Se scrie multă poezie autohtonă (nu neapărat și autohtonistă) în prezentul nostru literar, iar receptarea critică se dovedește prea adesea fragmentară, dacă nu chiar lacunară. Săptămânalele culturale, câte au mai rămas, rulează un număr relativ mic de autori (o excepție fericită: România literară, unde este o echipă întreagă de critici); și chiar în cazul norocoșilor despre care se scriu cronici se întâmplă ca o carte importantă a unui autor să treacă neobservată, iar una, dimpotrivă, oarecare să fie lăudată ditirambic. S-au înmulțit criticii și comentatorii de literatură, dar s-au împuținat cronicarii literari, adică cei capabili de un exercițiu critic constant și de un ritm săptămânal al lecturii, interpretării și evaluării câte unei cărți. Internetul abundă în veleitari (auto)prezentați ca valori literare, titluri cărora li se face o reclamă agresivă, „lovituri”, „hituri”, „revelații” și „bestseller-uri”. Blogger-ii literari îi consideră pe criticii „tradiționali” complet depășiți prin revoluția online, iar criticii dinainte îi snobează pe cei din spațiul virtual, numindu-i inculți și agramați.
Și poate că fiecare, în felul lui, are dreptate: unii să supraliciteze, iar alții să minimalizeze, ori chiar să ignore destui autori din afara unui anumit cerc. „Dreptatea” aceasta e însă parțială, iar însumarea „dreptăților” nu se mai poate face într-o panoramă corect trasată. Îmi propun, prin urmare, ca în această cronică și în altele, similare, să abordez mai mulți autori de poezie din literatura de azi, într-o modalitate critic-sintetică în care s-au ilustrat, cu rezultate remarcabile, și regretații Mircea Iorgulescu și Laurențiu Ulici. Cu cât vor fi mai multe diferențe între poeții selectați, între volumele lor recent apărute, cu atât va deveni mai limpede că în fenomenul poetic contemporan se regăsesc direcții și „trenduri” diferite; și cu cât mai mulți autori vor ilustra un anumit tip de poezie, cu atât mai vizibil va deveni un „trend”.
Încep cu Călin Neacșu, aflat, cu Fantome sub altar (Ed. Tracus Arte, București, 2016, 114 pag.), la a doua carte de poezie, după debutul din 2015. Dacă facem abstracție de prezentarea cu umor involuntar de pe coperta a IV-a, datorată lui Felix Nicolau (mostră de comentariu critic: „rimele, aliterațiile și ritmurile deschid sarabanda, însă nu o și închid”), volumul e o surpriză plăcută, cel puțin până la un punct. Călin Neacșu scrie inteligent, efervescent și cu modulații sentimental-ironice despre iubire și iubiri coregrafiate liric. Textele sunt elegante și voit retro, cratima e substituită printr-un apostrof, iar unele cuvinte încep la Călin Neacșu printr-un „a” care e de fapt un „ah”. Ca în nălucit în mulțime, cu două strofe cursive și caracteristice: „se făcea că trecătorii/ purtau toți fața mea,/ iar trecătoarele/ își înfigeau cu atâta eleganță tocurile sub pantofi.// venisem să propovăduiesc lucrurilor simple/ așa că le’am complicat/ strigându’le iluminate depravări ale gurii,/ nălucit în mulțime,/ până când tu m’ai aflat/ după acuvintele/ amănăstire, aliniștire, ahiubire.”. Meritul principal al volumului stă în imaginarul transformat în ceremonial erotic, iar defectul cel mai însemnat, în repetitivitate. După câteva zeci de poezii realizezi că poetul (evident, talentat) spune aceleași lucruri cam în același fel.
