Coșul computerului sau haos-poezia

1

…coșul computerului nu e partea secundară a ciberneticii ce nu trezește, să zicem, respectul, dar barem ațâță interesul pentru că – vă dați seama – ce diferență de aproape grad nobiliar/plebeu – există între fostul coș de gunoi, pe care îl țineați sub birou, pe când mai țăcăneați până la țicnire la mașina de scris, și coșul fără specificare (de gunoi), încorporat adecvat în structura computerului și cyberspațiului, încât la ministerul apărării al USA hackerii ruși sau chinezi nu încearcă să pătrundă în fișierele cu sigla „strict secret”, cât în coșurile computerului-mareșal și subalternelor sale din statul major, pentru că spărgătorii de rețele electronice știu prea bine, precum spionii clasicității, că ceea ce e aruncat la coș poate fi de o mai mare utilitate decât ceea ce e păstrat sub sigla „strict secret”. Astfel că și noi, dragă cititor de/pe display, vom cerceta într-un neobișnuit coș-trash – cel al literaturii, în special al poeziei din cyberspațiu ajunsă aici, bineînțeles, din circumvoluțiile creierului (rețineți: rădăcina, poate și… rătăcirea noțiunii circ) și zbaterea de inimă și de tâmple a autorului exigent cu sine, exigent cu alții, exigent cu tine, adică, mărite cititor căruia – presupune scriptorul – nu ți-ar fi neinteresant să vezi cum se reciclează metaforele (aruncate la coș), bacante încovrigându-se-n jurul barelor de bar, unde varbar cânyă demeia (de, erori de tastatură…) ceea, iar intelectualul decăzut până la – aproape – subcondiția de boschetar propovăduiește ceva bolborosit despre sufletul omului ca infinit limitat și paradoxal precum însuși omul asemănător lui Dumnezeu sau doar lui Ulise, sau regretatului prieten Ulici asemănător eroului, care cât pe ce să ardă în carbidul împroșcat de monstrul Caribda urlător și mitologic, de altfel ca și clonțul ăla eliberator de ficat omenesc (eliberator în sensul de – lichidator, terminator antic, cum ar veni); Ulise cel aruncat de naufragii pe nisipiștile plajelor antice – ce curate mai erau pe atunci! Nu ca azi, când, după plecarea turiștilor, toamna, marea frământă la țărm nisipuri în amestec cu resturi de vicii încâlcite prin etern destrămații prapuri ai algelor, prin uruiocul lor kaki, pe când deja la Neptun sus, pe culmea țărmului, în vreo grădină străjuită de sigla „proprietate privată”, prin ramii brumați se desfășoară în absolută singurătate involuntara ceremonie a gutuilor – în special spre Vila Stancu a scriitorilor acel ritual al cezurilor de galben-auriu, pe când dinspre mare peste stabilopozi se abate ceața nălucie-vălătucie (aici chiar este indicat să recurgem la oarece procedee ale avangardiștilor de acum o sută și ceva de ani) ca o derută de-a surda, de-a uda cu paparuda suduită de pescăruși, în timp ce șoferii înjură gropile comune din asfaltul public al zonei zise de odihnă dar, de fapt, de zbucium, de discoteci, de amoruri galopante, astea încă din timpurile mai vechi, când plaja era de aur, pentru că era plaja junețelor noastre, când tinerii bărbați ce fost-am admiram vreo tânără plină de tact la mers, ca o simfonie – aici tactul subînțeles ca ritmul muzical dus spre orizont, spre acea porțiune de infinit care, probabil, odată ce e porțiune nu mai este infinit – aceste – posibil – metafore aruncate la coș conținând inevitabila nuanță de ironie ca din vreun poem al Ioanei Ieronim, chiar și din cele mai frumoase recitaluri de poezie pe viu sau pe… mort, dacă e să ne gândim că aici/acolo în preajma Vilei Stancu s-a înecat poetul proletcultismului, dar și al disidenței (dar și desinenței, diatezelor) Dan Deșliu. Însă un coș electronic (de – pardon – gunoi) e cel mai democrat loc din câte se pot închipui aici, găsind de toate întru literatură reciclată mai ales în postmodernismul prea puțin pretențios, ci doar supra-hiper-nițel arțăgos; poți găsi nu doar metafore ce-i treziseră autorului neîncrederea nu că în valoarea lor și posibila falsitate a vioarei dată drept a lui Stradivarius (nefiind vorba și de Ingres), ci – în mai multul pe care ar trebui să-l înglobeze – plus-valoarea ca în economia politică a capitalismului, unul dintre poeții sau prozatorii căreia a fost Karl Marx – ce sfinx și acest Marx!… Dar, în mare, în coșurile electronice, cel puțin pe durata acestei veri, – nimic nou, ca pe frontul de est, cândva, dar și astăzi…

