Nu doar basarabenii din postbelic (din R.S.S. Moldovenească) au descoperit literatura română, fiecare pe cont propriu, puțin câte puțin. Unele texte ale scriitorilor români din interbelic (cele în care era pomenită Basarabia) nici cititorii din Țară nu aveau să le cunoască decât abia în secolul următor. Printr-un efort al cercetătorilor ieșeni Olga Iordache și Liviu Papuc, un grupaj de scrieri de acest gen a văzut lumina tiparului la Editura Știința de la Chișinău. Sunt note de călătorie sau articole publicistice ale unor scriitori, ziariști, dar și politicieni, militari, funcționari, oameni de cultură, călători ocazionali, unii dintre ei cu veleități literare, care descopereau Basarabia după 1918, notându-și impresiile în agendele și carnetele destinate altor notații.
Interesante în sine, amprente ale timpului și urme de drumeție ale unor „străini” (pentru care aceste tărâmuri erau o noutate absolută), dar în același timp atât de ai casei… „Revenirea Basarabiei, în 1918, între granițele firești ale românismului, scriu autorii culegerii în Nota lor asupra ediției, a constituit o bună ocazie pentru scriitorii din țară să treacă în repetate rânduri Prutul, spre a face cunoștință cu oamenii și locurile înstrăinate de peste o sută de ani, pentru a constata la fața locului «starea națiunii»”.
Notele de călătorie sunt în general apanajul romanticilor. Exoticul tărâmurilor necunoscute este punct programatic pe lista trăsăturilor definitorii ale romantismului. Și nu mă refer doar la curentul literar, ci la o stare romantică a revelației, călătoriile furnizând pretexte și motive pentru ea. Uimirea în fața descoperirilor se manifestă deopotrivă de pregnant în notele călătorilor români (Dinicu Golescu, Heliade Rădulescu, Alecsandri, Laurian, Kogălniceanu, Bolintineanu, Odobescu) în Orient sau în Occident, dar și în jurnalele de drumeție ale valahului Ghica în Moldova, ale moldoveanului Sadoveanu în Basarabia, ale basarabeanului Stere în Ardeal, ale ardelenilor Cipariu și Bariț în Muntenia și tot așa. Descoperirile făcute în propriile țări, mai mari sau mai mici, după situația geopolitică de moment, erau impresionante. Vezi Negruzzi și Odobescu, vezi romantismul natural, exultant și armonic din România pitorească, contrapunctat de un pizzicato real-social („realism tragic” îi zice regretatul cercetător Mircea Anghelescu în excelenta sinteză Lâna de aur, Călătorii și călătoriile în literatura română) în Țări de piatră, de foc și de pământ.
Pentru unii vizitatori români, călătoriile în Basarabia egalau cu o excursie la capătul lumii (al unei lumi slave, îndepărtate cultural); pentru alții, călătoria însemna extinderea domeniului de cercetare a spațiului etnic românesc; în fine, unii drumeți se simțeau ca acasă, remarcând minime deosebiri culturale și încă și mai insignifiante schimbări ale anturajului natural. M-au interesat, în primul rând, notele scriitorilor. Sigur că nu orice descoperire era o surpriză plăcută (îmi amintesc o exclamație a lui Nichifor Crainic din notele sale: „Adio, Bender, oraș fără biserici și fără limbă românească!” – de altfel, nu s-a schimbat nimic acolo, orașul basarabean aflându-se azi sub ocupație rusească, în componența enclavei separatiste transnistrene).
„Specificul geografic basarabean” descoperit de Ion Agârbiceanu amintește ondulațiile spațiului mioritic blagian: „Țara fraților noștri moldoveni de peste Prut (…) e o țară de dealuri și văi care curg de la miazănoapte la miazăzi în ondulații nesfârșite. Dealurile sunt dulci, cu foarte puține prăpăstii, și toate poartă deasupra întinderi șesoase. Dealuri sterpe, de piatră seacă, nu sunt în Basarabia: plugul poate să taie oriunde brazdă vânoasă în ele, ca și jos, în văile roditoare. Pământul e negru și gras, brazda se risipește în pulbere, în urma plugului, și locurile bine arate par pregătite pentru grădini de zarzavat, nu pentru cereale. Dacă străbați de-a curmezișul țara dintre Prut și Nistru, drumul nu se mai numără cu kilometrii, cu verstele, ci cu dealurile: un drum de cinci dealuri, un drum de trei dealuri. Dacă întrebi cât mai ai de-a merge până în cutare localitate, ți se răspunde: «Urci dealul ista, pe urmă încă unul și ai ajuns».”
