Printre atâţia octogenari congeneri, trăiesc acum un sentiment de descumpănire. Cum au putut trece atâta vreme, atâtea vremuri, ca să ajungem, măcar câţiva dintre noi, la etatea venerabilă de acum? Pentru Doamnele generaţiei noastre, întrebarea e ceva mai delicată, fiindcă e foarte greu de acceptat, în ciuda satisfacţiei că s-a putut număra până la această cifră care este semnul, în picioare, al infinitului, cu o figură şi de clepsidră ce pare a-şi fi oprit curgerea de nisipuri. Dar pentru unele prezenţe umane şi poetice cum e cea a minunatei, mult dăruitei poete Gabriela Melinescu, timpul chiar simt că, în sufletul meu, a stat pe loc: chipul frumos, iradiant de vitalitate şi graţie de pe când aveam fiecare vreo douăzeci de ani n-a fost primejduit, în amintirea mea, de nicio deplasare de linii. Ştiu că acum e într-o mare suferinţă, însă eu o văd mereu cu neputinţă de atacat de vreo alterare. Am cunoscut-o pe preafrumoasa fiinţă care era Gabriela, în 1963, când fuseserăm premiaţi pentru poezie de revista Luceafărul, ea pe primul loc, eu pe al doilea, şi în urma cărui eveniment am fost recompensaţi cu o călătorie – desigur de „documentare” – în zona minieră de la Petroşani şi în preajma oţelurilor aprinse de la Hunedoara… Erau acolo mai mulţi redactori şi colaboratori ai revistei, printre care Adrian Păunescu, care şi-a sărbătorit chiar în acel iulie, la Petroşani, două decenii de viaţă, se afla acolo şi foarte discreta şi tandru-melancolica lui soţie Constanţa Buzea, şi încă vreo doi-trei scriitori încă la început de drum, conduşi amical de foarte „aliniatul” poet Niculae Stoian, om însă de treabă, foarte generos cu mai tinerii decât el. Gabriela Melinescu era, dintre toţi şi toate, figura cea mai iradiantă şi tulburătoare: în acea seară festivă dansa cu unduiri de felină aeriană, dacă aceste două cuvinte pot fi puse alături, şi i s-ar fi potrivit în locul şlagărelor momentului mai degrabă o muzică orientală, cu, în jur, dense parfumuri exotice. Cu acele imagini în amintire, am citit şi splendidul poem de îndrăgostit pe care i l-a dedicat mai târziu mult iubitul de ea Nichita Stănescu, care se vedea călcând ca pe un covor princiar pe părul lung şi negru al femeii adorate… Şi tot ei, în modesta odaie în care au ajuns să locuiască o vreme, îi vor fi dictate cele unsprezece elegii.
Un alt moment de frumoasă întretăiere a drumurilor noastre l-am trăit cu ocazia vizitei sale la Cluj, pe când eram încă student la Filologie, şi când am petrecut, alături de Ana Blandiana, Constanţa Buzea şi Adrian Păunescu, o seară de neuitat, printre cărţile mele din micul apartament de pe strada Horea. Atunci mi-a venit ideea să scriem fiecare câte o poezie pe durata Simfoniei în re minor de César Frank. Am ascultat-o lângă pick-up-ul de curând achiziţionat și ne-am pus toți patru pe scris. Evident că primul care și-a încheiat poemul a fost Adrian, cel mai inventiv și rapid mânuitor de cuvinte, dar când s-a auzit ultimul acord de pe placa neagră de vinilin, am putut citi fiecare compunerile programate. Cred că era în preajma Crăciunului, pe la începutul anilor ’60…
De atunci ne-am revăzut cu aceeaşi bucurie în câteva ocazii – mai ales reuniuni scriitoriceşti –, dar am urmărit mereu, cu mare interes şi empatie, lirica deja cu ample rezonanţe în presa literară a Gabrielei Melinescu. În Poezia unei generaţii, din 1973, i-am dedicat o secvenţă semnificativă, convins de valoarea şi originalitatea scrisului său. Notam atunci că, în raport cu propunerea „austeră” a discursului Anei Blandiana ori cu erotica gravă a Constanţei Buzea, poeta noastră propunea (în prima sa carte, Ceremonie de iarnă, apărută în 1965) „un ceremonial eterat al iubirii, ce-şi trage cele mai adeseori substanţa dintr-o percepţie ingenuă, candid-infantilă a lumii, de unde şi pronunţatul caracter ludic al gesticulaţiei”. Adăugam – cum observase mai toată critica de întâmpinare – că „problematizarea este minimă în această poezie colorată puternic de senzaţii şi stări sufleteşti dominate de jubilaţia erotică” şi că lipsesc din ea adevăratele implicaţii „metafizice”; notasem şi că „tentaţia depăşirii senzorialului se va preciza însă progresiv printr-o accentuată abstractizare a limbajului”. După mai bine de patru decenii, am retrăit aceeaşi senzaţie de prospeţime şi luminozitate a stărilor de spirit, – niciun vers nu părea să-şi fi pierdut din rezonanţa dintâi. „Ceremonialul suav-voluptuos” despre care vorbeam mai demult, „bucuria sărbătorească şi pură a simţurilor”, „dansul dezlănţuit-senzual”, „confesiunea nu lipsită de afectarea tipic feminină, de o cochetărie ce dă turnură de joc sentimentului, rostirea directă a emoţiei, alternând cu notaţia fin-aluzivă, de un senzualism eterat” le resimt şi astăzi cu aceeaşi intensitate. Ele făceau notă aparte în peisajul liric al acelor ani, erau o dovadă de îndrăzneală a confesiunii erotice, făcută cu o dezarmantă naturaleţe, cu un fel de „nepăsare suverană”, foarte departe de stridenţele exhibiţionismului sexual din versurile unor doamne şi domnişoare de mai târziu, „douămiiste”.
