Povestariul și „intertextualitatea”. Emoţia, sentimentul, care primează în opera considerată ca un întreg a humuleşteanului, sunt conţinute, de o solemnitate a exprimării ţinând de rit şi de o deşteptăciune conservatoare. Emoţia nu este, aşadar, lirică, subiectivă şi nici secondată de o luciditate neliniştită, scormonitoare. Lumea copilăriei şi a poveştilor, illo tempore, este o lume mitică şi realizarea sa în rit, firească. De , ţinuta dramatică a textelor lui Creangă. Gesturi şi cuvinte individualizează ritualic şi dintr-o perspectivă eternă oameni şi întâmplări. Oameni tipici, nu individualităţi, întâmplări ciclice, nu senzaţionale, deşi tonul va fi al surprizei, al excepţiei, al ieşitului din comun, un ton cu totul propriu lui Creangă, în modulaţiile căruia ştie să combine şi să confrunte magistral realul şi fabulosul. Îmi vine în minte Bruegel cel Bătrân cu scenele sale ţărăneşti, forfotind de tipuri umane, cu un umor disimulând vâna tragică a artei sale. Eroii „povestariului” moldovean au orgoliul apartenenţei la o societate ai cărei membri se recunosc prin emisiunea de coduri, de cifruri, de formule eterne, în Amintiri şi în Poveşti, în egală măsură. Autorul-narator şi personajele sale ştiu o sumă uriaşă de adevăruri şi citează ca orice erudit. În acest sens, se susţine afirmaţia călinesciană asupra erudiţiei lui Creangă, afirmaţie întărită şi de alţi exegeţi ai operei sale – Vladimir Streinu, de pildă.
Dacă vom considera – şi nu văd de ce n-am putea-o face – nu doar textul scris ca suport al comunicării între generații, ca recipient al cunoaşterii umane, ci şi tradiţia orală, egală în valabilitate şi durabilitate cu textul scris, aşadar la fel de rezistentă în timp, am putea vorbi la Ion Creangă de intertextualitate. El depăşeşte impresia de colaj a Poveştii vorbei antonpanneşti. Ne aflăm în faţa unei cărţi originale care trimite la „cărţile” de până la ea, numai întâmplător ne-scrise, însă perfect întipărite în memoria populară, în cea mai pură manieră livrescă şi erudită. „Bibliografia” lui Creangă este imensă. Autorul preferat, poporul, este unul colectiv, alcătuit dintr-o infinitate de indivizi. Pentru fiecare situaţie deja întâmplată şi deja spusă memorabil, Creangă trimite la un citat. Exemplele sunt nenumărate, „lecturile” asemenea: „Vorba ceea: Decât codaş la oraş,/ Mai bine-n satul tău fruntaş”; „N-ai auzit că unul cică [s.m. – acest „zice că”, dar şi „vorba ceea” marchează trimiterea la un „text” cu largă circulaţie, verificat în timp, la o învăţătură însuşită „buchisind” tradiţia, Marele Text] s-a dus odată bou la Paris, unde-o fi acolo, şi a venit vacă?”; „Şi vorba ceea: Lucrul rău nu piere cu una cu două”; „Vorba ceea: Se ţine ca râia de om”; „Ş-apoi nu ştii că este-o vorbă: Dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă; şi dacă-i popă, să citească…” Şi aşa mai departe. Am transcris câteva trimiteri „livreşti” din Amintiri. Frecvenţa lor e la fel de mare în poveşti şi povestiri. Şi nu doar cele introduse anume prin „vorba ceea”. Referinţele sunt mult mai frecvente, unele dintre ele obscure, ţinând de o experienţă uitată care a lăsat urme într-o expresie indescifrabilă ca sens, dar încă eficientă ca sugestie şi recunoscută de colectivitate:„Sărace, sărace! nu eşti nici de zama ouălor…”. „Năzdrăvăniile” mamei nu sunt decât interpretări ale unor „citate” mai rare, din „autori” probabil ardeleni, mai puţin cunoscuţi humuleştenilor.
