Viață de cenzor în comunism

În anul 2003, un cercetător, Dumitru Radu Mocanu, a publicat, la editura Albatros, o interesantă selecție a notelor și rapoartelor întocmite între anii 1960 și 1971 de funcționarii Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor, care funcționa pe lângă Consiliul de Miniștri. Într-o cronică publicată în România literară la vremea respectivă îi numeam pe acești cenzori „foiletoniști de partid și de stat” pentru că ei au fost, practic, cei mai importanți critici de direcție ai timpului, chiar dacă singurii lor cititori au fost, până la căderea regimului comunist, doar înalții funcționari din nomenclatura comunistă. Pe sub ochii lor a trecut însă fiecare rând scris în revistele și cărțile ce urmau să fie publicate în acei ani, iar indicațiile de formă sau de conținut erau puse în operă fără crâcnire, nu neapărat pentru prestigiul intelectual al celor care le formulau.

Același mediu cvasi-secret, încărcat de mister, modelat după imaginația fiecărui autor care se simțea direct lezat și, de aceea, devenit teritoriu al legendelor urbane din vremea comunismului și chiar de după căderea regimului comunist, când rezistenții la cenzură au răsărit ca ciupercile după ploaie, reprezintă cadrul celui mai nou roman al Lilianei Corobca, Caiet de cenzor. Romanul are la bază o convenție romanescă veche, dar încă productivă. Aceea a găsirii unui document secret/uitat (vezi, de pildă, Scrinul negru, al lui G. Călinescu), care devine substanța propriu-zisă a cărții. În cazul Lilianei Corobca, în urma unui postmodern schimb de e-mailuri, autoarea (chiar Liliana Corobca) intră în posesia unui „caiet de cenzor” (un soi de caiet ultra-secret, în care angajatele Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor își notau impresiile de lectură și tot ce considerau necesar în vederea scrierii rapoartelor și notelor, pe care nu aveau voie să îl scoată din sediul instituției și care, la sfârșitul fiecărui an, era obligatoriu ars într-o procedură birocratică foarte strictă). Printr-o minune, un astfel de document a fost salvat de la incinerare de una dintre fostele angajate ale DGPT și trimis Lilianei Corobca drept donație pentru un eventual muzeu al comunismului. După schimbul lămuritor de scrisori electronice, care reprezintă un fel de preambul al cărții, întregul roman este compus din reproducerea presupusului „carnet de cenzor”.

Prima întrebare firească pe care și-o pune cititorul unui astfel de roman este unde se termină realitatea și unde începe ficțiunea? Autoarea utilizează nume reale pentru contextualizarea epocii, face trimitere la evenimente verificabile din punct de vedere istoric, limbajul este cel vizibil marcat de birocrația celor responsabili cu propaganda comunistă specifică vremii, ceea ce dă întregii construcții epice aerul autenticității depline. Pe de altă parte, caietul cenzoriței Filofteia Moldovean conține și multe notații care trec dincolo de activitatea sa profesională. Face portrete ale colegelor de birou (fizice, psihice și de behaviorism), reproduce discuții de la birou, dar și discursuri ale lui Nicolae Ceaușescu și chiar luări de cuvânt din ședințele la care participă, transcrie fragmente din cărțile pe care le citește și face considerații – interesante din punct de vedere istoric – estetice și ideologice despre literatura timpului. În plus își analizează propria existență cotidiană, cu necazurile, micile bucurii, speranțele și dezamăgirile ei. (Auto)Portretul care rezultă este unul destul de nuanțat. Filofteia Moldovean își face treaba cu multă implicare și pasiune, dar nu cu exces de zel, este, mai degrabă, un funcționar eficient și discret, care, la rigoare, intervine în operă „pentru a o îmbunătăți”, corectând o rimă șchioapă sau o idee incorectă politic, decât personajul sinistru, gata în orice clipă să găsească operelor nod în papură cum este descris cenzorul în folclorul urban. Este convinsă că așa e bine și nu are deloc tentația de a-și utiliza întreaga putere la care statutul ei în interiorul regimului de represiune i-ar da, cu siguranță, dreptul. Filofteia este modestă și harnică, nu-și ascunde îndoielile, slăbiciunile și ezitările, chiar dacă este conștientă de faptul că norocul i-a surâs în viață și că se află într-un post invidiat de mulți. Pe alocuri, tonul confesiunii seamănă izbitor cu cel al protagonistei ultimului roman al regretatului Daniel Drăgan, Jurnalul intim, secret și adevărat al Mariei Suru. Aceeași „normalitate” a omului, fie el și activist de partid sau cenzor în epocă, aceeași adaptabilitate la aerul timpului și la rigorile regimului, chiar dacă multe lucruri care atunci păreau firești, sunt astăzi scandaloase în ochiul omului obișnuit.