Una dintre descrierile cele mai poetice ale unui spațiu paradisiac aparține ne-poetului Liviu Rebreanu (care semnează Ion Jalea): „Un soare strălucitor, soarele binefăcător al Europei de miazăzi, pământ rodnic, îmbibat de vlagă, dealuri verzi acoperite cu păduri, codri tăcuți și dumbrăvi ademenitoare, coaste îmbelșugate de vii și livezi, izvoare și râuri care șerpuiesc vesele spre câmpiile mănoase unde pasc cirezi de vite, herghelii de cai și turme de oi: Basarabia! (…); nici împrejurimile Rinului parcă nu sunt mai pitorești ca ținutul de la Soroca de pe Nistru. Maluri înalte, sfârticate, ici gemând sub povara pădurilor seculare, colo arătându-și piepturile goale și stâncoase…”
Dar vocile scriitorilor au fost în primul rând ale unor umaniști, preocupați de destinul oamenilor în condiții nefaste… Iată o mostră de solidaritate umană marca Tudor Arghezi: „Basarabia zace pe о pătură de scrum, cuprinsă și încremenită ca de о lavă fierbinte. Carnea scade pe oameni și scheletul vieții se desface, scufundat ca într-un văzduh de vitriol. Călătorii care au străbătut-o se întorc înspăimântați de drumul făcut prin acest infern, iar locuitorii care au mai avut puterea să scape din lanțurile de piatră ale provinciei dintre Nistru și Prut, vin și plâng la noi, speriați și aiuriți. Copiii li se usucă pe picioare, ca si pomii; vitele sfârșite se prăbușesc căutând cu limba scorojită scândura gardurilor, ca să о pască”. În aceiași termeni și cu aceeași tensiune în voce se exprimă, în context, Mircea Eliade: „Închipuiți-vă satele mistuite de moarte, copiii leșinați în brațele mamelor, oamenii fără puteri, fără glas, fără minte. Închipuiți-vă toate acestea, în satele basarabene – grozăviile fără nume ale foametei. Închipuiți-vă acele trupuri-schelete împleticindu-se pe un câmp uscat, sub un cer nemilos, într-un colț prea depărtat al țării ca să le mai auzim vaietele, cele din urmă vaiete ale lor. S-ar putea să rămână cineva dintre noi cu sufletul împietrit în fața acestui neînchipuit blestem?”.
Laurențiu Fulga, scriitorul care făcuse, după propria mărturisire, drumul de la București la Chișinău de 56 de ori, citează, oarecum disproporționat, din Baudelaire: „Fără voia mea, încep să murmur acele extraordinare versuri din Le Voyage și nu știu de ce îmi vine să cred că pe aproape fantoma lui Baudelaire îmi vizitează halucinația sau îmi exaltă dorul după altceva.” Tabloul nu este neapărat idilic, dimpotrivă: „De la fereastra noastră se vede aceeași Basarabie de acum patru ani, aceleași lanuri de floarea-soarelui și aceleași case mărunte și murdar spoite cu albastru, roșu, negru, cenușiu. E sărbătoare astăzi, dar hainele celor care ne răsar prin față sunt tot atât de zdrențuite ca și altădată. În gări suntem întâmpinați de firave făpturi sărace, cu picioarele desculțe și pare-mi-se chiar nespălate, care ne întind coșulețe cu cireșe, căpșuni, covrigi sau sticle mici cu vin. Aproape că nimeni nu cumpără. Copiii și fetițele acestea sau femeile și bărbații care fac același serviciu vor rămâne după plecarea trenului contemplând cu zâmbete chinuite toată prihana bogăției lor. Nimic nu s-a schimbat”. Alte observații (suntem în anul de război 1943) rețin bizara dinamică a istoriei acestui ținut care, pe parcursul unui secol, și-a schimbat configurația geopolitică de șapte ori: „Urc scările la etaj. Aici era odată un bust al Regelui Ferdinand și un ceas… Acum, pot recunoaște bustul lui Stalin răsturnat și sfărâmat”.