2

…și cel estetic (frontul; ca să prelungim ideea din primul subcapitol), pentru că în contextul estetic coșul computerului mi se pare a fi însuși/însăși haos-poezia. Coșul și cocoșul care scurmă în gunoi sunt aproape înrudiți, cum aproape neamuri sunt poezia cu realitatea sau poate și realitatea cu irealitatea, inclusiv cu ex-președintele Snegur – ar fi aici/acolo în coșul (…) computerului și o – atenție – matematică tragică. Însuși universul, infinitul, eternitatea de asemenea ar putea fi ceva inimaginabil de tragic, iar la mijlocul a toate bietul om ce nu îndrăznește să conștientizeze asta, ci doar presupune timid, poate că înfricoșat, că aici, ca și pretutindeni, ar fi ca și cum vorba de bilet într-o singură direcție sau poate – de toate biletele în toate direcțiile dispersiei, neantizării; oricum primul, unicul, tot încolo duce…

3

Brațele – doi afluenți neputincioși ai viselor omului (în cazul râurilor se spune brațe oarbe; e drept, nici brațele omului nu sunt văzătoare), alunecând microscopic pe secundul versant al vârstelor; versantul dez-devenirii, până la bezna ultimului sărut acordat răposatului sau doar satului, când, tânăr, o iei spre oraș, trecând cu trenul printre stranii arătări trebăluitoare în halate vișinii prin halte cu vișini vineți neînfloriți – ceva ca într-un film de Tarkovski. În genere, începi a pricepe că e ceva necurat pe la mijloc și pe de margini așijderea, pentru că nu are cum să fie altfel în iadul comunist decât necurat la mijloc și pe de lături(le) care formează lagărul socialist, în perimetrul căruia parcă ursul polar își anagramează în mers, dar mai mult în marș, cele patru labe – un du-te-vino-nu-te-mai-întoarce în aceste spații în care inumanul echivalează cu animalicul, dar nu se știe dacă in-animalicul e la fel cu umanul pus în serviciu dubios, spre a-și conștientiza complexul de nimicnicie; el, tipul dresat, derutat între cubul de zahăr și drobul de sare, rămânând constant în stare, ca și iresponsabilă, tragi-comic-bășcălioasă, odată ce pe aici, pe acolo cam totul fiind preludiu pre-ludic la un Joc terț trans-barbi(li)an, desfășurat între punctul de plecare și cele trei puncte de relativă sosire în lung de idee intermediară dintre praful de pe tobă și roua de pe pielea ce va deveni tobă și în bătăile căreia amnezicul își va cânta in memoriam ținerii de minte pierdute, ca și timpul din marile romane franceze conștiința sa fiind asemeni unor altare în delăsare ale protectorilor ce n-au existat vreodată; peste altare – amvoane din care câte vreunul mai țipă a disperare: Au viitorul nu mi-i mare?!… Cine știe… de când pe lume nemurirea e tratată ca ceva între anacronism și posibil viitor – uite aici ar putea să apară aiurea nucă de perete, pară mălăiață în gura lui nătăfleață; gură-cască la auzul sau rostirea celui mai frumos, s-ar crede, cuvânt din câte au fost inventate de filosofi și de circarul manipulator împătimit: ideal… Aceștia deopotrivă cu virtuoșii retori (e drept, tot mai puțin astăzi) sunt incriminați de către unii de delict de fals în această viață ieșită din neant și spre neant curgând – toate fiind niște lucruri, idei, teze-antiteze acceptabile probabil, ce nu au nici în clin, nici în mânecă, să zicem, cu relativitatea adevărului, ci doar cu cea a poeziei care pentru firea omului e ca o permanentă ieșire din leșinul iernatic al apelor înțepenite, fie ele chiar lacrimi în lumea aceasta în care până și un porumbel își gângurește dreptatea ca parte a dreptății vieții…