Mi-e greu să cred că un „caiet de cenzor” precum cel „reprodus” în romanul Lilianei Corobca a existat vreodată în realitate. Este imposibil ca cineva să se expună atât de mult la nivelul vieții private și al gândurilor celor mai intime într-un caiet pe care să îl lase în fiecare seară la birou, putând, prin urmare, să fie citit de oricine este interesat, chiar dacă, teoretic, se află sub cheie. Cu astfel de caiete-jurnal ale salariaților, nu ar mai fi fost nevoie de Securitate. De altfel, Liliana Corobca spune, chiar în paginile cărții, că acest „caiet de cenzor”, ajuns în posesia ei, este singurul care a scăpat incinerării, deși fiecare angajat al direcției ar fi avut câte unul în dotare. În plus, toate numele cenzorilor DGPT care apar în roman sunt fictive. Cartea document istoric a lui Dumitru Radu Mocanu, citată la începutul acestui comentariu, analizează, cum spuneam, perioada 1960-1971. „Caietul de cenzor” din romanul Lilianei Corobca ar data din anul 1974. Între ele este o distanță de numai trei ani. Or, în cartea sa, Dumitru Radu Mocanu dă toate numele reale ale cenzorilor care lucrau în DGPT. Niciunul nu corespunde cu cele din romanul Lilianei Corobca. Era greu de crezut că niciunul dintre cei activi în anul 1971 nu mai lucra în instituție în anul 1974.

Ținând cont de toate acestea, schema romanului devine previzibilă. Autoarea, despre care știm, chiar din schimbul inițial de e-mailuri, că a lucrat ca cercetătore cu documente DGPT, își imaginează, studiind, cel mai probabil, dosarele din anul 1974, că se transpune în atmosfera acelui timp și că job-ul ei, al Lilianei Corobca, ar fi fost să scrie acele note. „Filofteia Moldovean c’est moi”, ar fi putut să spună Liliana Corobca, pe urmele clasicului. Iar „carnetul de cenzor” este integral al ei, compus din însemnările de lectură dar și din trăiri și anecdotică (reale sau imaginate) ce țin mai degrabă de viața autoarei înseși, transpuse fictiv în anul 1974. Reușita este deplină, suprapunerea este fără cusur, credibilitatea discursului, inclusiv, sau mai ales, la nivelul gândirii și al limbajului este impecabilă.

Rămâne, totuși, întrebarea, în ce ar consta interesul cititorilor pentru un astfel de roman? Răspunsul nu e ușor de găsit. Fiind vorba despre un soi de jurnal fictiv având ca subiect viața și activitatea unui angajat al DGPT în anul 1974, cota de interes ar putea sta în eventualele dezvăluiri legate de această instituție asimilată adesea în mentalul colectiv cu serviciile secrete. Dar această miză este subminată de caracterul declarat fictiv al cărții. Mai ales că, așa cum spuneam, există deja cărți riguros științifice legate de activitatea DGPT. De măiestria prozatoarei în a reconstitui personalitatea unui cenzor al acelor ani, cu vorbele, faptele și gândurile sale? Posibil, dar insuficient pentru a menține cota de interes a unui roman de peste 350 de pagini în condițiile în care acțiunea propriu-zisă lipsește, iar materia epică este alcătuită din impresii sau rememorări ale unor acțiuni săvârșite de protagonistă sau de alții, aflați în preajma ei. De bucurie estetică nu poate fi vorba pentru că, intenționat, date fiind constrângerile temei alese, de multe ori autoarea coboară stilul la nivelul limbii de lemn și al gândirii de piatră, specifice perioadei comuniste și, mai ales, aparatului de propagandă. Anul 1974, venit după perioada de largă deschidere culturală de la sfârșitul anilor ’60. De aceea, romanul nu este foarte relevant nici măcar pentru ceea ce a însemnat perioada de glorie a Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor. Până la urmă, parcă tot tentația de a trage cu ochiul în interiorul birourilor în care erau masacrate operele literare și de a afla mecanismele în virtutea cărora se făceau aceste operațiuni este cea mai mare. Dar nu știu sigur dacă specificația „roman” este o bună recomandare spre acest tip de lectură.

Liliana Corobca a devenit în timp foarte scurt o prozatoare importantă a literaturii române de azi. Romanul Caiet de cenzor este inteligent gândit, foarte bine scris, dar, în final, cam ațos ca realizare pentru gustul meu. Genul de carte căreia nu ai nimic să-i reproșezi în particular, dar de pe urma căreia rămâi cu un gust sălciu în gură. Ceea ce nu înseamnă însă că nu voi aștepta cu real interes viitoarele cărți ale foarte talentatei prozatoare Liliana Corobca.

Liliana Corobca, Caiet de cenzor, roman, Editura Polirom, Iași, 2017, 356 pag.