În aceste condiţii ale unei pregnante şi programatice, chiar, „intertextualităţi”, mirarea, surpriza sunt excluse. Dar e de precizat că nu intervine saţul hiperlivrescului, faptul că totul-s-a-spus-deja nu e un handicap şi nici motiv de dezîncântare. Cunoaşterea unor păţanii de multe ori întâmplate şi conservate paremiologic permite identificarea rapidă a fiecărei, aparent, noi pătăranii. Plăcerea şi arta rostirii sunt singurele coordonate subiective ale operei lui Creangă. Tradiţia, datina sunt locul-şi-timpul personajului lui Creangă, al gospodarului său „aşezat la mintea lui” şi care îşi „caută de trebi”. Când, într-un moment repede trecător, observă că e o „frumuseţă afară de turbă haita”, răgazul cu pricina e un accident coţcăresc rostit tot printr-o zicere impersonală, chiar dacă expresivă.
Nepreocupat anume de transcrierea întocmai a „veleaturilor” precum Neculce, Ion Creangă povesteşte în primul rând pentru sine şi abia pe urmă în ideea de a nu se uita lucrurile şi de a nu se îneca cele ce au fost, aşadar dintr-o înţelegere cronicărească a scrisului. El însuşi este un Han al Ancuţei. Memoria sa şi arta reproducerii nu au nevoie de alte preparative, îşi ajung şi se desfată reactualizând învăţături valabile în eternitate.
Veleaturi. Pentru Ion Creangă cel din Amintiri…, timpul e unul singur – prezentul trecutului. „Parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie” e starea ce impune o anume atitudine de o luciditate mascată, un fel de „transă” provocată lingvistic. Constructul realizat de memoria imaginantă are rostul recuperării/retrăirii unor stări şi emoţii. Hipotipoza acţionează mai întâi asupra autorului-narator şi, apoi, asupra cititorului. Ion Creangă nu se află în „căutarea timpului pierdut”, pentru el trecutul este. Nu e vorba de o regăsire, ci de o re-prezentare a eului; adică aducere a sa în prezent ca ocupant legitim al acestuia, al prezentului, în numele unui trecut legitimator, probă irefutabilă de aici înainte: „am fost şi eu în lumea asta”. Confesiunea lui Ion Creangă nu e confesiune în sensul recuperării lucide, exacte a etapelor formării sale, al analizei trecutului din perspectiva prezentului valorant.
Amintirea la Creangă este un gest magic. Întâlnirea nu se realizează cu propriul eu, ci cu o lume mereu prezentă dincolo de măştile pe care „povestariul” le schimbă după împrejurările oficiale ale existenţei sale exterioare. Adevărul acestei lumi e, în cele din urmă, dincolo de întâmplări şi independent de ele. Amănuntele au fost cândva individuale, dar nu mai sunt, graţie tratamentului fabulatoriu pe care îl suportă orice amintire, cu atât mai mult cea secondată de o expresie, căutată, construită. Adevărul unei vieţi, inconsistent fiindcă ne-spus, devine adevăr al ficţiunii, mai durabil şi mai convingător fiindcă spus/scris. Opera este singurul martor al personalităţii creatorului tocmai fiindcă este cea mai „mincinoasă”.
