Înecul
Poetei Ileana Mălăncioiu
Rătăceau pâinile umflate pe apă
Cu lumânările arzând foarte înalt
Ca nişte scrisori de dragoste
Trimise spre tărâmul celălalt
Un cui geros mă străpungea, şi-n noapte
Văzduhul se umpluse de femei
O clipă, între pâinile acelea
Mi se păru că ard genunchii mei
Treceau peste clopotniţa lichidă
Cei de pe plute înjurând de frig
Iar când lăsară căngile în valuri
Adânc simţii acolo cum se-nfig
Luminile umblară mai departe
De la un mal la altul tremurând
Până ce zorile se înnegriră
Şi toţi plutaşii-mbătrâniră-n gând.
Jocul de unul singur
Bufon ieşit din graţii cu viaţa mai ridată
Ca fruntea nesfârşită a unui înţelept
Tot suie şi tot cade cu stânca lui odată
Cât încă i se zbate o vietate-n piept
Suplu precum un ţipăt în vechile saloane
Bufonul face tumbe-ntre pluşuri şi cristal
Şi-n golul fără margini al veştedei coroane
Fu-mpins să mai amuze c-un ultim salt mortal
Dar azvârlind acolo grimasele opace
Îşi smulge clopoţeii şi laţele din păr
Şi pentru prima oară se-ncumetă să joace
În lacrima ce-o are sărată-ntr-adevăr.
Rană luminoasă
Să adânceşti privirea în hăul absolut
Acolo unde sorţii planetelor cǎzurǎ
Să simţi peste măsura ocheanului de lut
Abisul aruncându-ţi a lui căutătură
Să te sugrume nodul contagios din gât
Să lăcrimeze piatra, să ţi se facă frică
Apoi să ai conştiinţa că nu eşti doborât –
Pe crucea ta de oase că poţi lupta adică
Să te lovească-n tâmple mânia ce-o struneai
Şi arsenale pline să detonezi pe limbǎ
Să ţi se pară cerul ne′ncăpător şi mai
Puţin departe rugul care prin el se plimbă
Atunci să se înalţe din toată fiinţa ta
O rană luminoasă ca o împărăţie
Neîncetat să doară în câte cineva –
Şi nimeni să nu ceară tămăduit să fie.
Înfăţişarea spaimei
Întreaga fire parcă-i coşmar ce-asmute fiare
Unde-nţeleptul urlă la gât cu clopoţei
Timpul mereu aţâţă secundele avare
Ciulinii galaxiei sting verile în ei
Mai verde creşte iarba-n iluzia de iarbă
Cum scoica rotunjeşte lumina grea sub mări
Cum cârtiţa – curmându-şi fulgerătura oarbă –
Colindă între pleoape ca-n două depărtări
Înfăţişarea spaimei adeseori depinde
De-un fluture zvâcnindu-şi arípa spre cei vii
Când se trădează ochiul aceluia ce vinde
Câmpiile pe care murise-n bătălii.
Cazinoul
În univers cascade către izvoare curg
Şi lebăda spre cântec se-ntunecă frumos
Din armăsarii zilei mai flutură-n amurg
Sălbăticite coame-n văpăi de abanos
Întreaga boltă parcă-i o cherhana – cu peşti
Închişi de câte-un fulger în bile mari de rouă
Dacă spărgeam fereastra spre mările cereşti
N-am zgâria lumina sub pleoapele-amândouă
Iar timpul – care-i umbra peretelui plenar
Al grotei unde suntem pictaţi mereu mai goi –
Rostogoleşte-n sânge hazardul unui zar
Şi-n cazinoul vieţii însămânţăm trifoi
Până când miza creşte şi sorţii or să cadă
Şi se va stinge rostul acestui joc pe veci
Trişorul etalează ameţitoare nadă:
Grădini imaginare. Prin care, iată, treci.
