goluț părea elegant… i-am uitat numele…
Plaja aia îngustă de nisip era împărțită în felii ca un tort proaspăt scos din cuptor…
V. Viața scurtă a oniricilor
Iată, un titlu simplu pentru un drum fără întoarcere… vezi, am ieșit mereu din coloana impusă, asta a fost pofta scurtă a oniricilor care nu și-au găsit în România cititorul potrivit, „suporterii nebuni”, ale căror urechi și al căror spirit să fie dedat la artificiile combinatorii, pe care visul le aduce în pseudo-somnul poetului născut și nu făcut! Mă refer la criticii noștri care apelează excesiv la interpretările lor doldora de teorie lăsând la o parte accentele personale ale unui poet adevărat.
Poezia oniricilor nu putea să fie luată în serios de acești teoreticieni care nu puteau înțelege ciudățeniile petrecute în „somnul poetului” născut și nu făcut! Li se părea un triș greu de acceptat pentru cronicarul român care nu înțelegea acest limbaj, aparent incoerent, al instinctului necosmetizat, care funcționa cu… spontaneitatea bilelor de biliard!
Azi, mulți nu-l mai citesc nici pe Gellu Naum, cu atât mai puțin pe oniricul Vintilă Ivănceanu, care a cucerit Viena la începutul anilor 60 când recita seara în Grinzing, la un pahar de Mosel.
Dorința de a tălmăci și de a înțelege ce spun cuvintele în stare pură ne învață să auzim glasul vântului suflând în frunze. Când atingem performanța asta devenim mult mai supli și mai frumoși… dar, iată, dacă în acei câțiva ani de viață, de care s-au bucurat oniricii, mentorul nostru MRP a murit la 60 de ani, întorcându-se din Franța, și la urarea făcută de prieteni la aeroport „Bine ai venit pe pământul Patriei!” el i-a corectat cu aciditatea-i cunoscută: „În pământul nostru”. La câteva luni, MRP a murit! A fost înmormântat la Cimitirul din Vălenii de Munte, unde s-au adunat toți lăutarii din sat, vioriștii care l-au iubit cel mai mult… atunci au avut de ce să lăcrimeze, mai ales după ce s-au dus după el și Virgil Mazilescu, și… Dacă mă gândesc bine, n-am rămas decât eu și mulți nu cred că am făcut parte din grupul lor. Cât despre acea mișcare fără nici o vocație politică sau socială, care n-a reușit să impună altceva, în aprecierea unanimă, decât poezia orașului într-o țară invadată până la refuz de imnurile câmpiei, măcar atât! În compensație, mie mi-au fost dăruiți toți anii smulși pe nepusă masă colegilor cu care am împărțit o scurtă călătorie…
VI. Vocea sufleurului
Poezia e sub rațiune: să reușești să înlături toate obstacolele până la acel eu real, pe care-l naște, viu și autentic, vocea sufleurului nevăzut din cușcă! Oniricii făceau asta instinctiv, de aceea s-au dus toți de tineri pe cea lume, de asta am primit eu, în schimb, anii care le-au fost luați lor… de asta nimeni nu și-i amintește… fiindcă amintirea e tărâța de rațiune și pe mine criticii mă numesc o „poetă de dicționar” și „antitalent”. Nici Dimov nu s-a revendicat niciodată de la grupul oniricilor – nu ar trebui să mă mire cum se face că foarte mulți poeți nu s-au angajat în grupul pe care MRP l-a „condus” mai mult ca un tată decât ca un învățător. Și acum scriind despre onirici și despre vremea aceea, când credeam sincer că suntem chemați să săpăm în adânc, acolo unde dorința acută de a ne spune n-are nevoie de ochelari și baston… și poezia se naște fără forceps sau cezariană, fără angajamente și fără mesaj… convinși fiind că orice intenție e un viol al zonei promise care ni se dăruie fără s-o provocăm.