4

Amalgamul din coșul computerului ar avea ceva legătură cu sensibilitățile din coșul pieptului poetului (de ce nu și: coșul… frunții?), care stă la răscrucea deciziilor între a demola și a nu demola barocul fastuos al intuiției din sublimul subliminal al emoțiilor, sentimentelor, în locul lor edificând arhitectura sobru calculată, ca și geometrică, a poeziei raționale, lucide, în dezacord cu suprarealismul pur și simplu cosmic – anume că: universul e un suprarealism non-stop pe cont propriu din sineși izvodit/răspândit ca infinit-eternitate, parcă mereu revărsat din efervescența visului propriei simțiri de sine a materiei și spiritului și mutualei simțiri a lor, stelelor, ca a materiei propriu-zise, reale, pipăibile, dar și materiei cenușii ca rațiune dincolo de hotarele controlabile ale firii omenești și supra-firii, supra-conștiinței cosmice care, în permanentă extindere, expansiune fiind, niciodată nu poate fi în cel mai înalt grad, ci doar într-o permanentă trans-gradualitate a neatingerii de limite (și) în toate aste implicat accidental – în coșul computerului mai totul e accidental – Valéry în căutarea poeziei ce ar trebui să fie elaborată cu bună știință și, bineînțeles, înaltă măiestrie; cu maximă luciditate și minimă beznă, ceea ce nu asigură totuși exactitatea, ci doar părerea de obiectiv-calculabil. Însă pentru un bun simțitor de stih și stihie entropică și aste sunt suficiente pentru a încerca doar sau a trăi cu adevărat intens sărbătoarea intelectului, când se trece de la vorbirea uzuală la limbajul ipotetic, pardon – poetic, ce se mai crede a fi și un limbaj în alt limbaj, de te întrebi dacă e posibil și un cosmos în alt cosmos, spunându-ți că orice e posibil în infinitudine ca neîncetată probă de virtuozitate în neant, poate ca și dada – nebunie întru poezie ce caută spectaculosul în dezlănțuitul suflu de sub-cerebralitate ce se autoconfundă cu însăși sensibilitatea în stare pură ce face abstracție de constituentele posibile (la infinit) unui univers coerent sau doar unui vers de asemenea coeziv în fascinantul malaxor al virtuozității tehnic-stilistice alimentat de inteligența inventivă; parcă niște tribulații ale unui sfânt care e prea legat totuși de cele lumești și chiar ale acestui New Age cu delicatul său șantaj afectiv în generala infinitudine a afectivului ca mereu egala distanță față de lipsa oricăror distanțe în absența oricărui centru, pentru că totul e periferie otova sau totul e centru în firea omului ca și în firea Domnului, în vecii vecilor amin într-un permanent răsărit, dar și apus de viață, când speranța e tezaur întreg sau doar doi bani, când magul nu mai e în stare să facă minuni, aceasta fiind adică o anti-minune; aceasta, ajunsă și ea în coșul computerului, ar fi dovada că seara, cercetându-ți spiritul, ai constatat că peste zi ai spus sau ai scris o groază de cuvinte fără miez – asta e – reminiscențe din rătăcita tinerețe delirând în amețelile excesului de alter socrate ce-și declară nihilismul bine temperat, mereu dezmințit de el însuși (nu e obligatoriu ca filosoful să spună totdeauna adevărul), pentru că în neant oricum se năruiesc toate cele inteligibile și ininteligibile.