Leii de piatră
Dincolo de lumina minţită de vitralii
Până la suferinţă cu lucruri m-am deprins
Ştiu răni arzând sub zâmbet ca nişte reci medalii
Pe o manta ce-mbracă al oastei trup învins
Zăbrelele-mpletite din carnea mea amara
Au ferecat himera unui cadran perfid
Doar leilor de piatră le sângerează gheara
Când noaptea trandafírii pe ghimpi se sinucid.
Umbra
Acolo parcă este cineva –
O umbră parcă leagănă o stea
Vă jur, acolo s-a-nălţat ceva
Un fel de linişte care plângea
Un plânset adâncit în sinea sa –
Îngenunchere de lumină grea
Doamne, această grea lumină nu-i
Decât un om căzut în palma lui.
Câmp de luptă
Priviţi, acesta e un câmp de luptă
Priviţi-ne cât suntem de eroi
Priviţi – deşi privirea voastră-i ruptă
Priviţi cum se retrage câmpu-n noi
Priviţi intens, lăsaţi-vă în voia
Lentilelor albastre sau căprui
Suiţi-vă-n coroane de sequoia
Care-nfrunzesc în ţara nimănui
Priviţi-ne din faţă şi din spate
Medaliile sfârâind în piept
Priviţi aceste răni îmbelşugate
Reglaţi-vă lentilele. Aştept
Nu vă miraţi că scormonim deodată
Pământul: ne e sete, -i lupta-n toi
Dăm sub pământ de-o pasăre ciudată
Cu mult mai însetată decât noi.
Balada piramidei călătoare
Mai colindăm prin lande nesupuşi
Tot mai lăsăm în urmă spaţii vaste
Către izbândă ridicat-am oaste –
Strânsură de absenţe şi intruşi
Cresc munţii fără margine aici
În solzul mării universu-ncape
Doar că pe-aceste lungi cărări şi ape
Secundele sunt rozătoare mici
Eroii nărăviţi la vechi iubiri
Despică valuri mari de tămâioasă
Precum o joncă fulgerată-şi lasă
Pe uragane stemele subţiri
Memoria se face greu talaz
Sclipind, un gând escaladează fruntea
Însă acolo se destramă puntea
Şi chiuie instinctul pururi treaz
Târziu păşim pe-un astru arzător:
Deşertul – piramidă călătoare
Umbriţi de ascuţişuri şi de sare
Gură-nsetată-i fiecare por
În zare-s râuri pline cu balsam
Dar zarea-i o republică pribeagă
Dintre tiparne barca îşi dezleagă
Şi ne-nsoţeşte blând Omar Khayyam.
Balada marelui spectacol
Noi suntem anonimii acrobaţi
Pe sârma invizibilă şi rece
Intens de reflectoare ignoraţi
În circul strict al clipei care trece
E-acelaşi risc în faţă şi-napoi
Topim în piept lingou pentru emblemă
Se-ntunecă-n ovaţii şi cad ploi
Din loja zgomotoasă şi supremă
Prin univers trec bulgări mari de foc
Iar noi mărşăluim pe-un fir de gheaţă
Un singur ochi de plasă pune-n joc
Sărmana recuzită pentru viaţă
Când taina echilibrului s-a frânt
Şi fulgerul iluziei se-nchide
În lacrima lipită de pământ
S-au scufundat imense atlantide.
Balada bătrânului vameş
Drumule-drum, neostoit balaur
Veşnică fiară vămuind păcate
Oh solzii tăi m-au luminat că-n toate
Un pumn de sare-i cât un pumn de aur
Ades te-am părăsit fără ruşine
Cu paşii grei arşi de subţiri speranţe
Din plumbul lor mereu se toarnă gloanţe
Care-şi lungesc rafalele spre mine
Am şi pierdut îndemnul ce mă poartă
Ca un soldat cu zalele crăpate
Te du, bătrâne vameş de păcate
La fel de tainic şerpuind prin soartă
Rămân la liziera unui gând
Să-ascult sedus de tihnă şi răcoare
Cum în pădure sevele amare
Înalţă cruci sub coajă. Pe curând.