Născută în 1961, la Barcelona, Clara Usón este una dintre vocile cele mai reprezentative ale prozei spaniole contemporane, romanele sale (de la Noches de San Juan – 1998, Primer vuelo – 2001 sau El viaje de las palabras – 2005 și până la Corazón de napalm – 2009 sau La hija del Este – 2012) fiind foarte bine receptate de publicul cititor și de critică și fiind recompensate cu importante distincții literare. Asasinul timid (El asesino tímido – 2018) a primit prestigiosul Premiu Sor Juana Inés de la Cruz și a fost rapid tradus în mai multe limbi, propunând o manieră extrem de interesantă de reevaluare a istoriei recente a Spaniei. Căci, pornind de la un pretext narativ aparent banal, și anume povestea scurtei dar tumultuoasei vieți a unei actrițe de filme erotice, Sandra Mozarovski, scriitoarea aduce în discuție probleme spinoase ale epocii tranziției spaniole, tensiunile și controversele care au marcat societatea în anii ‘70-‘80 ai secolului trecut și, doar aparent surprinzător, propria sa adolescență, petrecută în același cadru general și cam în aceeași perioadă în care se afimă frumoasa și, în fond, nefericita artistă de cinema, despre care ziarele de scandal nu ezitau să spună că ar fi fost una dintre legăturile extraconjugale ale Regelui Juan Carlos.
Imediat după apariție, unii exegeți au considerat că acest text nici măcar nu ar aparține (sau, în orice caz, nu în totalitate) speciei romanului, structura și elementele de compoziție ducând mai degrabă spre confesiune ori chiar spre eseu. Planurile narative mereu împletite sau structura ultimei secțiuni a cărții au contribuit, desigur, la aceste controverse, câtă vreme mai cu seamă finalul poate fi citit din perspectiva biografiei autoarei înseși, iar meditațiile cu privire la rolul și locul scriitorului în societate, salvarea prin scris și revelația marii arte conferă Asasinului timid (excelent tradus în românește de Mariana Sipoș și apărut la Editura Polirom, la sfârșitul anului trecut) o complexitate pe care prima lectură nu ar lăsa-o, poate, să se întrevadă. Cu toate acestea, cartea Clarei Usón nu reprezintă nicidecum o autobiografie, ci, în primul rând, un demers ce vizează încercarea de înțelegere cât mai adecvată a unei perioade istorice bine determinate, tranziția de la epoca franchistă la democrație, într-o Spanie în care încă se resimțeau, fie și mocnit, numeroase dintre tensiunile ce determinaseră, cu decenii în urmă, izbucnirea Războiului Civil. Istoria mare și cea mică se întretaie în permanență, destinele oamenilor obișnuiți sunt influențate de evenimentele ce marchează acei ani, iar viața tuturor ia întorsături adesea nebănuite. Căci, dacă Sandra Mozarovski strălucește pe marile ecrane la nici optsprezece ani, pentru a se stinge, apoi, în circumstanțe stranii, care niciodată nu au fost elucidate până la capăt, Asasinul timid are în vedere și experiențele personale ale autoarei și mai ales clipele în care, din cauza unei exuberanțe necontrolate, a pasiunii nestăpânite vizând descoperirea rapidă a tuturor ritmurilor libertății, ea ajunge într-o situație limită, pe care, însă, spre deosebire de tânăra care ținuse atâta vreme prima pagină a ziarelor spaniole, reușește să o depășească. Dar nu singură, ci cu ajutorul familiei, mai ales al mamei – de altfel, cartea chiar are următoarea dedicație: „Părinților mei, Pepa și Luis, pentru sprijinul și infinita lor răbdare”. Așadar, dureroasă confesiune și mărturie personală despre lupta de a ieși dintr-un infern personal, dar, deopotrivă, profundă meditație asupra unei epoci care promitea libertatea unei generații care fusese obișnuită să trăiască sub dictatură, textul acesta nu reprezintă nicidecum o lectură de delectare, pentru că, în multe dintre paginile sale, cititorul este realmente obligat să mediteze asupra unor realități dure, dar și să se gândească, fie și numai pentru o clipă, ce alegeri ar fi făcut în situații asemănătoare…
Personajele care populează narațiunea sunt atât ficționale, cât și reale, existențele acestora se influențează și se întrepătrund, nu lipsesc nici aluziile la unii dintre membrii Casei Regale spaniole ori la figuri de prim plan ale lumii culturale hispanice (scriitori, actori, iluștri psihiatri și așa mai departe), iar Clara Usón nu se ferește nici de narațiunile intercalate (de pildă, episodul Maria și Michele), reușind să integreze totul într-o narațiune care, fără să fie neapărat spectaculoasă în ceea ce privește desfășurarea propriu-zisă a epicului, rămâne fascinantă printr-o veritabilă artă a seducției pe care scriitoarea știe foarte bine cum să o orchestreze. Va rezulta, după cum s-a spus în studiile critice care i-au fost dedicate, o structură metaficțional-reflexivă, deloc lipsită de influența marelui model al scriiturii lui Miguel de Cervantes, dar foarte bine integrată în contextul epocii zilelor noastre, fie că e vorba despre nivelul strict literar, fie de acela general cultural, căci spre finalul cărții, mai ales, cititorul are revelația importanței câtorva mari modele precum Wittgenstein, Cesare Pavese sau Albert Camus pentru Clara Usón însăși. Dar, cel puțin în egală măsură, pentru modul în care această tulburătoare carte poate (trebuie) să fie interpretată. Căci autoarea nu ezită să stabilească simbolice apropieri între familia sa și cea a lui Wittgenstein, de pildă, sau chiar între ea însăși și nimeni alta decât Emma Bovary. Textul devine, astfel, simbolică structură speculară în care se reflectă deopotrivă viața personajelor, dar sunt mereu reevaluate atitudinile ori semnificațiile faptelor câtorva figuri literare celebre. Clara Usón nu ezită să facă o îndrăzneață paralelă între existența Sandrei și a ei înseși, evidențiind, prin interpretarea cumva simbolic-mediată a vieții acesteia din perspectiva unei întregi generații, suficient de debusolate de schimbările rapide care afectau societatea și modificau pe nesimțite convingerile părinților ori puneau sub acuzare alegerile bunicilor, sentimentul de confuzie și nesiguranța permanentă ce au caracterizat sinuosul drum spre democrație și stabilitate al Spaniei abia ieșite de sub regimul franchist. Tema morții (asumate, accidentale, temute ori așteptate) alături de presimțirea eșecului și teama de ratare străbat romanul Clarei Usón, dând glas spaimelor și îndoielilor protagonistei, autoarei și generației pe care acestea o reprezintă.