5

Dacă ai muncit / ai scris intens o – aproape – săptămână, când deschizi coșul de reziduuri / inutilități al computerului te poți alege cu prefabricate demne de a fi sintetizate din nou sau reciclate ca un țârâit de cicade (metaforic vibrând întru metaforă). Adică haos-poezia e un fel de a zice. Însă aici se iscă o vagă dihotomie, deoarece, dacă haosul e însăși poezia, – poezia nu poate însemna însuși haosul, ba chiar nici haosul în stare rudimentară. Dar, în mare și aproape concluziv, am impresia că tot ce se află într-un coș de computer ar putea alcătui un dramatic recviem în memoria celor care nu au reușit să iasă din mantaua lui Gogol, iar acum – din mantaua Google și nu mai contează dacă ciclopul cenzurii sau autocenzurii a obosit sau ba să mai citească printre rânduri și despre posibila ieșire, sau mai bine zis evadare din coșul computerului și reîntoarcerea la o posibilă viață a sensurilor ce doar păruse ratată, asta presupunând curajul de-a alătura cioburile din mozaicul haosului elementelor căzute sub Ghilotina Delete ca un lemn fără vârstă îmbibat cu penumbrele displayului, mai că traiului în care domnul dumnezeu prețuiește mai mult merele decât propriile creaturi, copiii săi prin toate prinzând a se răspândi – e drept, doar parțial conștientizat – ca un rău, un hău de filosofie cu universul compensator al coșului, cu mecanica analogiilor vecinătăților, însoțirilor accidentale de sensuri accidentate, când autorii (inclusiv ai… coșului computerelor!) cu gândurile parcă ar gândi altfel de gândire ca într-o rațiune străină într-o posibilă limbă moartă, cum sunt sumeriana, latina, iar nedumerirea ce obturează cristalul conștiinței o face – paradoxal – pe aceasta mai spațioasă, extinsă de la primul atunci al trecutului trecutelor (sau: trecutul trecuturilor?…) la acel atunci, când va fi viitorul viitorului sau poate că până hăt în hatul ultimului atunci, când nu este exclus coșul computerului să fie deja inserat în coșul pieptului computeristului, iar pretutindeni nu va fi decât ca și cum un viitor deja dispărut, insolvabil, irealizabil, tu pomenindu-te derutat, disperat, precum Ghilgameș din Mesopotamia cea de sare, nisip și plânset, când peste o clipită toate sunt în favoarea neantului și neantizării ca viitor al trecutului, pentru care nu se va găsi de cuviință să se potrivească dubla pereche de ghilimele chiar de însuși marele ctitorul ghilimelist și punător între paranteze teze, antiteze, inclusiv pe Adam cu absolutul său drept de prim-născut, nu și drept de prim-murit, pe când Dumnezeu continuă a vorbi de unul singur despre prima zi a ruperii din tenebrele pre-genezei, din acea ordonată – de cine? – și uniformă lipsă de lumină, astea toate pentru înțelegere ca niște bulboane de ape sfredelindu-se pe sine, însă, până la urmă, – pentru că nicidecum nu se poate, cel puțin în cazul omului, fără beneficul sau fatalul până la urmă – toate căile duc spre noi înșine, ajung la noi, ne străbat, apoi deja de la noi ducând spre ei înșiși, spre alții, zi de zi, încetul cu încetul, în omeneasca-ne de-stăpânire de viață, când parcă progresiv-regresiv conștiința, simțurile nu mai pot să se petreacă pe sine a se întâmpla în fireasca lor condiție; de a se întâmpla în deplinătate în claritate – în special sentimentele în starea – deja – propriei suprimări, carențe, absențe – neantizări…

6

Te-ai surprins că deja simți și cu umbra sau doar ai senzația că simți și cu ea, umbra, care ar fi, ai – inițial – orgoliul să crezi, – propriul tău discipol, calfă a existenței tale parțiale, pentru că, peste un timp, mai prinzând la minte și filosofie, să pricepi că, de fapt, tu ești apendicele și discipolul umbrei pe care, iat-o, în acest târziu de toamnă, – beată, căzută cu fața la pământ peste fesele în relief ale troienirilor de frunze. (Umbra sau, poate, senzația de umbră, ca ceva pe jumătate învins, pe jumătate învingător…) Asta e, fesele sau bursucii mormanelor de frunze – registrul asociativ e liber, poți alege sau, doar, enunța la întâmplare mesaje cvasicriptografice de aici, din centrul de dezordine al vântului ce enervează măturătorii. Dă-o și tu în romanță: „Ah, timpul neguros s-a-mposocat/ și frunzișul a luat-o razna;/ Iubita mea, aproape te-am uitat/ Și de uitare mă cuprinde cazna”.

Fleacuri! Important să-ți păstrezi calmul și să-ți urmezi harul de a fi nițel cinic, pentru a trece mai ușor peste… Peste multe e de trecut ușor, pentru ca să nu faci ulcer. (Nu știu de ce noțiunea asta, nițel, amintește de o alta, oțet, cu toate că nu e pic de afinitate între ele…)

Dar cinismul presupune și autocinismul pe care, trebuie să o recunoști, îl suporți deja mai puțin la vârsta mușchilor flasci precum hălcile de varză murată, când poți lesne cădea în atenția sarcastică a clanului zurbagiu al platonicienilor, care vor să eradicheze din urbe singurătățile zurbagii ale poeților, pe când pledoariile tale ar merge, totuși, în linie contrară. Tu, în proprie spaimă a deteriorării de imagine, – cel mai persiflat după Stan Pățitul sau Don Quijote, mai să rămâi, ca și secundul erou degradat la rangul de personaj, dacă nu chiar de mâna a doua, nici chiar de primă pagină. Toate astea fiind niște sentimente obosite, ce au migrat pe tărâmurile gândurilor, unde sunt, mai sunt posibile năluciri incitante, fără dimensiuni și contur, precum misterul, în general, starea de uimire și de fascinație ce-l au de protagonist pe vreun înger din lumea a treia (sau – treizecea) în curs de dezvoltare, prin autoanihilare; nici barem din lumea de apoi, ci din a treizecea lume calelactică sau transgalactică, dar, oricum, parțial afro-europeană, unde lenea persistă ca o contra-fervoare patentată.

