Îmi închipuiam că toată lumea știe încă această formulă, altădată folosită din greu („la greu” s-ar spune în româna fără profesor de azi). E drept, n-am ieșit în stradă să întreb lumea ce e ăla „cuiul lui Pepelea”, nu de alta, dar fără un operator de televiziune nu-ți răspunde nimeni. Dacă e să apari „pe sticlă”, poate că situația se schimbă.
Povestea cuiului lui Pepelea e simplă și pilduitoare. Pepelea, un personaj de basm sau de pildă străveche, își vinde casa unui om bogat pe mai nimic, cu clauza să-și păstreze în ea doar un cui, care să fie al lui. Cumpărătorul, crezând că a făcut o bună afacere, un chilipir, acceptă, iar Pepelea apare în fiecare zi, ba să-și pună căciula în cui, ba să o ia. Pentru că își păstrase, conform contractului, acest drept asupra cuiului. Și pentru că bogatul cumpărător judecase strâmb: ce-i un cui, când ai toată casa? Numai că, la un moment dat, Pepelea își agață în cui o traistă cu de-ale gurii, din cele mirositoare, brânză, ceapă și altele, după care nu mai trece pe-acolo câteva zile. Produsele din traistă încep să răspândească un miros insuportabil, astfel încât proprietarul și ai lui sunt nevoiți să plece din noua locuință, ba chiar din sat, Pepelea rămânând din nou proprietar pe casa vândută.
Sigur, povestea lui Pepelea și a cuiului său fac parte dintr-o lume de basm, deși, dacă ne gândim la lumea de azi, parcă-parcă… ar consuna cu unele realități contemporane.
Ar fi destul de simplu și mult mai ușor decât s-a întâmplat în realitate când cu introducerea țărilor din Estul Europei în „lagărul păcii” de către Uniunea Sovietică, după al Doilea Război Mondial. Aici n-a mai fost vorba de nici un contract, de nici un cui… Ba, parcă, totuși… În fond, micile partide comuniste din țări ca România au fost, chiar ele, niște cuie ale lui Pepelea, la care Pepelea, de data asta un tiran nemilos, venea în vizită și, de fapt, nu mai pleca. Pe deasupra fără nici un contract prealabil.
Dar să lăsăm fostul lagăr. Atunci când, în 1992, din Republica Moldova s-a desprins, rămânând atârnată la sărmanul ei buget, așa zisa republică Transnistria, nu cumva a constituit asta chiar un cui al lui Pepelea? La care, după atâția ani, Rusia și-a amintit că trebuie să ajungă și să rămână acolo, chiar dacă proprietarul adevărat nu pleacă nicăieri, dimpotrivă. În plus, de-acolo, cu resturile Armatei a 14-a, cândva în frunte cu celebrul general Lebed, putea să atace Ucraina pe la spate.
Deocamdată, însă, drumul spre „republica” Transnistria e blocat de Ucraina și de trupele sale, dar o intenție de a face legătura Rusiei cu acel teritoriu a existat, cel puțin conform declarațiilor cunoscătorilor. De altfel, atunci când i s-a atașat de gât acest pietroi Republicii Socialiste Sovietice Moldovenești, cum se numea Republica Moldova pe când era ocupată de URSS (adică de Rusia!), toată lumea știa că asta nu fusese niciodată parte a Basarabiei, precum restul republicii unionale. Prin anii de mai demult, se mai încercase cu acest teritoriu să se anexeze și Basarabia, dar pe atunci URSS nu era încă o putere învingătoare alături de SUA, Marea Britanie și celelalte țări anti-naziste, așa că fapta rămăsese pentru mai târziu. Și, dacă nu mă înșel, și nu mă înșel, cu un picior Transnistria e chiar dincoace de Nistru, așa, ca lucrurile să fie clare. Pentru Kremlin.
Cam la fel procedează Rusia de azi și cu alte țări care s-au eliberat cu adevărat din URSS și pentru care, atunci, se semnase chiar un contract, un act deci. Dar ce contează în ochii Kremlinului un act semnat? Așa cum noi știm din proprie experiență: nimic. Numai „proștii” de occidentali, numai „proastele” de țări libere își respectă semnăturile, Kremlinul face ceva pe ele. Dar anunță că vrea să fie respectat ca mare putere. Asta cu dorința de a fi respectat o mai auzim și în societatea românească uneori, de la persoane care, însă, nu fac nimic care să îndreptățească vreun respect din partea altora. Cât despre șeful de la Kremlin, pentru el respect echivalează cu frică. Îi este imposibil să vadă cum celor din jurul lui nu le mai este frică și încearcă să se desprindă, alunecând spre Vest.
Când pui peste tot cuie ale lui Pepelea, ca să ne exprimăm eufemistic, când îți calci cuvântul dat (semnat) la tot pasul, e hilar să mai ai pretenție la respect din partea celorlalți. Darmite când omori intenționat oameni nevinovați, civili neînarmați, când distrugi doar pentru a distruge, ca să nu aibă nici vecinii ceea ce tu nu ești în stare să le dai alor tăi, atunci chiar că e strigătoare la cer o asemenea pretenție. Obrăznicie curată, ce mai. Dar noi cunoaștem pe pielea noastră ce poate produce această obrăznicie, ce fel de colonialism distrugător practică încă în zilele noastre Kremlinul. Poate că n-ar strica, în paranteză fie zis, să se gândească și la colonialismul sovietic și rusesc contemporan cu noi toți cei care fac mare caz de, altfel reprobabilul, nu zice nimeni altceva, colonialism, totuși, demult încheiat.
Cât despre cuiele lui Pepelea, astea sunt atât de multe încât nu știu cu ce clește imens mai pot fi scoase.