Lapte matern

Dacă sistemul solar ar fi redus la scara unei monede, atunci galaxia (intuită încă din 1734 de către Swedenborg ca „univers insular” în oceanul cosmic) ar avea întinderea Australiei şi ar fi presărată cu miliarde de monede, cea mai apropiată de noi aflându-se la 30 de metri. Doar că galaxiile au dinamica unui fluid, mai ales cele de tip spiral, aşa cum e şi Calea Lactee. Sub aspect morfologic, ea este un vârtej colosal cu diametrul cam de 120.000 de ani-lumină (estimări mai recente vor să-l extindă la 200.000 a.l.), articulat din două spire principale simetrice şi alte două intercalate mai difuze, plus nişte fragmente de braţe, toate pornite dintr-o bară centrală cu densitate stelară maximă, şi înconjurat de un inel difuz. Locul ocupat de Soare e un rudiment liber numit Orion-Lebăda rămas între două spire apropiate, braţul Carena-Săgetător spre interior şi braţul Perseu spre exterior, la circa 27.000 de ani-lumină faţă de centrul galactic (situat în direcţia Săgetătorului), în jurul căruia se roteşte laolaltă cu întreaga galaxie pe un cerc parcurs în 240 de milioane de ani cu 220 km/secundă, undeva în direcţia stelei Vega.

Cât priveşte compoziţia, cele 200-400 de miliarde de stele şi norii de hidrogen, heliu şi praf nu înseamnă decât 10% din masa galactică totală, restul de 90% reprezentându-l materia obscură (preponderentă, de altfel, şi la scara întregului univers). Aglomerarea de nebuloase difuze, nori şi stele tinere, e incomparabil mai mare în braţele spirale decât în rest, în vreme ce populaţiile stelare vechi sunt concentrate în roiurile globulare din halou (unele extrem de îndepărtate şi aparent independente), a căror distribuţie uniformă pe cer dovedeşte simetria celor două feţe ale planului galactic. Pe baza roiurilor globulare, vârsta galaxiei s-a dovedit a fi foarte apropiată de cea a întregului univers, adică de Big Bang (13,8 miliarde de ani). Fără pretenţia vreunui clasament al „miliardarilor” în ani de viaţă, să improvizăm aici doar o mică selecţie pur ilustrativă:

Considerată însă ca întreg, Calea Lactee abia a coborât în aşa-numita „vale verde” din diagrama colorimetrică, epocă de tranzit de la „norul albastru” (eşalonul galaxiilor care fabrică de zor stele) la „secvenţa roşie” (galaxii care nu mai produc), având actualmente o producţie anuală de 3-5 mase solare. Asta înseamnă că, deşi fabricarea stelelor (raţiunea de a fi a oricărei galaxii) îşi încetineşte ritmul, bricheta mai are încă destul gaz de ars. Ba, observaţiile în raze X au revelat dincolo de haloul galactic existenţa nebănuită a unui vast nor de gaz întins până la Norii lui Magellan. În plus, mai e şi combustibilul suplimentar furat unor galaxii vecine mai mititele, satelizate Căii Lactee, care le înghite şi le digeră, exact ca în „fuziunile” canibalismului corporatist. Peste vreo patru miliarde de ani, când galaxia spirală M 31 din Andromeda (cel mai mare mahăr vecin din cartierul nostru) va intra în coliziune cu Calea Lactee, ne va veni şi nouă rândul să fim făcuţi ferfeniţă. Dar parcă mai e nevoie de un peşte mare care să-l înghită pe cel mic atunci când peştişorul e mâncat deja, puţin câte puţin, de ulcerul din propriile lui măruntaie? În gaura neagră din centrul galactic (de 30-35 de ori mai mare decât Soarele), spaţiul însuşi, cu stele, nebuloase, nori de gaz şi praf, este sorbit şi înfăşurat ca într-o pâlnie, asemenea gropi fără fund din care nici fotonii nu mai pot scăpa producându-se în miezul oricărei galaxii masive.

Totuşi, epuizarea gazului şi oprirea producţiei stelare nu va însemna automat şi falimentul Căii Lactee. Dovadă şi galaxiile eliptice, aglomerări sferoidale de stele bătrâne, asemănătoare roiurilor globulare dar incluzând, în plus, şi materie întunecată, care, golite de gaz, încă mocnesc îndelung ca jăraticul din vatră. Cele mai masive, cu bilioane de stele galbene, portocalii şi roşii de tip G, K sau M („Girl, Kiss Me”, ştiţi refrenul) şi găuri negre centrale grele aproape cât un cap sec de-al nostru (egalitatea expresiilor „greu de cap” şi „cap sec” – iată o ecuaţie pe care nu mă duce capul s-o rezolv) mai prind din când în când în plasa gravitaţiei, asemeni unor păianjeni răbdători, câte o galaxie mai micuţă de prin preajmă să-şi mai încarce cu ea bateriile. Radiografia galaxiei M 87 spre exemplu arată ascuns în burdihanul ei scheletul unei foste galaxii spirale devorat, iar bizarul aspect exterior al neclasificabilei Centaurus A are aceeaşi pricină.

Restul, împărţirea galaxiei în cadrane şi coordonatele galactice, polii şi înclinaţia, anticentrul şi alte asemenea treburi plictisitoare – să le lăsăm profesioniştilor plăcerea de a-şi bate capul cu ele. Dar parcă fără ele, insuliţa asta pierdută în largul universului îl preocupă mai mult pe actualul consumator de divertisment? Ce mai înseamnă azi Calea Laptelui pe lângă Lăptăria lui Enache? Pentru el, laptele matern prezintă interes doar într-o privinţă: ambalajul.