Cum Rusia este azi în atenția întregii lumi, care încearcă să și-o explice cu mai mult sau mai puțin succes, am ales mai întâi pentru cititorii revistei noastre câteva fragmente dintr-o carte publicată în Franța, în urma unei călătorii efectuate în 1839, cam când se ducea și Alexis de Tocqueville în direcția opusă. Ediția românească din care am extras citatele a apărut la Humanitas în 2022. Urmate de altele câteva dintr-o carte mai nouă, apărută recent la aceeași editură. (N. Pr.)
Marchizul de Custine, Scrisori din Rusia (1839)
„Azi dimineață, la Lübeck, stăpânul hanului, aflând că aveam să mă îmbarc pentru Rusia, a intrat în camera mea, cu un aer compătimitor ce m-a făcut să râd […]
– Cunoști Rusia? l-am întrebat.
– Nu, domnule, dar îi cunosc pe ruși; trec mulți prin Lübeck și mi-am format părerea despre țară după fizionomia locuitorilor ei.
– Și ce găsești dumneata așa nemaipomenți în expresia chipurilor lor pentru a mă îndupleca să nu mă duc să-i văd la ei acasă?
– Ei bine, domnule, au două fizionomii: nu mă refer la valeți, care n-au nici una, ci la nobili. Când debarcă aici pentru a merge în Europa, par veseli, mulțumiți, aidoma unor cai scăpați din frâu sau unor păsări cărora li s-a deschis colivia. Bărbați, femei, tineri, bătrâni, toți sunt fericiți, ca niște școlari în vacanță. La întoarcere, aceleași persoane au mutrele lungi, întunecate, chinuite. Vorbesc puțin și sacadat, iar fruntea le e înnegurată de griji. Din această deosebire, am putut trage concluzia că o țară pe care o părăsești cu atâta bucurie și unde te întorci cu atâta părere de rău nu poate fi decât nefastă.”
(Din scrisoarea trimisă de la Travemünde, la 4 iulie 1839)
„– Veniți atunci la noi și veți învăța să vă temeți și de alții.
– Prințe, orice ați face, nu dumneavoastră veți izbuti să-mi formați o părere proastă despre Rusia.
– Nu judecați lucrurile nici după mine, nici după rușii care au călătorit; cu firea noastră flexibilă, devenim cosmopoliți de îndată ce ieșim din țară, iar această stare de spirit reprezintă prin ea însăși o satiră la adresa ocârmuirii noastre…
Acestea fiind zise, în ciuda obișnuinței de a vorbi cu sinceritate despre toate lucrurile, prințului i se făcu frică de mine, de el însuși, dar mai cu seamă de ceilalți…”
Mai târziu, prințul rus pe care marchizul l-a întâlnit pe vaporul „Nicolae I” își dă drumul la gură:
„Rușii nu au fost nicidecum educați la ilustra școală a bunei-credințe de care Europa cavalerilor a știut atât de bine să profite, încât cuvântul onoare a fost mult timp sinonim cu statornicia legământului, iar cuvântul de onoare continua încă să reprezinte ceva sacru, chiar și în Franța, unde atâtea lucruri au fost date uitării. Nobila înrâurire a cavalerilor cruciați s-a oprit în Polonia, odată cu cea a catolicismului. Rușii sunt războinici, dar pentru a cuceri; se luptă din supunere și lăcomie; cavalerii polonezi se războiau din pură dragoste de glorie. Astfel, deși la origine cele două popoare, ieșite din aceeași matcă, au avut nenumărate afinități, rezultatul istoriei, care înseamnă educarea popoarelor, le-a despărțit atât de adânc, încât, pentru a le amesteca din nou, îi vor trebui politicii rusești mai multe secole decât le-au trebuit religiei și societății pentru a le învrăjbi.”
„…în Rusia, puterea suverană […] tratează familiile ca pe niște copaci pe care un grădinar îi poate curăța de crengi, smulge din pământ sau pe care poate altoi tot ce dorește. La noi despotismul este mai puternic decât natura.”
(Din Scrisoarea datată 8 iulie 1839, la bordul lui „Nicolae I”)
„În administrația rusă, grija pentru fleacuri nu exclude dezordinea. Toți își dau multă osteneală pentru a atinge un scop mărunt, și nu cred niciodată că au făcut destul pentru a-și arăta zelul. Din această emulație a funcționarilor rezultă faptul că o formalitate nu-l asigură pe străin împotriva alteia. Este aidoma tâlhăriei: faptul că un drumeț a scăpat din mâinile unei prime cete nu înseamnă că nu se va mai întâlni cu a doua, a treia, iar toate aceste cete înșirate în calea sa se întrec, care mai de care, să-l hărțuiască.”
(Petersburg, 10 iulie 1839)
„…Kremlinul: acest tabenacol al despotismului…”
(Moscova, 8 august 1839)
„Dar nu mormanul acesta de grozăvii atestate de istorie, pe care le citești ca pe niște basme, te pune cel mai mult pe gânduri, când evoci lunga domnie a lui Ivan al IV-lea. Cu desăvârșire de nedeslușit pentru filozofi, o veșnică mirare și un subiect de cugetări cutremurătoare rămâne efectul produs de această tiranie fără de seamăn asupra poporului pe care l-a decimat; tirania, nu numai că nu răzvrătește mulțimile, dar le și atrage. Acest fapt nemaiîntâlnit îmi pare că aruncă o lumină nouă asupra misterelor sufletului omenesc.”
