„Eroarea provine din excludere”
Blaise Pascal
Trăim într-un timp al uitării semnificațiilor. Înţelesurile devin ilicite în lumea noastră de bezmetic carnaval. Nu trăim nici drama, nici comedia, iar tragedia e uitată sau devine fantoşă grotescă… Am născut şi ne complăcem într-un anturaj al mediocrităţii… Conjugăm mereu idealuri, ce se dovedesc strategii ale mistificării. Ne sprijinim doar pe derizoriul ce ne satisface emoţiile de serie… nu mai ştim sau nu mai vrem să căutam esenţele în semnul sau traseul unei creaţii, iar profilul unui creator îl înregimentăm în uitare. De ce, oare de ce?
Voi încerca să încetinesc goana uitării. Acest text e vegheat de amintiri… Prezentul este întotdeauna un trecut și există riscul de a deveni viitor agresiv.
Suntem în noi înşine o lume, un regat, un univers în adâncul unui abis. Suntem o societate zgomotoasă, plină de tentaţii, dar în cele din urmă nu suntem altceva decât singurătăţi care îşi întreţin neliniştea. „Zei, descătuşaţi-mă din sterila mea angoasă” (Eschil).
Oameni, idei, momente, ecouri, oglindiri, semne ale unei coincidentia oppositorum, unitatea dintre finit şi infinit care ne întăreşte tristeţea vitală a unei melancolii de sens în adâncul unui zâmbet. Omul este făcut pentru a cugeta; iar memoria îi întăreşte demnitatea şi natura sa unică. O legitate eternă şi absolută a sentimentului, prin ideea unei „logici a inimii” (Pascal) şi în „domeniul emoţionalului” cunoaşterea poate fi „corectă şi necorectă” (F. Brentano).
Amintirile aduc bucurii când se rostuiesc în semnificaţii. Imaginaţia noastră nu există decât dacă se poate alia cu memoria noastră pentru a renaşte din fantezia pe care o acumulăm după naştere, un traseu fertil al memoriei. Memoria pulsează febril în fiecare uitare. A o căuta, a o descifra poate impune poezie în aducerile aminte.
În cartea sa Amintiri pentru mâine (Jean Louis Barrault), cel care iniţiase celebrele Caiete J.L. Barrault – Madelaine Renaud, insistă asupra ideii că „teatrul nu-i nici meserie, nici divertisment, ci omul regăsit în superioara lui umanitate”, iar „dragostea de teatru şi aventura inteligenţei se confundă” şi el artistul ce vibrează la respiraţia vremurilor „pentru a putea descifra şi reprezenta” în lumina unui sens experienţa vieţii, trebuie să aibă dimensiuni și densități, în orice moment al existenţei.
Trăim pentru a povesti – spunea cândva Gabriel García Márquez, deci, pentru a lăsa semn de suflet, de viață aici pe pământ. Existăm, pentru a dăinui într-un semn, într-un rost… Înțelepciunea populară vorbește de rod… Trebuie să sădești un pom, să înalți o casă, să zămislești prunci, pentru ca viața să fie chiar viață. Să capete rost și rod. Și așa, poți dărui înțelesuri unui viitor neștiut de tine; poți aerisi sufletele celor de după tine de colbul fricii de moarte… Semne, semne vii, roditoare întru viață.
Întru – este un cuvânt românesc pe care Constantin Noica îl cercetează în mod special, descoperindu-i sensuri și amplitudini deosebite. Unul dintre sensuri creează o nouă spațialitate, devine „un cuprins, un receptacol pentru zidire” – „vas către cer”, rostire inspirată ca multe altele ale filosofului, căci vas-vasul are și înțelesul de piatră sacră, altar al Graalului, element axial pe care unele interpretări îl asimilează unor tainice cărți sfinte.
Unicitatea trecerii în zbor a unui șoim de fiecare dată altfel, unicitatea curgerii zilei în noapte, mereu altă zi, în mereu altă noapte, unicitatea anotimpurilor vieții și chemărilor unice ale necunoscutului… au creat dorința pătimașă de înțelegere a identității clipei și a generat privirea gândului așezată incitant și fără explicații de susținere – într-o imagine… imaginea. Să ne amintim de Altamira, Tasili și de alte multe locuri care ne vorbesc despre explorări de esențializare abstractă a realității. Imaginea născută din adâncimi încărcate de mister arată o realitate pe care o vedem, dar nu o putem înțelege.
