Multe dintre adolescentele – era să scriu puștoaicele – de 12-18 ani fac un motiv de mare mândrie din faptul că se declară… feministe. Un soi de „dacă nu ești feministă, atunci nu ești nimic”. Interesant este faptul că nu școala contribuie la ideologizarea tineretului, cel puțin nu până acum, ci internetul. Desigur, copilele nu știu nimic despre feminism(e), e doar ceva la modă, de care se lasă contaminate în orb, așa cum șade bine oricărui tânăr fără discernământ. Este, cum s-ar spune azi, un must. O preluare de sloganuri, mai degrabă decât de idei, o însușire a lor, o clamare publică, ca și cum sloganurile respective le-ar constitui propria ființă care, în lipsa lor, nu ar mai fi nimic. Nu știu cât de limpede îmi permite poziția mea de psihoterapeut să văd lucrurile, nu știu dacă înmulțirea numărului „feministelor” care-mi intră în cabinet este sau nu un fenomen, așa încât nu voi generaliza. Sunt tentată, însă, să cred că da, este un fenomen, dar unul mai degrabă urban, deși e posibil să mă-nșel.
S., de 13 ani, o fată timidă rău și care se enervează din orice, de parcă ar avea în interior un vulcan capabil oricând să izbucnească, cu un breton chic tăiat drept în care suflă tot timpul căci îi acoperă ochii, îmi ține o mică lecție despre ce înseamnă să fii feministă: suntem împotriva băieților. Cum de ce? Pentru că ne consideră mai slabe decât ei. De unde știu? Păăăăăi…, nu contează, așa e! Se vede pe ei. Noi putem și fără ei, dar ei nu cred asta. Am întrebat-o dacă-i place de vreun băiat. Roșește toată, verificându-și, automat, telefonul, ca și cum ar putea-o da de gol. Întoarce capul spre perete, nu înainte de a-și da ochii peste cap, un fel de-a spune „mă enervezi cu întrebările tale”. Și tace. Nu e OK să-ți placă de un băiat, zice, sub uimirea mea crescândă. Adică dacă-ți place de un băiat, celelalte fete te consideră slabă. Atunci de cine trebuie să-ți placă pentru a fi OK, întreb, naiv. De o altă fată, vine răspunsul, spontan. Wow!, își spune mintea mea în gândul ei, wow!, deci ca să fii cool, ca să fii acceptată în grup – și cine nu-și dorește asta la 13 ani? – trebuie să fii atrasă de o fată sau, mai corect, trebuie să declari că ești atrasă de o fată. Așa înțelege S., la 13 ani, feminismul.
L., 18 ani, o voluptoasă extrem de infantilă care dă la Politehnică „pentru că e de băieți”, spune despre ea că este bisexuală. De unde știi, o întreb. Mai că nu înțelege întrebarea. Cum adică? Cum ți-ai dat seama că ești bisexuală?, încerc, din nou. Păi, dacă sunt atrasă și de fete, și de băieți… OK, cam câte experiențe sexuale cu băieții ai avut? Desigur, nu ești obligată să-mi răspunzi, dacă nu te simți confortabil. Ăăăă, niciuna, zice. Dar cu fete? Ăăăă, una. Înțeleg că ai un prieten în momentul ăsta. Da, dar doar ca să-i demonstrez că gândesc la fel de logic ca el. Deci nu ești atrasă de el, doar vrei să-i demonstrezi ceva. Ca și cum ai fi într-o relație de concurență, nu de iubire. Sunt feministă, spune îndârjit, cu tonul cu care enunți o convingere cât se poate de fermă. Plusez cu încă o întrebare: și ce legătură este între a fi feministă și relația de iubire sau de rivalitate cu prietenul tău? Fără să stea pe gânduri, îmi răspunde: păi, dacă ești feministă, nu poți avea iubit, doar iubită.
Cam în acest fel, cumplit de distorsionat, ajung lucrurile la tinerii de azi. Cam așa înțeleg fetele feminismul practic. Cam asta livrează media, țintită spre un anume interval de vârstă. Cam așa se distrug structuri psihice sănătoase, prin contactul permanent cu sursa disturbatoare. Cam așa se ideologizează mințile. Cam așa se distrug generații, azi tinere. Apoi, lucrurile sunt preluate, în alte forme, de societate. De exemplu, de universități. În multe dintre cele de profil – dar și în altele – este mai degrabă vorba despre ideologizare, decât despre a preda cunoștințe și a da studentului cunoaștere. Ceea ce este denumit prin gender studies a ajuns, în unele locuri, ceva înfricoșător. Tușa groasă a falsului este întărită de fanatici din prostie sau din nevoie. O mulțime de profesori aliniați constrângerilor academice, pentru a rămâne în sistem. Aceștia sunt cei mai jalnici, pentru că știu că livrează ideologizare, și nu cunoaștere. Ei nu au ce căuta în corpul academic, dar cine să-i scoată de acolo? Proliferarea falsului devine, astfel, ușoară, de la nivelul catedrei. Căci la catedră stă autoritatea deontică, nu-i așa? Care, la rândul ei, este păzită de legi, așa zis egalitariste. Universitățile din Statele Unite, dar nu doar ele, au devenit emblematice în acest sens.