(Moscova, 11 august 1839)
„Cu veșnica supraveghere a propriilor lor persoane, [rușii] mi s-au părut oamenii cei mai de plâns de pe pământ.”
(Rezumatul călătoriei)
Alain Besançon, Sfânta Rusie (2012)
„Tehnica minciunii e la fel de veche ca Rusia. Custine și Michelet au înregistrat-o ca pe o trăsătură esențială.
Vechea minciună era pe atunci, în timpul lui Nicolae I, produsul orgoliului național. Rusia este imensă, puternică, dar cufundată în mizerie: Gogol, Pușkin au spus-o în formulări frapante. Această ruptură e de nesuportat. Era primejdioasă și din punct de vedere politic, fiindcă Rusia era supusă unei cârmuiri autoritare: se cuvenea deci ca acestei cârmuiri să-i reușească totul. Or, pentru a masca un eșec, se minte.”
„Secolul XX a cunoscut însă o nouă versiune, mai complexă a ei: minciuna comunistă. Ea nu e specific rusească, dar a pornit din Rusia și s-a întins în întreg teritoriul comunismului.
E o minciună în două trepte.”
(p. 13)
„Prima constă în a face lumea să creadă că utopia s-a realizat. Aici sunt etalate «realizările» decorative. Recolte record, performanțe în educație, bunăstare socială, creștere nestăvilită. […] este o simplă amplificare a vechii minciuni rusești «clasice».
A doua treaptă a minciunii constă în a-l face pe martorul străin să creadă că în comunism realitatea este aceeași cu cea pe care o trăiește acasă. De pildă: i se dă o cifră falsă privind creșterea economică. Străinul n-o crede și corectează cifra. Nu e 10%, ci, să spunem, 4%. Dar, instinctiv, e înclinat să creadă că idealul economic este de aceeași natură și în Est și în Vest: creșterea, îmbogățirea, prosperitatea – fără să-și dea seama însă că proiectul sovietic e radical diferit, ba chiar că, dacă există vreun proiect, acesta nu e un proiect economic în sensul în care-l înțelegem noi.”
„[Străinului] i se prezintă un primar, un ziarist, un istoric, iar străinul crede că are de-a face cu un primar, un ziarist sau cu un istoric. […] La întoarcere va povesti că s-a întâlnit la Moscova cu „omologul” său. Putem numi prima minciună logică (vorbirea mincinoasă), iar pe cea de-a doua ontologică, fiindcă aici natura însăși e falsificată prin scamatoria schimbării realității cu pseudorealitatea, care derutează gândirea interlocutorului.”
„Iată însă că ideea comunistă s-a prăbușit. Stâlpul ideologic s-a frânt. Milioanele de cărți care vehiculau limba de lemn sunt topite. Nenumărați ideologi profesioniști au fost nevoiți să se recalifice și să-și schimbe meseria.”
(pp. 14-15)
„Dar minciuna a dispărut oare? Nici gând, ba chiar pare să fi devenit mai profundă, mai încurcată. Iar reconstrucțiile și restaurările contribuie în chip fundamental la ea.”
„Sub regimul comunist, așa cum a arătat Françoise Thom în Limba de lemn, coexistau patru limbi greu de deosebit. Limba de lemn propriu-zisă, falsa limbă de lemn pe care o vorbea silit în public omul sovietic obișnuit, limba naturală pe care acesta o vorbea cu prietenii sau în familie, falsa limbă naturală pe care o vorbeau cadrele de partid când voiau să-l facă pe interlocutor să creadă că sunt la fel cu el și că trăiesc aceeași realitate. […] Falsa limbă naturală rămâne azi dependentă de minciuna ontologică. Cadrele noului regim vor să-i facă pe interlocutorii lor să creadă că sunt patrioți, cred în Dumnezeu și doresc o Rusie liberă și prosperă. Că legitimitatea lor e dată de voința populară, de sufragiul universal, că respectă regulile universale ale dreptului pe care corpul legislativ ales le-a stabilit în noul drept sovietic. […] Regimul pare să se refere la un univers comun.
Acesta e procedeul care face ca minciuna să prindă.”
(pp. 16-17)
„Numai că oamenii aflați la putere sunt aceiași ca înainte. Ca lucrurile să fi fost altfel, Rusia ar fi trebuit să purceadă la eradicarea, oficială, a ideii comuniste, la o damnatio memoriae a trecutului său comunist. Ar fi trebuit să accepte să fie born again. Asta a făcut Germania nazistă. În Rusia, s-a făcut însă totul pentru a se ocoli această schimbare radicală.”
(p. 18)
„Spectatorul occidental se întreabă uneori dacă neorealismul producțiilor rusești de azi nu este și mai fals decât soțrealizm-ul, realismul socialist de demult. Și dacă nu cumva plăcerea, tradițională în Rusia, de a-i păcăli pe străini este și mai mare decât în trecut.”
(p. 19)