Trebuie să avem curajul înălțării spre ideal, să intrăm în dialog cu vibrațiile naturii, cu pulsațiile planetei, a întregului necunoscut spațial, cu sinele nostru profund îndumnezeit de iubire. Artistul, asemeni regelui antic, Cressus, e tentat să transforme tot ce atinge… Turbulența forțelor creative, venind din abisalitatea noastră necunoscută se ierarhizează genuin în creațiile purificatoare, trans-emoționale ale unei viziuni de sinteză în numele unei voințe de plenitudine și totalitate. Totalitatea este aceea a cercului și mă gândesc la el nu ca la o figură ce ne circumscrie împrejurărilor, care să ne limiteze, ci, dimpotrivă, ca la o emblemă a expansiunii la care visează un artist, așa spunea cândva Dan Hăulică.
În celebrul tratat pe care-l aducea în fața tinerilor pictori, Leonardo da Vinci îi îndemna să urmărească petele de pe ziduri, ca un exercițiu al memoriei regăsite, a unei absențe aflate paradoxal în profunzimea straturilor succesive… privind un zid cauți acel loc de concentrare și ruptură, de împlinire și eșec, acel inadmisibil care, printr-o magie, începe să ți se dezvăluie și să te facă a lui… Am văzut de mult, în primăvara anului 1981, la The Metropolitan Museum of Art, desenele lui Leonardo da Vinci. Îmi amintesc „Potopul”. Planurile în detalii, mâini împreunate, degete ce se încleștează, toate sugerând un decupaj vizual tulburător de necuprins într-un singur gând… Păsările speriate și agresive așezate pe creștetul capului sugerează întinderea nesfârșită de apă ce înconjoară barca și prefigurează o imagine apocaliptică, încărcată însă de tragică noblețe umană. Da Vinci era un vizionar, iar visul vizionarului exprimă în fond o realitate, în unicul mod în care aceasta poate susține un sens, un rost, un înțeles. La fel de viu atunci și acum. Timpul nu este decât un Sancho Panza al artei, un fel de vibrație universală pe care arta o preia și o semnifică în trasee de expresivitate.
Teatrul românesc, cel viu, cel demn, cel expresiv, cel iubit şi respectat în ţară şi în lume, a fost şi va rămâne, trebuie să rămână implicat cu întreaga sa fiinţă în substanţa procesului pe care conştiinţa umană o dezvoltă raţional şi emoţional întru identitatea sa. Scena românească, prin virtuozitate artistică, a fost şi continuă să fie responsabilă faţă de adevăr, faţă de verticalitate şi curaj, faţă de libertate, faţă de om şi viaţă…
Creatorii magiei scenice oficiază şi exploră temele dense ale existenţei, ale timpului, ale comunicării, ale istoriei… nesiguranţei, neliniştii, angoasei… Pătrunderea până în necunoscutul eternităţii, privirea şi semnificarea au desăvârşit întotdeauna prin valoare, expresie şi sens atitudinea şi reflexia, călăuzind prin rigoare şi nobleţe vizionară destinul teatrului. Hohotele de râs, adâncimea tăcerilor incendiare, solidaritatea plurală, revolta mocnită, sfidarea compromisului patriotard, a delectării calofile sau culinare, a potenţei nocive a gustului de serie… toate acestea erup şi trăiesc în aplauze, toate conturează personalitatea teatrului pe care mereu o altă tânără generaţie de talente o revitalizează…
Pe scenele românești au strălucit cândva exprimări spectaculare ce stigmatizau pentru totdeauna iresponsabilitatea şi vinovăţia de esenţă prin care umanitatea s a abandonat crimei.
Terorism şi Holocaust, laşitate, demenţă şi crimă sunt teme ale unei perpetue actualităţi. Citez câteva fragmente care cheamă scena acestui timp să depună mărturie, prin indignare şi repulsie faţă de evenimentul unic al Holocaustului.
„Lumea, în ansamblu, a fost complicele instrumental la «Soluţia finală». În mai multe rânduri, pe parcursul celei de a doua jumătăţi a anilor ’30, evreii din Germania, în special copiii, ar fi putut să fie salvaţi. Ştim acum că naziştii au fost profund miraţi de lipsa de interes, ca să nu mai spunem de lipsa de reacţie, faţă de persecuţia brutală împotriva evreilor. Complicii din teritoriile ocupate erau dornici să se ralieze germanilor atunci când aveau loc ororile de la miezul nopţii. O singură excepţie, Danemarca, demonstrează posibilităţile reale de disidenţă şi că oamenii ar fi putut să saboteze cererile naziştilor şi să şi ajute semenii evrei. Apocalipsa care s a abătut asupra evreilor din Franţa, Ungaria şi România, de la porţile Vaticanului şi, mai ales, din Polonia şi Ucraina a necesitat sprijin larg din partea localnicilor. Există rapoarte ale trupelor SS în care se consemnează stupoarea, chiar şi o anumită greaţă faţă de rafinamentul torturilor pe care croaţii le au aplicat evreilor” (George Steiner în Procesul de la San Cristobal – Humanitas, 2009).