În toate astea, secundat de umbra căreia îi ești discipol, reții că ea, umbra, este oarecum mai bună, când este, precum chiar acum, în aceste momente, deoarece admite că totdeauna e posibilă îndoiala drept etern și luminos-scânteios reînceput al deșertăciunii cosmice și, bineînțeles, a deșteptăciunii umane, care sunt componentele cosmicității. Într-adevăr, domnule Milor de Angelis, în nevremuirea eternității cine ar putea să decreteze ca totul să fie dincoace sau dincolo? De supraîncordarea percepției, în filosofie e totul ca o confuzie în peisaj după privire de om în soare.

Fericirea demult nu-ți mai dă plauzibilă senzație anticipativă a vieții eterne, chipuri iubite cândva pierzându-se himeric în ecouri din oglinzi, uneori strâmbe, în pantomima imaginilor difuze, a viselor confuze… Aproape otova cuprinde nezăgăzuitul fluviu al uitării, în calea căruia, chiar în această clipă, nu-i poate sta decât o fișă oarecare, aflată accidental pe undeva, în care Albert Py întreba: „Care dintre voi sau din mine se îndepărtează îndepărtându-se spre moartea mea?” Toți, maestre, toți cei care, cu vârsta, cu vârstele degradăm din elan în elan ranchiunos… Nu sunt suficiente motivele din care ar fi putut să se sinucidă până și un zeu? Zău?… Om și zeu?… Este totuși oarecare diferență între muscă și vultur… În ce privește senzația, precedentă, așa e: zi de zi, puțin câte puțin altcineva îți ia locul în tine însuți; altcineva sau tu, altul, strâmtorându-te pe tine în tine și în lume, cel altcineva nicidecum mai tânăr, ci doar mai izgonit… – pricepi astea ca pe o frică vânătă ce-ți este zâmbetul care îți adumbrește gura ce nu mai găsește plăcere în a cita din Sfântul Ioan Gură de Aur. Toate le-ai putea parafraza cu Adam cel îngropat în Miezul lumii, în piscul Muntelui Facerii, Genezei sau jenei de puținătate lăsată unei vieți de om, dar și aceasta, scurta de coadă, fiind bântuită de o mamă de plictiseală ca o artă frumoasă a resemnării întru zădărnicie.

7

Nefăcutul Adam de cuvinte, ba nu – făcutul doar din cuvinte așteaptă să fie chemat ca să sufle asupra cuvintelor în lumea mare, așa, dimpreună, ele închegând năluciri nerezistente în fapta ispitei să dea în decadența păcatului de a muri neînțeles în mintea profanului uluit de pinii care își puroiază rășina viitorului chihlimbar în suferința fotogenezei bobotindu-se cu boabe cleioase ca o heraldică a îngerilor leproși – asta e, marea aruncă pe țărm ventricule, glezne, iadeșuri, falange din scheletele îngerilor sau icarilor capotați, tați și frați, precum o amintire a mizeriei bucuriei umane, profane, în amestec cu pecinginea igrasiei ce acoperă varul orașelor, ornamentele fatalității verzui-nămoloase coborând sau urcând prin ungherele catedralelor în care imaginația alcătuiește, apoi descifrează priveliști (auzeliști!) de sunete în timpanele enoriașilor, iar în fața cărora se țin demonstrațiile afluxului de turiști contra răului de călătorie, pe alocuri marcate chiar de sensibilitate până la ceva aqua-elegie lăcrimoasă, acesta nefiind cel mai rațional mod de a-și irosi bătrânețea – călătorii, în mare parte, pensionari fiind, – sau poate că astea, aqua-elegiile lacrimilor, nu sunt decât semne că senectutea prinde a avea păsărele, ceea ce face să le vină greu să priceapă că, de la o vreme, nu dorul de ducă, ci dorul de venire e mai important în marea relevare a înțelepciunii atât de trecătoare – ca să folosesc această cvasimetaforă neutră precum Elveția, să zicem, tropii ăștia ce reușesc să surmonteze contradicția idealist-materialistă sau neo-realist-capitalistă, în vremuri când, pe rețelele sociale, se face înrolarea nălucilor pentru armata care, noapte de noapte, să sperie lumea, spre dimineață înhăitate cu surdomuțenia, dar și cu excelenta vedere a luminii, când intuiția divină îți spune că tu ai voie să ai voie de-a întreba de Dumnezeu – lucru rar întâmplat, „permis” în aceste timpuri de business, când atâția confidenți își dau unii altora târcoale și coate.

Ai dreptul să întrebi.