Avem atâta nevoie de joc și de șoc, și de scoica în care doarme perla. Poetul nu e un inventator de răspunsuri, poetul joacă step pe podiumul necunoscutelor, unde melodia și ritmul dorm îmbrățișate pe o plajă boreală, climat în care evadarea noastră din realitatea imediată insuportabilă a fost adăpostul nostru de la subsol, unde nu aveam nevoie să venim cu nimic din casa în care locuiam, cât mult mai mult din cea care ne locuiește, ne călătorește, ne leagănă, ne adoarme și ne șoptește… Eminescu știa bine secretul ăsta: „Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost?!”. Asta e cea mai grozavă definiție a poeziei pe care orice poet adevărat trebuie s-o cunoască pe de rost!
Poetul nu trebuie să se simtă chemat, cu atât mai puțin obligat, să rostească în fața mulțimii un mesaj pentru salvarea omenirii! Educația civică, și cu atât mai mult angajarea politică, se cuvine s-o lăsăm în grija altora…
Poetul n-are voie să se spună decât pe sine, cel care se simte chemat să facă lumea mai bună nu va reuși nici dacă scrie ode închinate Ucrainei în înfruntarea dintre înger și demon! Aici, dacă va consuma multă materie cenușie în susținerea, chiar celebrarea luptei pentru drepturile femeilor, poezia care se angajează în sprijinirea unor acte de binefacere socială sau morală, e falsă, tot ce e angajat în poezie e fals… poezia nu o face rațiunea poetului, cu atât mai puțin logica sau morala lui. Poezia o face – și iar mă întorc la Eminescu „Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost”…
Și acum, iată, câteva mostre din creația oniricilor:
Vintilă Ivănceanu:
„iubito mă gândesc la tine
ca un borfaș la ceasul unui lord
și se ciocnesc în carnea mea drezine
și caii fac atac de cord”
sau
„iubito sânul tău e luna
ce trece lin peste Pamir
auzi și tu cum bat într-una
mașini de scris în cimitir”
sau
„și părul galben ca un galben
părul albastru părul roșu
unghia ta penseta ta și Amen
când mi-a tăiat pisica ta
cocoșul”.
sau
„heleno n-am avut onoarea
cu sânii tăi să mă-ntâlnesc
pe limbă nu-mi pocnește sarea
din ochiul tău împărătesc
și după casă te iubesc
(aici am uitat cum se continuă, inventez repede ceva!)
m-ai bâlbâit m-ai adormit
cu stropitoarea”.
Daniel Turcea:
„rememorând poate chiar spre trecut
traversând cu o lume de morți înviați
spre ovare umflate de lună”
„era cicatrice din viața de lut
era o statuie acceptând Galatee”
„un sacrificiu e’n pori în antene
continuu cineva aude sirene”
„din patima Nu-ului
din Țara de Nu-uri
adusului rege”
Virgil Mazilescu:
„fiecare să-și ascundă bine îngerul
– în buzunar
ca la bâlci ca la
– cinematograful mut
poate zborul va țâșni printre zdrențe și urechi
ah ce să-i faci vom fi un biet simbol
și unghiul dintre toate imposibil
te-am sărutat cu mortul”
„ioana maria și lacrima unitară a zeului
ioana maria și sufletul de patru săptămâni
plânsul tău încâlcea pădurile
prin nordul acelei măduvi cu păduri”
Nora Iuga:
„am pierdut un câine roșu
lângă lacul balaton
nici un câine nu e roșu
dacă n-are și melon
am pierdut un câine albastru
angajat într-un bordel
lasă câinele albastru
c-a fugit cu charles martel”
sau
„…zburau sticleții pe rotile
ducând borcane la spălat
și pofta se umfla’n pupile
cum crește drojdia’n aluat”
sau
„era atât de foarte bine
când pe faleză ne plimbam
purtai o vară cu buline
și-un cocker negru cu turban”
P.S. Sper că pentru darul ăsta prietenii mei de dincolo vor interveni la Poartă să-mi prelungească șederea pe această palmă pe pământ, unde e cald și bine, că dacă scriu și dacă merg, armătura mai ține!