Cartea nu e despre realitățile timpului și locului, ci despre impresiile pe care le-au provocat vizita acestor tărâmuri înstrăinate de către conaționalii îndepărtați… Amintirile călătorilor sunt nu doar diferite ca substanță, ele sunt inegale ca relevanță și ca scriitură. Dar tocmai din acest motiv perspectivele se multiplică, relevând nu doar realitățile, ci și impactul, percepția. Notele călătorilor sunt amestec de mirare a descoperirii (inclusiv, a descoperirilor unor realități istorice, patriarhale, conservate), fixare involuntară a deosebirilor structurale pe un fundal al comunității de limbă și de istorie îndepărtată, tristețe sau chiar iritare, împreună cu o empatie și duioșie care nu poate fi ascunsă. O dovadă sunt câteva secvențe dintr-un Triptic basarabean al lui Cezar Petrescu.
Despre „ceaiul” basarabean avem o poveste întreagă, pitorescul scenei fiind asigurat și de fundalul sărăcăcios, necesar peisajului, dacă recitim notele tragice din textele lui Arghezi și Eliade: „În ceardacul umbrit de vița sălbatecă acățată pe sfori, gazda mea făcea toate onorurile ceaiului de dimineață. Pe masa cu fața albă ca zăpada izvorâseră ca din pământ toate bunătățile. Farfurii rotunde și ovale, pahare mari și mici, brânză, pește, friptură, jambon, compot și un vin, și un rachiu de drojdie! Iar în mijloc sfârâia samovarul uriaș, ca un motor sub presiune. E renumită doar ospitalitatea basarabeană… Domnișoara Ania mă amețise cu întrebările: – Cum e la București? Au fost frumoase alergările? Ce fel de teatre sunt? Avem scriitori ca Artibașef, Cuprin, Cristowski, Bunin, Cehov?… Și mai ia o felie de jambon, și puțin unt, și un păhăruț de vin, și fructe… Strașnic ceai! De aproape două ceasuri tot «gustam» de ici și de colo. Începusem a vedea lumea în trandafiriu și buzele cărnoase ale domnișoarei Ania, și albul de porțelan al dinților, și ochii cu priviri, pe rând: provocătoare, naive ori viclene, mă sfredeleau ca o arsură. Apoi, când mă socoti îndestul de aprins, zbură de lângă mine, în casă, de unde izbucniră acordurile unui clavir”.
Iar încheierea sentimentală, cu o invocare aparent surprinzătoare, a unei îndepărtate Californii, care îi veni autorului ca de la sine, întregește tabloul acestui tărâm de dincolo de obișnuit: „Plecam. Două luni colindasem ținuturile Basarabiei, zdruncinat în căruțe primitive, purtat în trenuri leneșe, dus în trăsuri cu cai sprinteni. Am rătăcit fără țel, cercetând oameni și locuri. Nicăiri, nici în Ardealul cu nesfârșite păduri de basme, nici în Bucovina cea cu dealurile ei împodobite ca o grădină, n-am întâlnit mai chinuite și mai adânci suflete ca în ținuturile acestei Californii sălbatece încă. De nicăiri nu m-am despărțit cu o smulgere mai dureroasă. Căutam un cuvânt duios de plecare, pentru acești oameni care, ciudat, ca și cum nu mi-ar fi frați, mi-au vorbit o noapte întreagă despre toate, numai despre slujbe și lefuri, nu…”
Recitind istoriile unor peripluri culturale – de azi! – în fosta provincie românească, acum un fel de stat independent, dar atât de apropiat politic, atât de identic cultural și cu o istorie comună indisolubilă, unii scriitori și oameni de cultură din România ar putea (deja) aduna cărți despre redescoperirea, în secolul XXI, a unui tărâm greu de definit (dar ușor de explicat) geopolitic. Probabil că ar fi interesantă și o lectură paralelă cu amintirile din interbelic. Fără a ignora, desigur, relatările literaților basarabeni care și-au redescoperit Țara. Regretatul Serafim Saka, scriitorul și publicistul bucovinean-basarabean, într-un dialog cu Petre Stoica, spunea cât de fericiți sunt basarabenii în raport cu confrații regățeni. Fericiți? – se mira acela? Cum? Simplu, zicea Saka: eu, când mă simt prost, vin aici, la București. Voi, bucureștenii-regățenii, unde vă duceți când vă este rău?
Prin Basarabia românească (1918 – 1944), antologie de Olga Iordache și Liviu Papuc, introducere de Ion Țurcanu, Chișinău, Știința, 2021, 480 p.