Părinți din ce în ce mai atenți la acest fenomen îmi calcă pragul din ce în ce mai des. Nu știu cum să le răspund la întrebarea ce e de făcut, căci România nu oferă sistem alternativ de învățare. De-a lungul ultimilor cinci ani, opt cupluri care mi-au trecut pragul au emigrat pentru a oferi copiilor învățământ religios, considerat un loc unde ideologia progresistă încă nu a pătruns. O întoarcere, dacă vreți, la Dumnezeu. Din motive pragmatice, dar tot o întoarcere. Căci oamenii au aflat că, după ce L-au omorât, azi au, din nou, nevoie de El. Cu alte cuvinte, au din nou nevoie de o lege morală deasupra capului, de o limită, dispărută azi. Căci ideologia progresistă nu are limită. Precum odinioară în numele comunismului se puneau în act atrocități, la fel și azi se pun în act atrocități de alt fel, în numele marxismului cultural, cuvinte de nerostit de către cei care îl proliferează. Deocamdată. Cel puțin la noi. Vehemenților de pe la noi care știu că urechea românului este sensibilă la anumite cuvinte, știu să se revolte, negând că ar avea vreo legătură, că nu este vorba decât despre lucruri pe care majoritatea nu le înțelege. Penibil pentru un profesor universitar să-și susțină poziția ideologică cu care intoxică mințile tinere prin argumente la fel de penibile nivelului pe care susține că l-ar deține. A te face retrograd pe tine, cel cu altă opinie, crede domnul profesor că este un argument valabil, prin urmare, fiind însoțit în pledoarie de propria cohortă, având, deci, pământul sub picioare, nu poate decât să te facă să te retragi, căci dialogul nu este posibil. Cu fanatici plătiți sau neplătiți, nu poți purta un dialog.
Așadar, unde să-și ascundă părinții copiii de tăvălugul care îi așteaptă? Nu știu. Spun de ceva vreme, școala copiilor este o afacere personală, o veghere atentă, căci nimic nu mai e din ceea ce a fost și nimic nu va mai fi. Degradarea umilitoare a întregului învățământ românesc, spulberarea minimelor standarde de performanță la toate nivelurile, intruziunea politicului în școală, a politicii progresiste, căci la ea mă refer, chiar dacă majorității de pe la noi nu îi este încă foarte clar despre ce este vorba, nivelul de pregătire al cadrelor didactice, toate acestea fac din școala românească mai degrabă un loc de evitat, decât unul care să-ți formeze copilul. Părinții tineri, deja prinși în tăvălug, nu sesizează pericolul, din nefericire de neocolit. Haosul generalizat al României ultimilor mulți ani este un mediu perfect pentru menținerea haosului personal. Oamenii se luptă pentru câștigarea existenței, cum să mai aibă timp să și observe corect ce anume se întâmplă? Așa că mergem cu toții mai departe, neștiutori sau neputincioși sau pur și simplu ne- și dez-informați și doar ne minunăm de cât de nebună a devenit lumea de azi. Și niciunul nu facem nimic.
Mi-a căzut sub ochi, zilele trecute, o carte de comentarii literare care se voia un instrument ajutător pentru elevii de clasa a XII-a. Era vorba despre reinterpretarea literară, din perspectivă feministă, a operelor care se studiază în anii de liceu și care intră în programa de bacalaureat. După citirea a două comentarii, m-a luat groaza, sperând că nu va ajunge pe mâna niciunui absolvent aflat în prag de bacalaureat. Efectiv, halucinant. Am rămas cu gura căscată, mai nevenindu-mi să cred că și la noi se produce așa ceva. Eram obișnuită cu revistele „științifice” feministe de pe la universitățile din SUA, eram în contact cu cantitatea de monstruozități produsă în mod „științific”, cu concluziile aberante ale unor studii aberante, dar nu credeam că și România este major contaminată. Când nu mai ai copil de bac sau de facultate, fenomenul nu există. Nu face parte din aria ta de interes, media nu îl popularizează, dar, din tenebrele unor edituri și ale unor site-uri, se ridică flăcările pârjolitoare ale noii ideologii.
Fenomenul este mai extins decât mi-aș fi imaginat. Internetul în limba română este plin. Suntem în plină deformare a tuturor valorilor, în plină reformulare a definițiilor. Ceea ce știam a fi valabil ieri, azi nu mai este. Poate doar cele neutre, gen, plouă sau ninge sau este frig. Poate nici ele. Repet: nu știu ce este de făcut. Dar ceea ce știu și pace, și nimeni nu poate să mă convingă de contrariu, este că lumea care s-a născut deja și care a ajuns chiar mărișoară este o lume bolnavă. Iar, când boala acaparează majoritatea, ea se transformă în normalitate. Este percepută drept normalitate. Dar o percepție nu modifică o realitate. Boala rămâne boală. Iar boala este constituită din consecințele interacțiunii timp îndelungat cu tehnologia și din invazia progresismului în viața noastră. Ceea ce va fi de plătit vom plăti cu toții, când deja va fi prea târziu.
Trist este că vor plăti mai ales copiii noștri, pentru care azi nu facem nimic.