Din documente oficiale aflăm că: „În iunie ’39, din dispoziţia lui Hitler, Saint Louis, un vas de lux, este încărcat cu 1.000 de evrei germani, cu vize cubaneze, şi lăsat să ridice ancora; traversează oceanul, ajung în Cuba şi autorităţile de la Havana, la presiunile Washingtonului, nu mai recunosc vizele şi refuză debarcarea; vasul se întoarce în Europa (SUA a refuzat să aprobe debarcarea), Franţa, Belgia şi Olanda – nimeni nu vrea să-i primească; cei 1.000 de evrei revin în Germania şi iau direct drumul Auschwitz ului.” (Comentariul lui Goebbels la episodul Saint Louis: „Care va fi soluţia chestiunii evreieşti, se va crea într o zi un stat evreu într un teritoriu oarecare? [Variantă luată în calcul de nazişti – notă RFA]. O să aflăm mai târziu. Dar deocamdată este curios de constatat că ţări ale căror voci se ridică în favoarea evreilor, refuză întotdeauna să i primească. Vorbesc despre evrei ca despre pionieri ai civilizaţiei, genii ai filosofiei şi ai creaţiei artistice, dar când vrem să i facem să accepte aceste genii, ei închid frontierele: «Nu, nu, noi nu-i vrem!». Mi se pare un caz unic în istoria mondială când cineva refuză să primească genii…” – Memoire du genocide, 1987).
„Jan Karski, polonez, fostul curier al guvernului polonez în exil (la Londra), a vizitat ghetoul din Varşovia, în 1942, înainte de a părăsi Polonia; cutremurat de realitatea pe care a descoperit-o acolo, s-a angajat prin legământ să transmită la Washington mesajul evreilor polonezi: «Nu-i puteţi permite lui Hitler să continue exterminarea evreilor din Polonia. Fiecare zi contează. Aliaţii nu au dreptul să trateze acest război numai din punct de vedere al strategiei militare. Veţi câştiga războiul procedând astfel, dar pentru noi la ce va fi bună victoria? Nici unul dintre noi nu va supravieţui acestui război» (Adam Czerniakow: Carnets du ghetto de Varsovie – La Decouverte 1996). Primit de Roosevelt, la Casa Albă, Karski a fost invitat să vorbească despre recoltele şi şeptelul de vite din Polonia, dar a fost rugat să nu abordeze subiectul evreilor din ghetou. În 1944, căpitanul SS Dieter von Wisliceny, însărcinat cu lichidarea evreilor slovaci, tratează direct cu liderii comunităţii evreieşti (Gisi Fleischmann – preşedinte) şi contra sumei de 50.000 de lire englezeşti suspendă deportarea evreilor slovaci. Acelaşi von Wisliceny, câteva luni mai târziu, transmite de la Berlin oferta ca, pentru două milioane de dolari vărsaţi la trezoreria SS, să fie sistate deportările evreilor din toată Europa, cu excepţia Germaniei şi a Poloniei! Oferta, dată fiind suma cerută, este înaintată Aliaţilor. Nu se dă niciun răspuns, în 1945, la Budapesta, Eichmann transmite din partea lui Himler, o nouă propunere: salvarea unui milion de evrei contra 10.000 de camioane, care nu urmau să ajungă decât pe frontul de est. Oferta este refuzată” (Memoire du genocide, 1987).
Mihail Sebastian afirma în articolul său Notă despre literatura dramatică: „Teatrul îndeplineşte într o cultură o funcţie de sinteză pe care niciun alt gen nu şi o poate asuma. El reprezintă punctul direct de contact al unei culturi cu publicul. El mai reprezintă laboratorul în care sensibilitatea unei epoci îşi găseşte, îşi formulează, îşi legiferează conştiinţa de sine. Toate drumurile de artă se întâlnesc în teatru şi nu prin teatru ele îşi pot stabili unitatea spirituală… Teatrul ajută circulaţia valorilor, limpezimea lor, selectarea lor. Când teatrul abdică de la această chemare, el anulează o întreagă funcţiune de cultură”.
Îngerul scenei are aripile memoriei revelate de imagini şi gânduri care se ridică spre înălţare în zborul magic al semnificațiilor.
Apelul la memorie întăreşte conştiinţa.
„Transmitem nu ceea ce ştim,
Transmitem nu ceea ce vrem,
Transmitem ceea ce suntem.” – Jean Jaurès
Arta nu e, nu a fost niciodată un confort, o neputință, o lașitate. Este un strigăt dinăuntru spre înafară, o călătorie inițiatică pentru căutarea adevărului, într-un fel o posibilitate ca artistul să se elibereze de spaime și neputințe, de a se întări, de a se salva, poate de a se mântui, iar creația sa să întărească dimensiunea umanului.
Scriu, acum când am împlinit 75 de ani, ca să fiu mai aproape de Dumnezeu.