Infernul de Dante Aligheri, traducere de Geo Vasile, Editura Eikon, București, 2022, 296 p.
Versiune în limba română, note și prefață de Geo Vasile. Ilustrații de Maurizio Caruso. Traducerea lui Dante, a capodoperei lui, este o piatră de hotar – și mai mult decât atât – pentru orice italienist. Un deziderat secret pentru orice apropiat al culturii italiene. Și iată că Geo Vasile, în imediata proximitate a împlinirii vârstei de 80 de ani, reușește o versiune a sa, însoțită de o Scurtă introducere, în care, bineînțeles, moartea și iubirea, Thanatos și Eros, sunt puse în prim-plan: „Între personajele memorabile din Infern se decupează Francesca da Rimini (bolgia păcatelor trupeşti), Ulise, simbol al aspiraţiei omului de a depăşi limitele cunoaşterii, sau contele Ugolino da Gherardesca, cel ferecat în turnul din Pisa, condamnaţi să moară prin înfometare. Dante accentuează tragedia, ridicând-o la cote shakespeariene, dând glas legendei în circulaţie precum că, de foame contele şi-ar fi canibalizat, după moarte, cei doi copii şi cei doi nepoţi închişi împreună cu el: «Spre-a nu-i îndurera pe ei mai mult, am încetat;/ cu toții muţi am stat atunci si ziua ce-a urmat:/ ah, nemilosule pământ, de ce nu te-ai deschis tu?// Astfel trecură încă patru zile, şi Gaddo, cel mai/ mare dintre ei, mi se-aşternu căzându-mi la/ picioare şi spuse:// Apoi muri; şi cum mă vezi, eu i-am văzut între/ a cincea şi a şasea zi căzând cu toţii, rând pe/ rând, şi ceilalţi trei; aşa că orb fiind, am încercat// să bâjbâi spre-a-i afla pe fiecare-n parte/, şi două zile i-am strigat, dar ei muriseră deja./ Pe urmă foamea birui durerea-mi fără margini.» (Inf. C.XXXIII)”.
La polul opus, Iubirea fără de care nimic nu se poate: „Nu putem încheia aceste note decât prin mărturia Francescăi da Rimini, zugrăvită de Dante ca un simbol al femeii moderne, ce dă curs pasiunii, imboldului inimii, în contra ascezei şi reprimării sentimentelor pure şi purificatoare; mărturie ce e de fapt un veritabil poem de dragoste: […] «Ce gândeşti», m-a întrebat poetul./ Eu i-am răspuns, aşa-ncepând: «Ce// doruri, vai, şi câte patimi le-aduse cruda moarte!»/ spre dânşii m-am întors apoi şi am rostit:/ «Atât de mult mă doare martiriul tău, Francesca//, de voi atâta milă simt, c-aş vrea să plâng/. Dar spune-mi: la vremea dulcilor suspine,/ iubirea prin ce semn şi cum v-a-ngăduit// să recunoaşteţi ascunsa patimă din voi?»/ Iar ea mie: «Nu e durere mai cumplită decât/ să îţi aduci aminte c-ai fost şi fericită,// acum când eşti damnat; Îndrumătorul tău o ştie,/ căci însuși el veni din Limb să-ți fie reazem./ De vrei însă să afli cum ne-a-ncolţit iubirea,// cu ochi-n lacrimi îți voi spune cum a fost.»”
Cele două capete ale tăcerii de Vianu Mureșan, Editura Eikon, București, 2021, 217 p.
Vianu Mureșan, un gânditor autentic, publică acum, pe lângă alte lucrări științifice, literare sau publicistice, cel de-al treilea volum de poezie, după Epifania tăcerilor (2000) și Ceasurile mamifere (2003). În acest volum, tăcerea ba se regăsește alături de „dorul de ceva/ neînchipuit” (întâmplare cu o femeie roșcată), ba se împletește cu vina și melancolia după o pierdere, fie ea și a unei mari iubiri, la fel de mare – aproape – ca dorul după Absolut: „nu ţi-am spus de mult că te iubesc şi îmi pare rău/ nu înseamnă că dacă am tăcut am avut dreptate/ nespunerile au felul lor de minciună/ tăcerile au arta lor de a face rău/ te ating fără ură, buzele lor sunt străvezii/ lipsite de orice căldură/ şi în urma lor rămâne pe obraji o negreală/ o umbră ieşită parcă prin piele// […] ar fi trebuit ca, după acea mărturisire/ în viața ta și în viața mea să se întâmple ceva/ care nu mai poate fi luat înapoi/ ar fi trebuit ca atunci când rostesc numele tău/ să se despice un mugure în plină iarnă şi să râdă/ până ce frigul nopţii îl va reteza/ să se vadă că tăria inimii mele/ nu e mai prejos de soare/ că în mine zace o măsură de care nu ştiu/ și care-mi umbreşte minţile/ că nu e laudă deşartă/ dacă scriu cu degetul pe zăpadă// «din acest semn/ tu vei creşte în mijlocul iernii/ chiar dacă soarele/ va rămâne multă vreme ascuns»[…]// o mărturie de dragoste/ n-ar trebui să lase loc niciunei puteri s-o strivească/ fie ea venită din cer/ fie de pe pământ” (nu ți-am spus).