Romanul este compus din cinci părți, iar cea din urmă, Viciu și pierzanie, este, poate, cea mai tulburătoare. Aici, destinele Sandrei și Clarei se suprapun sub forma unei pelicule care e relatată cu atenție la toate detaliile ce descriu degradarea progresivă, abuzul de droguri, dependența de acestea, iar apoi încercările disperate de eliberare. Rememorarea aduce în prim plan, de asemenea, întreaga atmosferă a primilor ani de democrație în Spania și, de asemenea, evidențiază modul în care generația celor foarte tineri, adolescenți chiar, pe atunci, a evoluat într-o lume cu ale cărei ritmuri nu erau obișnuiți. Primele iubiri, primele pasiuni muzicale, primele dezbateri despre modă în cercul de prieteni, lecturile preferate, toate acestea sunt extraordinar evocate în Asasinul timid, dincolo de orice cititorul putând descoperi elemente importante ale anilor de formare ai Clarei Usón, cea care, în paranteză fie spus, a lucrat ca avocat vreme de cincisprezece ani, înainte de a se afirma în plan literar.
Este evident, așadar, că romanul acesta este și istoria unei / unor inițieri, al unei educații (sentimentale și profesionale) deloc lipsite de momente dificile și dureroase, de descurajări ori de căderi, care reflectă, în fond, epoca pe care Spania în ansamblul ei o traversa, cu toate contradicțiile și problemele aferente. Sandra Mozarovski, adolescenta frumoasă, convinsă că și-a descoperit de timpuriu drumul în viață prin filmele erotice ori de groază în care a jucat, întruchipează chiar ea toate aceste contradicții, căci inocența se combină cu lascivitatea, latura luminoasă cu secretele tenebroase, interviurile aranjate cu dezvăluirile incendiare ale ziarelor de scandal și așa mai departe. Falia între realitate și rol, între imaginea reală și cea cinematografică marchează de la un capăt la altul textul Clarei Usón, autoarea abordând, în acest fel, eterna temă a diferenței dintre aparență și esență, dintre bine și rău, frumos și urât. Cartea devine, astfel, deopotrivă expresie simbolică a unei epoci bine determinate din punct de vedere istoric, și meditație asupra modului în care ființa umană e receptată într-o lume prea puțin înclinată să observe esențele și care, din păcate, se mulțumește de multe ori să remarce doar aparențele erotizate ale unor trupuri feminine, fără a ține seama de suferințele, îndoielile, ezitările sau spaimele ființei umane de dedesubtul acestei măști sociale pe care machiajele frumoase fac tot ce pot să le ascundă.
Problemele pe care le abordează Clara Usón nu sunt noi în contextul prozei spaniole a ultimelor decenii, ele putând fi regăsite, total sau parțial, în creații ale lui Rafael Chirbes, Miguel Delibes sau Almudena Grandes, ca să ne oprim la aceste exemple. Numai că autoarea de față reușește să le dea, în Asasinul timid, semnificații sporite, tocmai prin intermediul acestui joc al oglinzilor narative și al personajelor feminine care străbat neobosit textul. Cartea are, pe alocuri, aerul unui complicat puzzle, care va fi rezolvat mai cu seamă în capitolul final, unde accentele psihologice, sociologice sau eseistice de până acum își găsesc nu doar rezolvarea ori explicația, ci totul e, cumva, recontextualizat, pentru a încheia o veritabilă cronică personală, dublată de una intra-istorică a dificilei epoci a tranziției spaniole. Dovadă, dacă mai era nevoie, nu doar a talentului Clarei Usón, ci și al extraordinarei sale capacități de a spune o poveste tulburătoare și dureroasă, care, fiind a sa și a generației ei, devine și a tuturor cititorilor, provocați să răspundă unor întrebări deloc ușoare, însă întotdeauna necesare. Poate mai ales în vremurile pe care le trăim.
Clara Usón, Asasinul timid.
Traducere de Mariana Sipoș, Iaşi, Editura Polirom, 2021