Plonjările în trecut sunt rapide și dese, legăturile cu prezentul, fragile, superficiale. „Stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau în părţile noastre” sugerează de îndată frecvenţa gestului. „Câteodată” înseamnă „mereu”. Imperfectul execută câteva rostiri de recunoaştere deasupra „vremii aceleia” – „erau”, „ştiau”, „vuia”, „făceau”, „umbla” – perfectul compus aşază câteva repere – „s-au pus”, „s-a făcut”, „s-au adunat” – o nouă revenire la fundalul imperfectului şi, în fine, situarea în prezentul trecutului care vorbeşte… „Şi ne pomenim întru una din zile că părintele vine la şcoală şi ne aduce un scaun nou şi lung…” De aici înainte, înşiruirea scenelor animate se petrece într-o succesiune, i-aş zice, imponderabilă. Zilele sunt decupate simplu din fundalul „vremii aceleia”, colorate de întâmplări, nu de timpuri. Cele mai multe se introduc cu „într-o zi” sau „în altă zi”, fără alte indicaţii. Iar când precizările apar, ele se fac potrivit unui calendar vag pentru cititorul de astăzi, dar de o mare exactitate pentru oamenii de atunci. Timpul este „umanizat” ca şi natura, adică rânduit. Omul gospodar al lui Creangă a preluat de la strămoşi o datină a împărţirii timpului de care ţine seama fără să realizeze „filosofic” trecerea lui. E un timp mitic, un singur an exemplar, la fel cu toţi ceilalţi. Indicarea lunii e simţită ca insuficientă, de aceea se adaugă o completare ţinând de datină – „Nu trece mult după asta, şi-ntr-o zi, prin luna lui maiu, aproape de Moşi” etc. etc. Să mai observ că orele, minutele, secundele nu au ce căuta în această lume care respectă ritmuri eterne. „Nu trece mult după asta”, „ba azi, ba mâne”, „de la o vreme”, „din când în când”, „când deodată, numai iaca”, „pentru o bucată de vreme”, „peste noapte”, „despre ziuă” ş.a.m.d. sunt cele mai „exacte” evaluări temporale. Povestirea are întotdeauna timp şi măsurătorile ei ţin de un alt tărâm decât cel care foloseşte „drăcia nemţească” ironizată de Sadoveanu.
Reperele temporale sunt fixate după procedeul folosit şi în cazul peisajului din „părțile noastre”. Un nume propriu de sărbătoare tradiţională dă iluzia sonoră a exactităţii. Cititorul are impresia/sentimentul că ştie şi înţelege despre ce vorbeşte povestitorul, deşi astăziasemenea precizări sunt cel puţin de domeniul vagului: „Întru una din zile, şi chiar în ziua de Sfântul Foca”; „într-o duminică, prin cârneleaga”; „şi am dus-o noi aşa până la Mezii-Păresii”; „asta era în sâmbăta lui Lazăr, pe la amiazi”, „până ce în Vinerea-Sacă ne-am trezit vindecaţi”; „şi a doua zi, marţi, taman în ziua de lăsatul secului de postul Sân-Petrului”… În Amintiri, datele exacte, cum ar fi cea referitoare la „cinstita holeră” din ‘48 sau la toamna anului 1855 „când veni vremea să plec la Socola”, sunt rare.
Focul și cuptoriul. La Sadoveanu, regia e complicată şi ritualul povestirii mai important decât ceea ce se povesteşte. Ion Creangă îşi permite să simplifice ritualul ca subînţeles. El, primul ascultător, poate intra direct în miez: dar ceea ce se povesteşte să nu depăşească în însemnătate pe cum se povesteşte. Scenariul e pe primul loc, nu regia.
La Sadoveanu, se întreţine vraja şi se lasă ochiului întredeschise adâncurile. Fiecare păţanie e un semn care explică fără a vindeca mistuirea. E o confesiune gravă provocată de flăcările blânde ale focului şi de iluzionara comuniune a celor ce se supun jocului. E un Rond de noapte în care întunericul e spulberat de pâlpâiri dinăuntru, o compoziţie de chipuri jumătate în umbră pe care se întrezăresc adevăruri inedite. La Creangă tonul e hâtru, întâmplările repetabile, adevărurile eterne. Lumina cade puternic asupra eroilor, statura lor se decupează fără ezitare în contururi tipice. Nimic excepţional în afara rostirii, iar aceasta îşi dobândeşte excepţia şi originalitatea ca totalitate, ca structură, de vreme ce segmentele componente sunt, în majoritate, „citate”. Dacă la Sadoveanu se întreţine vraja şi confesiunile iscate, parcă, de flăcările blânde ale focului din hanul-cetate se referă