Cu timpul, şi chiar foarte aproape de data debutului, poeta încercase să iasă din această stare de pură jubilaţie senzorială, propunând în Fiinţele abstracte (1966), apoi în Interiorul legii (1968) şi mai ales în Boala de origine divină (1970) o anume „tensiune între real şi ireal”, sub presiunea constantă a fanteziei. Se vorbeşte acum despre o „uitare a trupului” şi treptata instalare a eului în starea de contemplaţie, cu „oroarea de mirosuri” , în „căutarea de lucruri care nu există”, şi despre obsesia „câmpului rece” reflexiv, subiectul trece în acest moment printr-o stare de criză, similară cu a „sinelui bolnav” al lui Nichita Stănescu, în sfera de ecouri a căruia această poezie va rămâne o bună bucată de vreme. Nu părea prea convenabilă o asemenea situare, căci abstracţiunile nu sunt mânuite cu dexteritatea stănesciană, iar noul „program” apare adesea prea explicit în texte. „Abstractele animale” nu se simt în largul lor într-un discurs liric ce abia fusese închegat sub semnul unei alte „animalităţi”, fie ea şi transfigurată. Fac o notă aparte, readucând prospeţimi regăsite ale senzaţiei şi ecouri de pitoresc balcanic dinspre Ion Barbu, Arghezi şi mai ales Miron Radu Paraschivescu, cel al Cânticelor ţigăneşti, ciclurile Şaisprezece ani ochi negri şi Istoria animalelor ucise, cu subliniat caracter ludic şi dexterităţi lingvstice manieriste, exersate în zona argoului colorat.
„Splendoarea hibernală” – derivat al „câmpului rece” căutat mai devreme – revine în Jurământul de sărăcie, castitate şi supunere (1972), carte de referinţă a poetei, dominată de ceea ce numeşte „extaz al visului arhetipal”, explicitând încă o dată direcţia căutării unei figuri spiritualizate, într-un discurs de reci stilizări, cvasihieratice. Evocarea chipului „celui drag” capătă acum contururi abia vizibile, în încercarea de anamneză tensionată a unor momente de viaţă recuperate doar la nivelul fanteziei, cu deschideri onirice şi într-o tonalitate profund elegiacă, de ritual. Referinţele la mitul Persephonei, fiica zeiţei Demeter răpită de Hades, tandre mlădieri ale rostirii lirice cu model în Cântarea cântărilor, conferă un accent aparte acestor poeme situate sub aură tragică. Devoţiunea pentru bărbatul iubit se traduce într-o gestică stilizată, de o solemnitate discretă, în care faptul cotidian comun apare din nou transfigurat. Pătrunde acum în poezia Gabrielei Melinescu un profund sentiment religios, de înfruntare senină a răului din lume, a tragicului existenţial, un soi de resemnare demnă, ce ridică la cote înalte lirismul poemelor. Este vorba cu precădere de volumele Împotriva celui drag (1975), urmate de Casa de fum (1982), Oglinda femeii (1993), Lumină din lumină (1993). Titlul Cuvinte nou născute, al unei cărţi din 2002, e foarte potrivit pentru a sugera evoluţia poeziei Gabrielei Melinescu spre o expresie lirică în care vechile obsesii modelatoare ale viziunii sale lirice capătă o vitalitate nouă, o prospeţime care, dacă nu mai este a exuberanţei vârstelor tinere, e recuperată substanţial la nivelul înalt al cugetării mature şi al rememorării simbolice a unor experienţe de viaţă fundamentale.
Prin scrierile sale româneşti publicate în ultimii ani, sporeşte prestigiul de autor de mare valoare, cu un profil distinct în spaţiul neomodernismului liric românesc. S-au adăugat operei sale poetice un număr de cărţi de proză, dintre care e citat cu aprecieri maxime romanul Regina străzii, 1988, cu caracter fantastic, parabolic, propunând un univers încărcat de mistere, nu lipsit de situaţii absurde, alături de Acasă printre străini (2003, scris în suedeză, tradus în româneşte în 2004). O revelaţie a fost seria de cinci volume ale Jurnalului suedez, editat între anii 2002-2010, operă grav-confesivă, mărturie de epocă şi oglindă a unei biografii asumate cu o impunătoare demnitate.
Dar poeta noastră este şi o autoare larg recunoscută în Suedia (unde s-a stabilit în 1975, mânată de altă mare iubire, pentru scriitorul şi editorul René Coeckelbergs, încheiată tragic, prin moartea prematură a acestuia), a publicat acolo mai multe volume de versuri şi proză, întreţinând relaţii fertile cu importante personalităţi ale literaturii scandinave, din care a şi tradus în româneşte, printre alţii pe Swedenborg, cu celebra sa Carte de vise, şi Strindberg – Jurnalul ocult. A avut şi câteva expoziţii de grafică studiat-infantilă, în figuri şi compoziţii pline de fantezie, reproduse, multe dintre ele, în revista clujeană Apostrof. Mi-a dăruit şi mie, într-un moment de cumpănă al vieţii, o minunată acuarelă reprezentând un „şaman nordic” – şi sunt sigur că acest dar frumos şi emoţionant a avut şi el un însemnat efect terapeutic: un fel de înger, şi păzitor, şi vindecător. Îl păstrez ca pe un talisman preţios, într-o subţire ramă aurită, cu gândul întors adesea spre fiinţa luminoasă, aşa de frumos înzestrată poetic, şi cu splendide, de neuitat, daruri ale unei tinereţi înfloritoare, pe care nicio intemperie, oricât de brutală, nu o mai poate altera.