CENTENAR PAUL CĂLINESCU

Paul Călinescu este unul dintre pionierii filmului românesc, cineast căruia – prin documentarul Țara moților, distins la Festivalul internațional de artă cinematografică de la Veneția, din 1939, cu Premiul filmului documentar – i se datorează prima recunoaștere internațională a cinematografiei românești. Născut la 21 august 1902, la Galați, Paul Călinescu absolvă în 1930 Academia Comercială din București. La începutul anilor ’30, realizează ca cineamator câteva documentare turistice. Funcționar de rang înalt în Ministerul finanțelor, contribuie, în 1935, la organizarea nou înființatului Oficiul Național al Turismului și este numit șef al Serviciului fotocinematografic, departament care devine ulterior Oficiul Național al Cinematografiei. Nu se mulțumește doar să coordoneze activitatea instituției, ci se afirmă și ca operator, monteur, realizator de documentare și jurnale de actualități. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, realizează mai multe documentare de propagandă, printre care, și filmul de montaj România în lupta contra bolșevismului, premiat și acesta la Veneția, în 1941. După 1945, este director tehnic al Oficiului Național al Cinematografiei și continuă să facă documentare turistice, dar și de propagandă – de data aceasta în slujba noii (viitoare) orânduiri. În 1946, realizează primul film de ficțiune, Floarea reginei, adaptare cinematografică a unui basm de Carmen Sylva, prezentat în același an, în premieră absolută, la Festivalul de la Cannes.

Ironia soartei face ca regia primului film al cinematografiei socialiste românești, Răsună valea (1949), să-i fie încredințată lui Paul Călinescu, autor, așa cum am spus, al Țării moților, dar și semnatarul filmului România în lupta contra bolșevismului. Pe de altă parte, este adevărat că la acea dată nu existau în România decât trei regizori profesioniști: Jean Georgescu, Jean Mihail și Paul Călinescu. Regimul voia să atragă de partea sa specialiștii, mai ales într-un
domeniu atât de slab reprezentat. Dar desemnarea lui Paul Călinescu ca regizor al filmului ce urma să fie cap de pod al noii cinematografii nu a fost chiar hazardată: „determinant s-a dovedit argumentul Agnita-Botorca – un documentar realizat de Călinescu în 1947, despre un șantier similar, doar că de mai mici dimensiuni”¹. Fără a fi o mare realizare artistică, deși nu este lipsit nici de virtuți estetice, Răsună valea rămâne un film „pasabil” contextual și anunță, nu doar ceea ce va urma în domeniul creației cinematografice, din perspectiva ideologiei partinice, ci și vocația lui Paul Călinescu pentru filmul de ficțiune. Peste doar câțiva ani, în 1955, pornind de la nuvela omonimă a lui Marin Preda, cineastul dă adevărata măsură a talentului său, realizând o capodoperă a anilor ’50: Desfășurarea, „cel mai bun film al cineastului și încă unul dintre miracolele artei «realismului socialist», unde propaganda prescrisă se poate transforma în vibrant adevăr uman, aici în primul rând datorită scenariului (Marin Preda și Paul Călinescu), sobru și viguros, dar și autenticității austere a lui Colea Răutu, cu o economie de mjloace și o forță expresivă pe care numai un rol mare le putea evidenția, ca în secvența în care țăranul său încalță, cu evlavie, prima pereche de bocanci din viață”².

După ce, în 1951 a realizat primul film românesc în culori, documentarul de scurtmetraj Toamna în Deltă, în 1956, Paul Călinescu semnează o nouă premieră în filmul românesc: Pe răspunderea mea, prima comedie „de actualitate” a cinematografiei socialiste. Urmează, în 1961, ne referim doar la lungmetrajele de ficțiune, Porto franco – adaptare pe un scenariu de Mihnea Gheorghiu a romanului Europolis al lui Jean Bart – pentru ca, în 1965, să aducă pe marele ecran, pe un scenariu scris împreună cu dramaturgul, Titanic vals, de Tudor Mușatescu, exemplară transpunere cinematografică a unei piese de teatru. Paul Călinescu a fost interesat și de tehnica cinematografică, fiind deținătorul a mai multor brevete în domeniu. S-a implicat, de asemenea, și după 1945, în organizarea cinematografiei românești, participând în 1959, în colaborare cu Jean Georgescu, la întocmirea statutului Uniunii creatorilor de film, proiect concretizat în 1963.

În ciuda „serviciilor făcute regimului și activității deschise de colaborare, nu este scutit, în anii ‘60, de suspiciuni, anchete și acuze «pentru activitatea dușmănoasă de sabotare a producției cinematografice naționale»”³, fapt care și duce la trecerea sa „pe linie moartă”, fiind pensionat la mijlocul deceniului. Deși în plină putere creatoare, Paul Călinescu a mai realizat doar, în 1984, cu complicitatea lui Geo Saizescu, care turna în acea perioadă Sosesc păsările călătoare și i-a alocat o parte din buget, scurtmetrajul documentar Delta Dunării, de ici… de colo…, demonstrație a posibilităților fizio-ecranului, una dintre inovațiile sale brevetate.

Longeviv – s-a stins la București, pe 23 martie 2000 – Paul Călinescu a iubit până la sfârșit filmul românesc. Într-un interviu pe care mi l-a acordat în 1998, la întrebarea cum vede viitorul cinematografiei românești, aflat în acei ani la apogeul crizei, a răspuns cu luciditate, dar și cu reținută speranță: „Nădăjduiesc, totuși, că filmului românesc, acum în cădere liberă, i se va deschide la timp parașuta”⁴. Din fericire filmul românesc s-a redresat, iar Paul Călinescu rămâne pe soclul celor mai importanți pionieri ai cinematografiei noastre.

_____________________