invariabil la întâmplări „înfricoşate”, ieşite din serie, la Creangă focul îşi pierde puterea de fascinaţie, confortul cuptorului îi ia locul. Fenomen perfect explicabil fiind vorba de tipul aparţinând unei colectivităţi atemporale. La Creangă, este absentă atât fascinaţia primitivă a focului ca divinitate ambiguă şi capricioasă, cât şi nostalgia citadinului care asociază focul de lemne trosnind şi răspândind efluvii de căldură domestic mirositoare unui timp fericit pierdut pentru totdeauna. La gura sobei poate cădea în reverie, citind poveşti în jocul flăcărilor, veselul, subţirele Alecsandri, niciodată burduhănosul Creangă. Pentru gospodar, focul ţine de pricepere, nu de cultură. El pregăteşte lemnele trebuitoare lunilor de iarnă cu respectul pentru buna rânduială, nu cu plăcerea călătorilor sadovenieni, mai rafinaţi, mai departe de rosturile simple, tentaţi de dichisurile şi zbaterile focurilor în jurul cărora, „cu ochii duşi”, realizează de bună voie ieşiri din ritmul diurn. Omul gospodar are deja deprinderea firească a îngrijirii focului, e vindecat de „complexul lui Prometeu” (Gaston Bachelard). Copilăros, adică dedat inutilului (în sensul pe care i-l dă D.D. Roșca), hâtru, viu, niciodată „dus”, amintirea fiind prezenţă, povestariul ştie să facă focul asemeni oricărui om din doi oameni, nu mai trebuie să-l fure. Tot aşa cum nu s-a îndepărtat încă de înlesnirile unui foc bun pentru a-l dori, melancolizând în reverii de citadin. „Trebile” nu-l lasă să viseze cu ochii pierduţi în flăcări – nu acolo vede el lumea şi povestea ei, ci în jurul lui, printre megieşii aduşi în lumină din negura trecutului.
În Amintiri, focul răbufneşte reflex în ticuri verbale, e o latenţă, vine mereu dinăuntru, nu e niciodată un personaj de prim plan, cumva autonom, ca la Sadoveanu. Astfel: sfântul-Nicolai arde câte un şcolar căzut în greşeală, lui Nică îi scapără picioarele a neastâmpăr şi-o pârleşte la fugă, femeile blastămă cu lacrimi de foc şi cu inima arsă, ruşinea dogoreşte obrajii, cutare se învârte ca pe jăratic, mama se face foc la vreo nouă năzdrăvănie a odraslei, „aprinde-v-ar focul, să vă aprindă” strigă vreo hapsână de nevastă, lui Oşlobanu cel cu tălpile fripte de poşte îi curgea foc din gură de supărare, crâşmăriţa poate fi mulţumită cu o sărutare plină de foc. În rest, gospodarul se culcă ori se proslăveşte pe cuptior, face un cuptior zdravăn de alivenci şi plăcinte, părpăleşte pui tineri. Chiar şi când „în sobă arsese un foc straşnic”, mai mult ca perfectul îl împinge undeva în trecut, prezentă fiind căldura tocmai bună, adică nu ieşită din anonimatul ei rânduit de om. Tăciunele vuieşte în sobă doar pentru mama cea „plină de minunăţii”, legată încă, în mod misterios, de farmecul şi vraja focului mitic. Casa de aramă cea „roşă cum e jăraticul” e degrabă adusă la normalitate de „buzişoarele iscusite” ale lui Gerilă: „nici fierbinte, nici rece, cum e mai bine de dormit într-însa”. Focul reintră în anonimat făcând scena gâlcevii personajelor mai vie ca orice flacără. În Capra cu trei iezi, focul îşi vede de trebi îmblânzit şi face bucate de tot felul. Cumplitul jăratic din groapă e demonstrativ, un echivalent pentru adevăratul foc, cel din inima de mamă: „aşa mi-a ars şi mie inima după iezişorii mei”. În Moş Nichifor Coţcariul, scânteia care sare din gătejele Malcăi e vrăjită, nu focul pur şi simplu. Mai mult chiar, cei doi încep să povestească de una, de alta numai după ce focul s-a stins. Cel dinăuntru e creator de atmosferă. La Ţicău, focul fierbe celebrele sarmale învălite ale Tincăi, iar înfierbântatul humuleştean caută mai degrabă mijloace de a se răcori. Proslăvindu-se pe cuptiorul tocmai bun, el se lasă fascinat de focul dinăuntru al vieţii de om. Acolo stau vraja, minunea, frumuseţea misterioasă care merită rostire.
Ion Creangă, povestariul, e clasicul aflat încă în stare de perfect echilibru: a scăpat de spaima de a pierde focul dinafară al primitivului şi nu a rătăcit focul dinăuntru, cum i se va întâmpla modernului trecut prin arderea de sine romantică.