Cu o viziune textualistă asupra lumii ficționale, în care personajele își contemplă statura unidimensională, atingând de câteva ori suprafața paginii, debutul lui Andrei Manolescu are trăsăturile unui metaroman polițist, în care este dat dispărut chiar autorul de romane polițiste.
Pentru identificarea lui pornesc la drum mai mulți eroi: traducătorul în engleză al lui Alexandru Țestosu, un oarecare David Newcombe, naturalizat român; comisarul Iorgu, model al investigatorului principal din romanele lui Țestosu, prezumabile rude, scriitori. Cazul este unul deosebit: dacă ar mai trăi, scriitorul Alexandru Țestosu ar avea 113 ani.
Curiozitatea lui Newcombe este un excelent prilej pentru o serie de puneri în abis despre condiția scriitorului, despre condiția scriitorului de romane polițiste, despre relația dintre traducător și autor, dinte autor și editor, o întreagă problematică de tip eseistic ce transformă romanul într-un metaroman, cu un context foarte clar, acela al spațiului mioritic.
De un interes aparte este descrierea instituțională a scriitorului; în prezent, redactor-șef adjunct al Dilemei vechi, fiul criticului Nicolae Manolescu, conducător al Uniunii Scriitorilor din România, Andrei Manolescu s-a născut la Câmpina; a ales o carieră științifică, absolvind Facultatea de Geologie – pentru a se orienta imediat după 1990 către jurnalismul cultural. Portretizarea Uniunii Scriitorilor din acest roman este prea puțin măgulitoare. Deși există vagi urme ale lui Alexandru Țestosu la Uniune – o personalitate clasicistă, traducător din greaca veche, poet, cunoscut ca autor de romane polițiste – de faimă internațională, cercetătorii nu îi pot da de urmă, pentru că intră în siajul unor amatori de păcănele și, mai ales, de băutură, care nu pot decât să se exhibe indefinit. O excelentă trimitere la onctuozitatea devoalată în istoria literaturii noastre încă de la Patul lui Procust, unde scriitorul famelic scotea cu mâna o muscă din ciorbă, continuând să mănânce, este scena mesei lui Newcombe cu doi scriitori, Honcescu și Gheorghiu, care se desfășoară între calificative de felul: „abia dacă se atingea de mici, dar terminase și a doua votcă. Newcombe era mirat de cum putea să bea așa un om în vârstă, care nici măcar nu părea bețiv” – sau: „apucase cu degetele lui grăsuțe ultimul mic abandonat pe platou și, aruncându-l pe gât, îl înghiți parcă pe nemestecate, ca și cum ar fi fost un hap”.
Lumea editorială nu este nici ea mai bună, Andrei Manolescu alunecând spre pamflet; Shulmanian, un editor care se specializase în escrocarea autorilor prin încheierea unor contracte formale, este un personaj memorabil, hiperelegant, „ca un ou de Paște viu”, un simbol pentru specie, s-ar zice. Numele de Shulmanov, sub care era cunoscut înainte de 1989, vorbește despre versatilitatea unei lumi în care autorul este o permanentă victimă, un soi de Ladima (pentru a continua comparația) nelipsit de valențe pamfletare, de șarjă.
Una dintre principalele calități ale romanului este reprezentată de anumite inserții eseistice, derulate în mintea personajului povestitor; o plimbare prin Ploiești, în căutarea autorului – firește, adică o plimbare prin ceea ce s-ar putea numi „locul comun”, se bazează pe observații proaspete despre lumea contemporană: „Femeile de pe stradă i se părură mai strident fardate decât bucureștencele, iar despre mașini își făcu impresia că erau o idee mai vechi decât cele care circulau prin capitală. Poate era doar o părere. De mult timp nu mai fusese într-un oraș de provincie. Pe măsură ce se apropia de centru, observă că traficul era blocat aproape la fel ca-n București. În dreptul Colegiului Național «Mihai Viteazul», privi cu atenție statuia voievodului, cu tradiționala lui cușmă pe cap […] Titlul ăsta de voievod îi dăduse ceva bătăi de cap la un moment dat, la o traducere. Englezii considerau voievodul ca fiind un fel de duce de prin estul Europei. Românii își vedeau voievozii ca pe niște conducători ai țării, ca pe niște regi. Totuși, nu-i numeau regi, și de obicei n-aveau coroană. Mihai Viteazu avea cușmă, un soi de căciulă. Decebal tot un fel de fes purta. Tot căciulă purtase și Ceaușescu în acel ultim discurs întrerupt de strigătele mulțimii. Poate că treaba asta exprima ideea unei civilizații de tip mai rural?”
Relația autor-traducător (Newcombe-Țestosu) este și ea una dificilă, în care nu se cunoaște cine dă și cine primește cu exactitate, în care este permanentă nevoie de reinterpretare, autorul fiind mereu prejudiciat (și) de traducător, conform dictonului celebru, „traduttore – traditore”.
Dubla specializare a lui Țestosu – clasicist, dar în fond anonim, nereușind să treacă dincolo de „bula” specializării sale – dar, pe de altă parte, recunoscut internațional ca autor de romane polițiste, poate spune ceva despre situația autorului de literatură în lumea de azi. Născut în 1906, Alexandru Țestosu este, în fond, un simbol al modernității noastre: format în interbelic, va face ani grei de închisoare comunistă, după eliberare refuzând să pactizeze cu regimul și refuzând angajamente sau contracte de orice fel (de aici și dificultatea de a fi identificat, pentru că aproape nu a lăsat urme în starea civilă sau în administrație). Deși este o minte exemplară, specialist în domeniul său și cu o notorietate internațională prin traducerea textelor polițiste, el este marginalizat, dispariția lui nesuscitând nicio interogație din partea presei, Uniunea Scriitorilor nereținându-l decât vag în scriptele sale.
Scriitorul apare într-o „lovitură de teatru”: trimite un nou roman editorului său Shumanian, însoțit de o scrisoare în care vorbește despre vanitatea umană: „am constatat că până și studiul meu despre umorul politic al lui Aristofan, cu care mă mândream cel mai tare, exista, într-o formă neplăcut de asemănătoare, în scrierile unui profesor american de prin anii ’30”. Dar o face cu un preț mare, Țestosu făcând (lucru ciudat la un om bătrân) elogiul internetului, al posibilităților infinite de documentare, fetișizând astfel tehnologia.
Noul roman expediat editorului se numește Cazul scriitorului dispărut.
Andrei Manolescu, Cazul scriitorului dispărut,
Editura Humanitas, București, 2022, 200 p.