Cu Oglinzi. Orașul unde tace Dumnezeu (Ed. Tracus Arte, București, 2016, 120 pag.), Camelia Radulian este la al doilea volum dintr-un diptic, chiar dacă editorul n-a catadicsit să ofere și o prezentare biobibliografică a autoarei. S-or fi gândit oamenii că pe internet oricum găsești astăzi orice, astfel că nu mai e nevoie de info și pe cărțile pe care ei le publică. Coperta e de un kitsch îndelung lucrat și o povestesc fiindcă în Viața Românească nu o veți putea vedea: într-o oglindă ovală, plasată pe un fond roșu, se văd un ceainic (un samovar?) și un foc. Trecând de această capodoperă picturală, cititorul va căpăta sentimentul că a meritat efortul. Versurile Cameliei Radulian sunt la antipodul poeziei dezabuzate, cinice și minimalist-narative, propunându-și să reabiliteze lirismul prin chiar practicarea lui. Un exemplu bun este Marginalia, dar ar fi fost și mai bun fără referința, mai degrabă cu prețiozități „culturale”, la Bach: “e limpede că unele lucruri s-au schimbat mult/ barăcile au asediat marginile orașului/ și câmpul cu gunoaie de după/ sunt zemuri multe, forfotă și insecte/ vin aici muncitorii asudați, domnii cu ștaif,/ tații docili/ să facă dragoste pe ascuns/ cu femeile de serviciu/ ale universului.// Câinii străzilor au un simț al lor/ știu dinainte/ că aici nu te poți trezi niciodată cu un picior în burtă/ fiindcă îndrăgostiții au ochii miloși/ se strecoară cu grijă prin prapuri, rugină de frunze/ și cărămida spartă./ Noaptea, doar printre licurici,/ Bach/ și miros de țărână.”. Camelia Radulian scrie și poezii bune cu rimă „tradițională”, având dexteritate prozodică și muzicalitate a versului.
Al treilea și ultimul autor descoperit deocamdată în poezia de azi este Emil Iulian Sude, aflat, cu Chiar NU (Ed. Eurostampa, Timișoara, 2016, 140 pag.), la a doua carte; și prezentat elogios, pe aceasta, de Nora Iuga, Ciprian Chirvasiu, Al. Cistelecan și Gabriel Nedelea. Mărturisesc spășit că nu auzisem vreodată de această editură, ceea ce nu înseamnă că apariția editorială nu ar fi vrednică de atenție. Se întâmplă destul de des ca la editurile mari și titrate să iasă cărți de poezie sub orice critică; și, invers, ca la edituri mici, dacă nu de-a dreptul obscure, să apară volume pregnante. E și cazul de față, al unui poet de o stranie originalitate discursivă, post-kafkiană. Lirismul lui este întunecat și morbid, expresionist, cu convulsii atent urmărite de un ochi rece și descriptiv. Aproape fiecare poem, inclusiv Și s-ar putea să vorbesc despre muscă, va fi un desfășurător deopotrivă absurdist și realist. Sub cotidianul banal se ascund gângănii simbolice și păianjeni care-și țes firele horror: „de ziua lucrului bine făcut/ hrănesc un păianjen/ care și-a întins plasa/ la intrare în garsonieră// în locul ușii că toți vorbim despre ușă// se află un păianjen/ să trec dincolo îl hrănesc/ din oaspeții mei// sunt o gazdă binevoitoare/ de exemplu musca pentru că/ toți vorbim despre muscă/ de exemplu musca e un semn de tandrețe/ nu-mi place de ea/ a venit cu toți pruncii/ și nu știu pe unde garsoniera/ sau poate s-a ascuns/ în gulerul cămășii mele de ginere/ pe care n-am purtat-o niciodată,/ poate am invitat-o din vorbă în vorbă/ nu mai știu de unde atâta fojgăială/ de fapt ce făceam,/ nu mai știu,/ ce făceam// voiam să hrănesc păianjenul/ din locul ușii// dar unde-i ușa mă întrebă ușa/ că toți vorbim despre ușă”.
Călin Neacșu, Camelia Radulian și Emil Iulian Sude: trei autori de vârste apropiate, dar cu poetici și formule lirice vădit diferite, trei nume din poezia de azi meritând atenția criticii și a publicului.
Călin Neacșu, Fantome sub altar, Editura Tracus Arte, 2016
Camelia Radulian, Oglinzi. Orașul unde tace Dumnezeu, Editura Tracus Arte, 2016
Emil Iulian Sude, Chiar NU, Editura Eurostampa, 2016