Inedit: Titu Maiorescu, ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice. Acte și documente de Dan Gulea, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2022, 222 p.
Dan Gulea este o figură aparte între tinerii cercetători literari, și nu se dezminte nici de această dată. Din cele mai anodine, aparent, acte semnate și ștampilate de cel care a fost în trei rânduri ministru al iluminării maselor, într-un secol în care exact asta se cerea (mai exact între anii 1874 și 1891), se creează „imaginea unei configurări instituţionale ce se va manifesta în epoca modernităţii: structuri ce anticipează examenele naţionale, conceptul de manual – elaborare, aprobare, difuzare, diagnoza şi prognoza sistemului de învăţământ, profesionalizarea şi lupta pentru depolitizarea acestuia. Sunt acestea câteva dintre temele de dezbatere «din interior», în care cuvântul lui Maiorescu a fost hotărâtor. O lume în care se intersectează, pe trepte osebite, Eminescu, Spiru Haret, Vasile Alecsandri, Ion Creangă, I.L. Caragiale, Mihail Kogălniceanu, Alexandru Odobescu, Carol I, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Al. Lahovari, Ioan Slavici”.
Întoarcerea unui proscris. Proza lui Virgil Tănase de Oana-Maria Neicu, col. Aula Magna, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2021, 378 p.
Demersul Oanei-Maria Neicu, prin acest volum de debut, ar urma să umple un gol, prin accentuarea cu precădere a ipostazei de scriitor (nu a traseului existențial, oricât de ofertant, al celui considerat a fi un proscris): „Lucrarea de față propune o interpretare a romanelor lui Virgil Tănase, o decodificare a simbolurilor care alcătuiesc universul lui narativ, o inventariere a temelor și motivelor ce îi individualizează creația, dar și o caracterizare a personajelor care populează lumea imaginată de scriitor.” Autoarea și-a structurat volumul plecând de la Etapele prozei lui Virgil Tănase, trecând prin Temele și motivele predilecte în romane și ajungând la secțiunea cea mai substanțială: Lumea din romanele lui Virgil Tănase. În prefață, Ion Simuț consideră că narațiunea critică are „pregnanță și credibilitate”, iar „Analizele au meticulozitate, folosesc referințele necesare, pun la lucru un bun spirit critic, fac disocierile și conexiunile solicitate de operă, au discernământul trebuitor pentru a lumina ideile pe care vor să le pună în relief, pentru identificarea substratului realist, oniric sau mitologic al prozei lui Virgil Tănase”.
Marin Preda. Anii formării intelectuale (1929-1948) de Stan V. Cristea, col. Exegesis, Editura Aius, Craiova, 2022, 532 p.
Ediția a treia, revăzută și adăugită – pentru prima ediție autorul primind Premiul special al Filialei București – Critică, Eseistică și Istorie Literară a Uniunii Scriitorilor din România (2016). Este al treilea titlu dintr-o serie de patru volume publicate din 2012 încoace, prin care autorul își arată, cu acribie și consecvență, prețuirea față de Marin Preda, evidențiind faptul că, în cazul de față, „nu și-a propus nici pe departe să construiască o biografie simbolică (aceea cade în sarcina criticii literare, care poate să descopere semnificațiile operei venite din realitatea biografiei), ci o biografie reală (de care istoria literară trebuie să ia cunoștință, pe cât posibil, până în straturile și amănuntele cele mai intime, spre a servi criticii literare argumentele pentru descoperirea simbolurilor identitare ale operei). […] Avatarurile și nefericirile existențiale nu-l fac pe Marin Preda decât să se încrânceneze în a-și împlini destinul scriitoricesc printr-o operă pe care n-a edificat-o fără să fie conștient de efortul pe care îl presupune și, mai ales, de semnificațiile pe care ea trebuie să le implice”. Regăsim în această ediție, dincolo de prefață, Marin Preda. Anii formării intelectuale (1929-1948) – la Siliștea-Gumești, Abrud, Cristur, București, apoi în anii debutului literar, ai serviciului militar, ai afirmării literare, capitol încheiat cu o substanțială Bibliografie cronologică selectivă. Ultimele 50 de pagini ale acestui volum dens sunt rezervate capitolului Marin Preda. Documente, facsimile și fotografii, urmat de indexul de nume și cel de denumiri. Volumul conține, în facsimil, și poezia Întoarcerea fiului rătăcit, precum și schița Nu spuneți adevărul, care reprezintă, de fapt, debutul absolut în presă.