La mai bine de două mii de ani și aproape încă un sfert de mileniu trecuți din era vulgară (așa se numesc în cadrul Masoneriei anii scurși după Christos), artele încă rezistă, indiferent că vorbim de pictură, teatru, sculptură sau literatură (cea din urmă aflată, totuși, la limita subzistenței), tocmai pentru că umanitatea, indiferent de tipul de civilizație pe care-l adoptă, are nevoie să-și creeze și să-și desfășoare activitățile într-o civilizație a spectacolului. Și, dacă ne uităm chiar și cu nu prea mare atenție la căutările lui Diogene (un om într-un pithos e un spectacol în sine), la oratoria romană, la sălbaticele sacrificii aztece sau la literatura română, de ce nu?!, constatăm că totul poate fi considerat un spectacol. Totuși, dacă l-am privi pe autorul romanului Rococo, editura Kafka, 2021, ca pe un simplu căutător de aplauze sau de aplaudaci, am fi în profundă eroare, umbrind nu omul – în literatură omul nu ar trebui să conteze, doar realizările sale – ci cartea. Noul volum al lui Dan Bundă are posibilitatea de a intriga încă de la titlu, unul care, ignorând metoda semnalelor paratextuale folosită de alți autori, nu lămurește cu nimic asupra conținutului. După lecturarea cărții, însă, asemenea stilului arhitectural și artistic, romanul se distinge prin bogăția și varietatea detaliilor folosite în redarea unei povești care, altfel, tinde mai mult spre clasicism. Evenimentele trăite de personajul principal, Daniel Buondanotte, capătă mai degrabă dimensiunile inițiatice caracteristice devenirii oricărui erou de poveste. De la un conaș cam răsfățat, de-a dreptul certat cu săpunul – totuși, lucru deloc neobișnuit pentru Franța anului 1788, spațiul temporal în care se desfășoară acțiunea – acesta devine o cu totul altă persoană pe parcursul paginilor cărții. „Pentru că îmi iubesc atât de mult trupul (…) izbutisem ca timp de mai bine de două luni să evit acel procedeu înfiorător pentru unii, plictisitor pentru mine, numit baie. Trebuia totuși să-mi îmbunez cumva mirosul care, de la o vreme, începuse a se opune cu tenacitate încercărilor mele de a ațipi”, se destăinuie Daniel Buondanotte cititorilor, imediat după ce amintește că este, de asemenea, posesor al „perlelor lui Dumnezeu” – denumire folosită în acea vreme pentru păduchii lați. Schimbarea radicală într-un promotor al igienei a acestui personaj căruia propria duhoare îi alunga somnul se datorează, în mod cumulat, unor simboluri distincte: eternul feminin din literatură, întrupat în persoana slujnicei Esther, spanioloaica a cărei influență și prezență îl îndrumă pe Buondanotte pe calea curățeniei trupului și a principiilor. Un al doilea simbol, cel al destinului, se reflectă în interesul permanent al personajului de a-și afla menirea pe acest pământ. Urmându-și pasiunea pentru mecanică și fizică, mai târziu ajungând să cocheteze inclusiv cu alchimia, Daniel Buondanotte își transformă biblioteca în laborator, dedându-se la „tot felul de năstrușnicii pe care eu le numeam prețios experimente”. Interesul acestuia pentru astfel de lucruri atrage, însă, atenția unui grup de oameni de care auzise și despre care credea că discută, departe de ochii lumii, idei științifice și filosofice.
Din acest punct transpare intenția autorului de a-și direcționa povestea pe o cale ceva mai puțin bătută decât aceea a unui individ care urcă scara evoluției. În scenă intră misterul, de care Dan Bundă arată că știe să se folosească cu prisosință punându-l în slujba dezvăluirii unei societăți secrete, francmasoneria, societate care intră în contact cu Daniel Buondanotte deschizându-i, în final, noi orizonturi și posibilități. Apetența umanității pentru mister, pentru secret, este deja binecunoscută, lucru care poate atrage în paginile romanului. Totuși, spre deosebire de operele lui Dan Brown, spre exemplu, în cazul lui Dan Bundă misterul nu ascunde, nici nu include pericolul. Deși sunt exprimate anumite temeri în gândurile lui Daniel Buondanotte privind propria siguranță fizică, gânduri care se dovedesc de fiecare dată a fi inutile dar necesare perpetuării ideii de mister, Rococo nu se transformă într-un thriller la care ar spera cei care aud cuvântul-cheie „francmasonerie”, ci rămâne mai degrabă pe o linie clasică în care personajul principal nu descoperă altceva decât iluminarea. Și, bineînțeles, frăția, înfrățirea cu oameni care, asemenea lui, sunt preocupați de lucruri mult mai înalte decât grija anostei vieți de zi cu zi. Cu mare greutate în economia romanului, cititorul avizat ar trebui să acorde importanță redării ritualului de inițiere a neofitului Daniel Buondanotte, un ritual care, deși descris cinematografic, nu are legătură cu vreo scenă de blockbuster. Reprezintă, mai degrabă, o sondare a propriei personalități, a propriei minți, o regăsire sau chiar o găsire a sinelui, o trezire a omului care deschide ochii și înțelege că este mai mult decât credea că poate fi. De asemenea, de interes sunt și anumite teme tratate pe parcursul desfășurării acțiunii, exprimate în concepții care pot fi ridicate la rang de postulat. Spre exemplu, sunt dezavuate egocentrismul și egoismul, prostia și lipsa de instruire („societatea nu ajunge nicăieri dacă nu-i vom ajuta și pe ceilalți să înțeleagă lumea în care trăiesc”), gândirea mică în baza căreia sunt urmărite rezultatele imediate și este susținută necesitatea unui sistem de educație accesibil tuturor. Din punct de vedere ideologic, Dan Bundă, prin vocea personajelor sale, se declară un inamic al totalitarismului și al nedereptăților suferite de oameni de-a lungul istoriei, emițând, totodată, opinii și viziuni progresiste, atinse de un soi de naivitate plăcută care poate face uitată pesimista concepție că în căutarea unei lumi ideale, oamenii nu vor ajunge decât la concluzia că sub orice formă, în toate formele ei, lumea nu va fi niciodată ideală.
Exuberanța personajelor, vizibilă în dese rânduri, dar și cea cu care este scrisă povestea sunt reconfortante, la fel și stilul autorului și modul de construcție a frazei, caracterizat de o patină a vorbirii timpului. Utilizarea infinitivului în locul condiționalului poate părea amatorilor de modern ușor vetustă dar, din punct de vedere tehnic, exprimările alese împreună cu multitudinea de simboluri folosite și cantitatea vastă de informație, dovedesc cu ușurință că romanul s-a născut în baza unei documentări extrem de solide.
Spectacolul la care cititorul parcă asistă dintr-o lojă rezervată de autor nu ia sfârșit, însă, după ultimul semn de punctuație. Dimpotrivă, Dan Bundă exprimă în mod manifest intenția de a continua destinul lui Daniel Buondanotte, lucru care poate să-i bucure cititorii. Pentru că, așa cum spun americanii, nimic nu se termină până nu cântă doamna cea grasă, iar în cazul romanului Rococo, aceasta s-a ascuns în spatele cortinei doar pentru a-și trage sufletul și pentru a-l obliga pe autor să-și frece palmele și să se așeze din nou în fața tastaturii. Cu certitudinea că oricât de frumos s-ar spune că este, cântecul ei nu va fi unul de lebădă.
Dan Bundă, Rococo, Editura Kafka, 2021